Recursurile împotriva hotărârilor irevocabile sunt admisibile la Tribunalul Ilfov

Tribunalul Ilfov a stabilit printr-o încheiere din 26 august 2014, nepublicată, că este admisibil recursul formulat de un terț împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțate într-o procedură necontencioasă.

În motivarea acestei soluții, Tribunalul Ilfov (completul format din judecătorii Nina Paraschiva Gogescu, Cristina Dobrescu, Mircea Epuran) a reținut următoarele:

Tribunalul reține că, potrivit prevederilor art. 336 alin 1-3 C. proc. civ., în cadrul procedurii necontencioase, încheierea prin care se încuviințează cererea este executorie. Ea este supusă recursului. Termenul de recurs va curge de la pronunțare, pentru cei care au fost de față, și de la comunicare, pentru cei care au lipsit. Recursul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii.

În speță, tribunalul constată că recurenții nu au fost citați la judecarea cererii de acordare a personalității juridice și nu li s-a comunicat încheierea civilă recurată. În același timp, sunt proprietari ai unor imobile situate în ansamblul rezidențial, astfel încât au interes, în sensul art. 336 alin. 3 C. proc. civ., pentru a formula recurs împotriva încheierii de acordare a personalității juridice. Prin urmare, tribunalul apreciază că cererile de recurs formulate de către aceștia sunt admisibile.

În ceea ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice, tribunalul apreciază că, în speță, acestea nu sunt încălcate, întrucât, prin soluționarea unui recurs declarat de către o persoană interesată, hotărârea pronunțată devine irevocabilă numai în ceea ce privește acea persoană, fără a fi afectate drepturile altor persoane interesate, care se mai află încă în termenul de recurs de a declara această cale de atac. Dimpotrivă, în măsura în care aceste persoane interesate nu ar putea declara acest recurs, deși justifică un interes propriu și îndeplinesc și celelalte condiții prevăzute de lege, li s-ar încălca dreptul de acces la o instanță, precum și dreptul la un proces echitabil”.

Notă critică

Nu putem fi de acord cu hotărârea pronunțată de Tribunalul Ilfov, considerând că aceasta este rezultatul confuziei între caracterul irevocabil și relativitatea hotărârilor judecătorești.

De asemenea, hotărârea criticată constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din CEDO, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse ”principiului securității raporturilor juridice”.

Scurt istoric al speței

Prin încheierea nr. 171/12.01.2012 (nepublicată), Judecătoria Buftea a constatat că au fost îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 230/2007, a admis cererea de acordare a personalității juridice Asociației de proprietari ”A” 1+2 și a dispus înscrierea acesteia în Registrul General al Asociațiilor de Proprietari.

La data de 5 martie 2012, societatea ”WW”, în calitate de terț interesat, a formulat recurs împotriva încheierii nr. 171/2012, solicitând modificarea încheierii în sensul respingerii cererii de acordare a personalității juridice asociației ”A” 1+2.

Prin decizia civilă nr. 284R/10.04.2012 (nepublicată), instanța învestită cu soluționarea recursului formulat de ”WW”, respectiv Tribunalul Ilfov, a anulat recursul pentru nemotivarea în termen.

După anularea primului recurs, două persoane fizice, respectiv P. A. și M. G., invocând calitatea de terți interesați, au formulat două noi recursuri împotriva încheierii nr. 171/11.01.2012.

Intimata a invocat tardivitatea și inadmisibilitatea acestor noi recursuri, dar, așa cum am arătat, Tribunalul Ilfov a considerat că recursurile exercitate împotriva unei hotărâri irevocabile sunt formulate în termen și sunt admisibile.

1. Tribunalul Ilfov a ignorat faptul că un alt recurs împotriva aceleiași încheieri fusese deja soluționat

1.1. Un recurs formulat anterior împotriva aceleiași încheieri fusese anulat prin decizia nr. 284R/10.04.2012 (nepublicată), pronunțată de Tribunalul Ilfov, ceea ce conduce la concluzia indubitabilă că încheierea nr. 171/2012 a rămas irevocabilă (potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 din vechiul Cod de procedură civilă: sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii).

