Până în prezent, această problematică nu a făcut, la cunoștința noastră, obiectul unor decizii ale instanțelor naționale, însă hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 5 martie 2020, pronunțată în cauza C-679/18 OPR‑Finance s. r. o., prezintă relevanță din dublă perspectivă: (i) obligațiile instanței naționale învestite cu o astfel de cerere, precum și (ii) sancțiunile legislative ce pot fi prevăzute în legislația națională astfel încât acestea să fie compatibile cu art. 23 din Directiva 2008/48/CE.

Pentru a sintetiza, CJUE a trasat în această decizie recentă următoarele două reguli deosebit de importante: judecătorul național este obligat să analizeze din oficiu respectarea obligației precontractuale a creditorului de a evalua bonitatea consumatorului înainte de acordarea unui credit, conform art. 8 din Directivă (art. 30-32 din OUG nr. 50/2010), iar sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații trebuie să constea în nulitatea contractului de credit, însoțită de obligația acestui consumator de a restitui creditorului suma principală într‑un termen care corespunde posibilităților sale, prin urmare o veritabilă reducțiune a obligației principale și – spunem noi – o eliminare a obligației de a achita dobânzi și alte costuri ale creditului angajat.

‍

Această sancțiune este prevăzută, implicit, și în legislația noastră. În absența unor prevederi exprese în legislația specială a consumatorilor ori în legislația bancară, se vor aplica prevederile art. 1534 alin. (2) C.civ., care stabilește că, debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență.

‍

Îndeplinirea obligației de consiliere precontractuală prin verificarea bonității simplului particular ce se angajează într-un contract de credit iresponsabil, cu toate șansele de a nu-l putea rambursa, reprezintă o minimă diligență a profesionistului, care conduce la decăderea sa din dreptul de a încasa despăgubiri, respectiv acele dobânzi percepute pentru un credit în privința căruia nu a consiliat suficient consumatorul.

‍

Adăugăm aici că această obligație revine instanței naționale și în ipoteza în care aceasta este învestită cu soluționarea unei contestații la executare, chiar și în condițiile în care actuala reglementare pare să interzică această analiză „de fond” a contractului de credit. Pentru detalii, a se vedea art. 713 alin. (2) Cod procedură civilă.

‍

Aceste concluzii sunt confirmate de o decizie recentă a CJUE, pronunțată în cauza C-303/20 – Ultimo Portfolio Investment, care stabilește că sancțiunea în acest caz trebuie să aibă un efect descurajator pentru profesionist, care să îl determine să înceteze această practică.

‍

Un astfel de efect îl poate avea, în opinia Curții, decăderea profesionistului din dreptul la dobânzi, fracționarea executării contractului în tranșe nepurtătoare de dobânzi și nulitatea clauzelor care creează costuri exorbitante pentru consumator, în temeiul legislației protecției consumatorilor.

‍