Gheorghe Piperea

Partener coordonator al Piperea si Asociatii si al Rominsolv SPRL, Gheorghe Piperea este avocat, profesor universitar doctor, vicepresedinte UNPIR si membru al INSOL Europe. Pe acest blog veti gasi opiniile d-lui Piperea si alte articole de interes pentru mediul juridic, economic si social romanesc. Parerile exprimate aici apartin autorului sau celor care sustin discutii pe marginea subiectelor deschise.

24th
FEB

PR-ul nimicului vs. Parakletos

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

 

Libertatea este un vis cu care masele sunt manipulate. Totul, inclusiv revolutiile, se intimpla pentru a permite financiarilor si speculatorilor lumii sa ruleze cit mai multe volume de bani si, din postura de creditori, sa ne poata controla mai bine. Statele dictatoriale sau nedemocratice care se imprumuta nu pentru a rezolva probleme nationale, ci pentru a rezolva probleme ale guvernului si/sau ale sefului statului, sunt creatii ale fenomenului de creditare iresponsabila (iresponsable lending). Cita vreme vor exista creditori dispusi sa sustina dictatori si razboaie, vor exista dictatori si razboiae. Imprumuturile cu care se cumpara arme pentru a finanta represiunea, razboaiele civile, bunastarea regilor si tetrarhilor (tetrarh = un sfert de rege) deghizati in presedinti de state nedemocratice sunt creante odioase care, pentru ca sunt ilegale, nu ar trebui platite (sau, cel putin, nu ar trebui platite de tara/popor, ci de cei care si-au cumparat continuitatea ca guvern sau ca sef de stat). In America de Sud, acesti “politicieni” care isi indatoreaza tara cu datorii odioase pentru a le fi lor bine sunt denumiti compradores (cumparati/cumparatori). Statele off shore, care ajuta prin sistemul si legislatia lor bancara la spalarea de bani sunt, de asemenea, consecinte ale aceluasi fenomen de creditare iresponsabila. Cind acest sistem pica, el este salvat cu bani publici (bail-out) sau cu banii deponentilor (bail-in), in loc ca responsabilii sa plateasca. Creditul de retail dus la extreme, care a determinat aparitia debitorului perpetuu, un fel de sclav in aparenta fericit al lumii post-moderne, este un rezultat al creditarii iresponsabile.

Acum, ca ucrainienii si-au cistigat libertatea, prin revolutie, le urez sa aiba intelepciunea de a evita sa se imprumute, crezind ca in UE curg si laptele democratiei, si mierea dreptatii. Unii vecini ai lor au aflat ca acest lapte este alterat, iar mierea e fiere. Mai ales din postura de consumatori – debitori.

Luxul, shoping-ul de dragul shoping-ului, entertainment-ul ca scop in viata, nu sunt drepturi democratice, ci produse culturale ale nimicniciei. Cultul nimicului si democratia luxului trebuie sa fie inlocuite cu etica valorilor (familie, comunitate, sanatate si curatenie). Doar asa putem lupta pentru ceea ce avem, pentru ceea ce este important si intr-adevar valoros : familia si comunitatea, locul in spatiu si perioada in timp in care ne salasluieste sufletul.

Libertatea nu inseamna doar lipsa constringerilor, ci si responsabilitate.

A fi responsabil inseamna, in primul rind, a fi prudent. A nu consuma doar din placerea de a consuma, ci pentru pentru ca e necesar inseamna a fi prudent.

Criza actuala a lumii este o criza etica, nu una economica sau financiara. Profitul se face acum de pe urma altora, in mod parazitar, profitind de naivitatea sau starea de nevoie a altora. Speculatia ilicita, pokerul cu instrumente financiare derivate si cu vietile oamenilor, stimularea “democratica” a consumului sau chiar a luxului prin credite de consum care transforma omul intr-un individ dependent de detinatorii puterii economice, dar temporar si aparent fericit, sunt atitudini culturale induse omului simplu prin sloganuri de film de tip “Greed is good”, “Other people’s money”, “Too big to let fail”.  E timpul sa punem punct acestui PR al nimicului. Din pozitia originara de accesoriu necesar al industriei, sistemul financiar (puternic sustinut de cel politic si de cultele religioase, toate reunite in efortul de a controla prin putere) a devenit un mecanism de distribuire si sustragere a profitului, pe seama creerii de bani artificiali (bani – datorie si pseudobani) si a nevoii irationale de consum pe credit. Federal Reserve permite bancilor americane sa dea imprumuturi de 34 de dolari pentru fiecare 1 dolar propriu al bancii. In Romania, pentru un euro propriu, banca poate da credit inca 5,5 euro. Bancile nu vind bani, ci vind incredere. Cind increderea nu mai exista, pseudobanii (banii creati din nimic) se evapora, iar bancile “descopera” ca nu au bani de dat cu imprumut si ca este nevoie fie de a stringe cureaua sufocind debitorii cu toate mijloacele de control pe care si le-au preconstituit, fie de a fi salvate de stat. Iar statul este determinat la rindul sau sa ajute bancile, intrucit el insusi se va fi indatorat la banci. Desigur, cu bani prelevati de la platitorii de taxe care, din cind in cind, se revolta – inutil, de altfel – prin miscari de gen Occupy Wall Street sau EuroMaidan (Kiev).