1.2. Or, de vreme ce încheierea nr. 171/2012 a devenit irevocabilă, rezultă cu evidență că un alt recurs exercitat împotriva sa este inadmisibil.

Împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative.

Or, în conformitate cu prevederile art. 299, coroborate cu art. 377 din vechiul Cod de procedură civilă, pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

1.3. Astfel, reiese cu puterea evidenţei că o hotărâre irevocabilă nu mai poate fi atacată încă o dată cu recurs.

Concluzia reținută și în jurisprudență (în acest sens, decizia nr. 2563 din 22 martie 2007, pronunțată de ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, respectiv, decizia nr. 124 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de ÎCCJ, Secția I civilă) este aceea potrivit căreia recursul declarat împotriva unei hotărâri irevocabile este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

1.4. Chiar dacă primul recurs declarat împotriva încheierii nr. 171/12.01.2012 a fost anulat ca fiind nemotivat, nu prezintă relevanță faptul că soluția pronunțată în calea de atac este rezultatul admiterii unei excepții sau al rejudecării pe fond a litigiului, întrucât respingerea recursului este de natură a conferi caracter irevocabil hotărârii atacate.

2. Instanța a confundat relativitatea efectelor hotărârii cu irevocabilitatea acesteia

2.1. Caracterul irevocabil al unei hotărâri presupune faptul că acea hotărâre nu este susceptibilă de recurs.

Doctrina a statuat, în mod unanim, că hotărârea irevocabilă nu este susceptibilă de recurs (exempli gratia, Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2008, vol. I, pag. 690).

De altfel, definiția cuvântului ”irevocabil” dată în Dex este următoarea: ”Care nu se poate revoca sau schimba, asupra căruia nu se poate reveni; hotărât, definitiv, nerevocabil”.

Așadar, semnificația cuvântului ”irevocabil” nu ar trebui să pună probleme unei instanțe de judecată, mai ales că are același sens în limbajul comun.

Din păcate, lipsa de rigoare în limbaj s-a făcut remarcată chiar și la nivel legislativ, de vreme ce legiuitorul a utilizat o perioadă îndelungată sintagma pleonastică ”definitivă și irevocabilă” cu privire la un anumit tip de hotărâre, iar această problemă a fost remediată doar în contextul pățaniilor de la CEDO.

2.2. Principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești reprezintă transpunerea în plan procesual a principiului relativității efectelor actului juridic civil.

În esență, hotărârea este obligatorie pentru părți și opozabilă pentru terți (penitus extranei).

2.3. Având în vedere neparticiparea lor în proces, hotărârea li se opune terților ca o situație juridică, dar terții interesați pot contesta situația reținută într-o hotărâre judecătorească și pot demonstra în cadrul unui alt proces o altă situație juridică, favorabilă lor.

2.4. Doctrina a reținut în mod judicios următoarele aspecte:

”Principiul relativității hotărârii judecătoreşti presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile din proces – res inter alios iudicata, aliis neque nocere neque prodesse potest.

La baza relativității efectelor se află principiul contradictorialității şi al respectării dreptului la apărare, astfel încât efectele hotărârii se impun părților şi nu se pot extinde față de terți, pentru că aceştia din urmă nu au participat la judecată și nu şi-au putut înfățişa propria poziție cu privire la situația litigioasă” (Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Universul Juridic, 2008, pag. 418).

”Relativitatea față de părți a efectelor actului jurisdicțional înseamnă, la fel ca şi în materie contractuală, respectul „sferei juridice a altuia”, pentru că, în aceeaşi manieră în care nu poți deveni creditor sau debitor printr-o convenție la care nu ai fost parte, la fel nu poți fi judecat printr-o hotărâre față de care ai rămas străin” (Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Universul Juridic, 2008, pag. 418).

”Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești se întregește în plan extern cu opozabilitatea acestor efecte față de terți.

Atâta vreme cât terțul nu demonstrează că realitatea juridică este alta decât cea stabilită pe cale judecătorească, el trebuie să respecte cele statuate de instanță.

