În data de 8 iunie 2019 s-au împlinit 2 ani de la intrarea în vigoare a OG nr. 39/2017privind acțiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispozițiilor legislației în materie de concurență, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996. Actul normativ reprezintă, de fapt, transpunerea în dreptul național a Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014, iar adoptarea acestuia a fost considerată, la momentul respectiv, salutară din perspectiva mecanismelor pe care le instituie în beneficiul persoanelor vătămate de o faptă anticoncurențială.
Așadar, legislația își propune să remedieze în integralitate consecințele unei fapte prin care s-au încălcat prevederile art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, dar și legislația națională în materie de concurență, instituind răspunderea nelimitată a oricărei întreprinderi sau asociații de întreprinderi pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptei anticoncurențiale respective oricărei persoane fizice sau juridice.
Observăm astfel că articolul 1 din cadrul actului normativ este redactat în mod generos, deoarece reclamant într-o astfel de cerere de despăgubiri poate fi orice persoană fizică sau juridică, fără să conteze dacă aceasta este, de exemplu, un consumator final sau o societate constituită în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societățile, concurent al întreprinderii vinovate de săvârșirea faptei anticoncurențiale sau partener contractual al acesteia. Singura condiție pe care o instituie legislația este ca reclamantul să poată demonstra prejudiciul produs de fapta respectivă, care să poată fi reparat prin intermediul hotărârii instanței de judecată.
O altă inovație a legislației este reprezentată de posibilitatea reclamanților de a formula cererea de chemare în judecată în cadrul unei alianțe procesuale active, astfel cum rezultă din art. 2 alin. (1) lit. a), element pe care îl apreciem benefic din perspectiva unei bune desfășurări a procesului și administrare a probatoriului.
Drept urmare, deși actul normativ completează într-un mod benefic cadrul legislativ în materie de concurență, la nivel practic acesta nu a produs rezultate remarcabile până în prezent, deși intervalul de timp scurs de la data intrării în vigoare a acestuia era suficient pentru conturarea jurisprudenței. Conform verificărilor noastre, în cei 2 ani de zile de la intrarea în vigoare, pe rolul Tribunalului București a fost înregistrat un număr redus de acțiuni individuale în repararea prejudiciului întemeiate pe OG nr. 39/2017, însă nu a fost formulată nicio acțiune colectivă în acest scop.
Încercând să găsim o explicație pentru această situație, putem presupune că motivul pentru care actul normativ este evitat în practică se referă la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, potrivit cărora reclamantul are obligația de a dovedi fapta juridică ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă, precum și vinovăția întreprinderii.
Deși fapta juridică ilicită și vinovăția rezultă din decizia definitivă de constatare a unei încălcări în materie de concurență, cel mai probabil potențialii reclamanți sunt reticenți în a formula astfel de cereri de chemare în judecată având în vedere o posibilă dificultate în a convinge instanțele de judecată de producerea unui prejudiciu și de existența legăturii de cauzalitate, în absența unui ajutor din partea legiuitorului. Este adevărat că articolele 5-7 din ordonanță sprijină demersul reclamanților prin posibilitatea de a solicita divulgarea unor probe din dosarul de concurență, dar este posibil ca acest aspect să nu fie considerat ca suficient.
Pentru o analiză, in extenso, a OG nr. 39/2017 puteți consulta următorul link:
...