Tot o forma insidioasa de control este si mitul hranei ieftine, care se produce din nimic. Porumbul este o hrana ieftina nu numai pentru om, ci si pentru animale, care sunt fortate sa creasca in ritmuri de 5-6 ori mai rapide decit cele natural. Tratate cu tot soiul de substante chimice care sa le faca sa arate bine, alimentele – oricum consumate in exces in tarile dezvoltate sau, dupa caz, irosite – nu mai sunt sursele necesare de energie vitala, ci determinanti ai unor boli grave, cum este cancerul, din ce in ce mai frecvente in prezent. Iar cei care le produc in cadrul industriei lor originare nu mai cistiga din munca lor. Exemplul cu bananele columbiene vindute in Wall Mart (din documentarul Food Incorporated) este edificator. Pentru ca bananele sa poata fi vindute in Wall Mart cu 45 de centi, ele trebui sa fie cumparate din Columbia cu 5 centi. Consecinta? Refugiul columbienilor in productia de droguri foarte bine vindute in SUA.

Capitalismul parazitar, salvarea bancilor si a altor mari intreprinderi esuate din culpa lor si nu a cetatenilor, razboaiele, inclusiv cele economice, stabilite de altii, toate sunt “prioritati” exterioare individulului si comunitatii si ostile lor. Este o onoare sa platesti taxe si impozite, dar daca statul le foloseste dupa prioritati care nu sunt si ale tale, e legitim sa pretinzi sa dai bani direct spitalelor, scolilor, caminelor de copii sau de batrini, asezamintelor culturale sau sportive etc. Asa ar fi prudent. Asa ar fi etic.

Capitalismul industrial se opune capitalismului parazitar sau speculativ. Daca cel din urma trebuie combatut, mai ales acum, ca e pe cale de disparitie, capitalismul industrial trebuie facilitat. Industria  inseamna activitate, o actiune umana continua din care izvoraste plusvaloare. Productia non-naturala, urbana si serviciile sunt derivate din exploatarea resurselor naturale. Resursele naturale, mai ales cele energetice, agricultura si ideea generatoare de drepturi de proprietate intelectuala sunt valori naturale sau originare, unde nu se creeaza plus-valoare, ci se valorifica ceea ce este dat de la natura. Pentru ca aceste valori sunt limitate, ele sunt mai importante decit industria urbana. De aceea, repunerea acestei industrii originare pe soclul care ii apartine de drept este mai mult decit utila in aceasta perioada de criza economica, este imperios necesara.

Industria folositoare este nu doar un mod profitabil de a-ti cistiga existenta, ci si o forma de salvare a sufletului de la nimicnicie. Activitatea pentru tine si familia ta (folosul individual) poate fi si un folos pentru comunitate.

Puterea si controlul care sustrag plus-valorea creata de altii se organizeaza intr-o oligarhie parazitara, ignoranta si de o lacomie fara limite. Cei care produc plus-valoarea si comunitatea in care aceasta se produce nu mai obtin folosul muncii lor, pentru ca acest folos este sustras de banci, banci de investitii, excroci imobiliari sau manageri de fonduri.

Unde este politica? Unde este religia? In Romania, cele doua oligarhii se ocupa de constructii de catedrale si de organizarea de procesiuni religioase pentru norodul pios. Tinerilor romani le repugna aceste ipocrizii, atita timp cit problemele lor sufletesti sunt ignorate. Cum sa fii interesat de acest gen de manifestari cind esti lasat acasa de parintii plecati la munca in strainatate la virsta cind ai cel mai mult nevoie de indrumarea lor spirituala si morala? Unde sunt acesti parinti cind copiii lor emo au nevoie de un umar pe care sa plinga? Crestinismul aratat la televizor a devenit ipocrit, ba chiar odios. Mai ales cel amestecat cu politica. Poate ca din refuzul ipocriziei tinerii musulmani sunt atit de atrasi de ideologia razboiului si a mortii predicata de fundamentalistii musulmani. Iata cui abandonam noi “cariera” spirituala a omului.