Opozabilitatea stricto sensu a actului jurisdicțional (hotărârea judecătorească, n.n) nu trebuie confundată cu obligativitatea efectelor acestuia, care funcționează doar în relația dintre părți și nici nu înseamnă o extensiune a autorității de lucru judecat față de terți” (Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Universul Juridic, 2008, pag. 424).

2.5. Așadar, în lumina celor prezentate mai sus, rezultă că soluția corectă ar fi fost respingerea noilor recursuri ca inadmisibile, întrucât terții interesați au dreptul de acces la justiție asigurat prin recurgerea la un alt demers, respectiv un proces separat în care să invoce criticile lor și să ceară constatarea unei alte situații juridice.

Faptul că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate procedurile reprezintă deja, în opinia noastră, o axiomă.

De altfel, un proces separat le-ar fi asigurat terților interesați și dreptul la un proces echitabil, mai ales că aveau și perspectiva parcurgerii ambelor grade de jurisdicție.

3. Acceptarea faptului că hotărârile pronunțate de instanțele române în această materie pot fi atacate cu recurs succesiv și nelimitat în timp de terțe persoane, cărora nu li se comunică încheierea, ar constitui o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil

3.1. Posibilitatea recunoscută terților de a formula recurs fără a exista o limitare în timp și independent de faptul că au mai fost sau nu exercitate alte recursuri împotriva acestei încheieri înseamnă a nesocoti dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse ”principiului securității juridice”, ”care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

3.2. Mai mult, CEDO a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (Cauza Brumărescu împotriva României).

3.3. Constatările referitoare la încălcarea principiului securității raporturilor juridice au fost reținute și de Curtea Constituțională a României în cuprinsul deciziilor nr. 579/2009 și nr. 590/2010.

La o primă vedere, deciziile menționate par a contrazice susținerile noastre, întrucât Curtea Constituțională a României a respins excepția de neconstituționalitate a art. 336 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă, arătând următoarele: ”faptul că, în temeiul textului de lege criticat, în materie necontencioasă, recursul poate fi declarat de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii, nu încalcă, ci dă expresie principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.

Totuși, considerentele Curții Constituționale a României sunt deosebit de relevante în această speță:

”Într-o atare împrejurare, pentru terţul care nu a fost citat şi nici nu a participat la desfăşurarea procedurii graţioase, termenul de recurs, în temeiul art. 338 alin. 1 coroborat cu art. 301 din Codul de procedură civilă, este de 15 zile şi începe să curgă de la pronunţare, aceasta fiind singura posibilitate de a i se recunoaşte dreptul la calea de atac, de vreme ce încheierea nu se comunică celui care nu a participat la soluţionarea cererii.

Termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, calea de atac putând fi formulată oricând în absenţa lui, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească, afectând astfel grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze”.

Așadar, norma care recunoaște terților dreptul de a exercita calea de atac a recursului în materie necontencioasă poate fi considerată constituțională numai în măsura în care exercitarea acestui drept este condiționată de respectarea unui termen strict.

De altfel, noul Cod de procedură civilă a avut în vedere acest aspect și a optat pentru o soluție puțin diferită, dar în acord cu prevederile constituționale: art. 534 alin. (4) din NCPC a stabilit că termenul de recurs curge pentru terți de la momentul la care au luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării.

Numai că, în speța noastră, Tribunalul Ilfov nu a avut niciun moment în vedere statuările CCR și a respins excepția tardivității recursurilor, după care le-a considerat și admisibile.

În consecință, apreciem că necesitatea respectării prevederilor legale imperative, referitoare la posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, cât și imperativul respectării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din CEDO, respectiv a principiului securității juridice, impuneau respingerea recursului exercitat împotriva unei hotărâri irevocabile ca inadmisibil.

Avocat Petre PIPEREA
Partener PIPEREA & ASOCIAȚII

* Autorul îi mulțumește domnului avocat Adrian Manole pentru sprijinul acordat în cercetarea jurisprudenței Curții Constituționale a României

Lasati un raspuns