La doi pasi de noi, o tara cu care avem multe in comun (nu numai religia ortodoxa, ci si prelatii care au facut din ierarhiile religioase o mare afacere parazitara) a intrat in faliment. In Grecia, solutia crizei pe care o strabat este stergerea datoriilor create de stat in profitul capitalismului parazitar si inlaturarea acestor capitalisti parazitari de pe spinarea statului. Dar marile banci germane si franceze nu lasa Grecia sa existe. Foarte curind se va putea intimpla la fel cu tari ca Irlanda, Spania sau Italia. Si cu ultima venita, Ucraina.

In Romania noastra inconstienta, ne-protestatara, care a negat criza si care sfideaza riscul de colaps al Europei in timp ce se uita la tv la “talente”, lipsa oricarei reactii articulate a societatii civile face ca spatiul public sa fie ocupat abuziv de neaveniti.

Nu este nevoie de anarhie pentru a reinvia cultul valorii, ci doar sa ne reamintim ce e important.

Este vremea sa ne implicam, caci avem pentru ce lupta. Fiecare dintre noi poate fi cel ce sta alaturi, consolatorul. Parakletos.

2nd
DEC

O poveste de Craciun

Postat de Gheorghe Piperea in ARTICOLE

[O adaptare dupa Charles Dickens si dupa „domnul” Internet de A. P., elev, clasa a V-a]

 Piesa de teatru in 3 acte. De pus in scena la serbarea de Craciun din generala

 

Personaje: Povestitorul, Craciunul Trecut, Craciunul Prezent, Craciunul Viitor, Scrooge, tatal lui Scrooge, micul Scrooge, mama lui Tim, tatal lui Tim, Tim

 

Actul I

 

Povestitorul: Traia odată, într-un orăşel din Anglia, un om tare bogat pe nume Scrooge. El era bancher şi toţi din oraş îi cunoşteau zgârcenia şi răutatea din suflet.

Este seara de Ajun. Pe străzi, oamenii aleargă după ultimele cumpărături; toţi sunt veseli în aşteptarea Crăciunului, a Naşterii Lui Iisus.

 

(Corul de elevi se ridică şi intonează vesel colinda „Astăzi S-a născut Hristos).

 

Povestitorul  (continuă, în timp ce interpretul lui Scrooge apare în scenă): Scrooge, după ce-şi verifică seiful cu bani, ca în fiecare seară, merge la culcare, mulţumit că a reuşit să mai înşele nişte oameni, care au făcut un împrumut pentru sărbători. (cu voce misterioasă): La miezul nopţii, Scrooge este trezit de o bătaie a gongului. Lângă patul său apăruse cineva…

 

(Se aude bătaia gongului şi noul personaj apare în scenă):

 

Crăciunul Trecut: (îl zgiltie pe Scrooge) : Trezeşte-te, Scrooge şi vino cu mine!

Scrooge: Cine eşti tu?

Crăciunul Trecut: Eu sunt Îngerul Crăciunului Trecut şi ne vom întoarce în copilăria ta.

Povestitorul : Şi Îngerul îl poartă în timp, cu mulţi ani în urmă.

 

(Cei doi se rotesc o dată, apoi stau jos şi privesc ce se întâmplă în continuare. Apar în scenă încă două personaje).

 

Tatăl lui Scrooge: (dur) Ascultă, micule Scrooge şi învaţă de la mine. Toţi oamenii sunt răi şi vor să te înşele. Tu trebuie să-ţi aduni o mare avere şi să n-ai milă de nimeni. Tot timpul te vei încrede doar în forţele tale. Acum, treci la treabă, dacă vrei să câştigi acei bani pe care ţi i-am promis!

Micul Scrooge: (cu voce plângăreaţă) Dar, tată, mâine e Crăciunul…

Tatăl lui Scrooge: (şi mai dur) Crăciunul ai zis? Nu e-xis-tă Crăciun pentru tine, m-ai înţeles? Crăciunul e pentru fraierii care cheltuiesc o grămadă de bani pe prostii.

Micul Scrooge: (resemnat) Bine, tată!

 

(Amândoi ies din scenă şi intră în cor. Crăciunul trecut şi Scrooge (cel din ziua de azi) vin în faţă).

 

Crăciunul Trecut: Şi astfel ai crescut cu nepăsare sau răutate faţă de familia ta, prieteni şi cunoscuţi. Pe rând, i-ai îndepărtat din viaţa ta, clădind un zid de gheata în jurul inimii tale.

Scrooge: (nedumerit) Dar tata mi-a vrut binele, nu-i aşa? El dorea ca să-mi asigur o slujbă bănoasă în viitor. A greşit, oare?

Crăciunul Trecut: Eu nu sunt în măsură să te judec. Am fost trimis să-ţi reamintesc trecutul.

 

(Crăciunul trecut pleacă, iar Scrooge rămâne singur în scenă).

 

Scrooge: (monolog) Oare am fost cu adevărat fericit vreodată? Când? (o mica pauză) Da, îmi amintesc! Atunci când trăia mama, ne adunam cu fraţii şi cântam colinde lângă foc. Cum era colinda aceea? (îşi aşează capul în mâni, părând că se gândeşte).

 

(Corul se ridică şi intonează „O, ce veste minunată!”)

 

Actul II

 

Povestitorul : Scrooge a mers din nou la culcare, foarte obosit şi trist. Se gândea că totul a fost doar un vis, nu putea să fie adevărat ceea ce i s-a întâmplat. Dar, la ora 1 fix, gongul a bătut a doua oară…

 

(Scrooge se trezeste si in fata lui vede un om gigantic stand pe un brad de Craciun).

 

Scrooge: Presupun ca tu esti unul dintre spiritele alea nesuferite!

(Fantoma incepe sa rada, aparent fara rost)

 

Craciunul Prezent: Hahahaha! Da (pauza de ras)! Hohohohoho! Hihihihihihi! Hehehehehe! Huhuhuhuhu!

 

Povestitorul : Şi Îngerul îl poartă în timp, peste câteva ore.

 

(Cei doi se rotesc o dată, apoi stau jos şi privesc ce se întâmplă în continuare. Apar în scenă încă două personaje).

 

Mama lui Tim: (frângându-şi mâinile, neliniştită) Nu am putut să cumpăr nici măcar un curcan pentru masa de Crăciun. Totul e aşa de scump! De cadouri pentru copii, ce să mai zic! Dar, cel mai mult mă îngrijorează micul Tim. E atât de bolnav, iar medicamentele nu ni le permitem. (mai dură) Şeful tău, domnul Scrooge, este de vină pentru asta. Putea să-ţi mărească salariul sau să-ţi dea măcar o primă de Crăciun. Ce inimă poate să aibă nesuferitul asta!

Tatăl lui Tim: Lasă, o să vezi că va fi bine! Dumnezeu va avea grijă de noi. Tu pregăteşte masa cum ştii mai bine. Chiar dacă nu e bogată, sigur va fi delicioasă.

 

(Apare micul Tim).

 

Micul Tim: Mama, aşa-i că ne vei găti curcan? Şi budincă! (se linge pe buze) Hmmmmmm… Ce mult îmi place!

Mama lui Tim: (îl mângâie pe cap) O să vedem, dragul meu, o să vedem!

Micul Tim: I-am scris o scrisoare Moşului şi l-am rugat să le aducă fraţilor mei câte o acadea, iar mie, medicamentele care mă fac bine. La Crăciunul viitor voi fi sănătos ca un taur! Nu-i aşa?

Tatăl lui Tim: Da, dragul meu, aşa va fi!

Micul Tim: (fericit) Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi!

 

(Ies toţi trei din scenă. Scrooge şi Crăciunul Prezent vin în faţă).

 

Scrooge: (trist) Sunt atât de săraci, că n-au nici după ce bea apă!

Crăciunul Prezent: Şi asta din cauza zgârceniei tale. Nu ai vrut să-i măreşti leafa, ori să-i dai o prima de sărbători. Acum, priveşte rezultatul!

Scrooge: Dar n-am ştiut că are un copil bolnav!

Crăciunul Prezent: Cum să ştii, dacă nu te-a interesat ? Sunt convins că nu cunoşti nici numele angajaţilor tăi. Aştepţi doar să lucreze ca sclavii, uitând că şi ei sunt oameni.

Scrooge: Ce se va întâmpla cu micul Tim?

Crăciunul Prezent: Eu sunt trimis ca să-ţi arăt doar prezentul.

 

Scrooge: (monolog) Ce familie unită, în ciuda necazurilor şi a greutăţilor! Şi păreau recunoscători pentru puţinul pe care-l aveau. Oare mai ştiu vreo colindă? Da, când aşteptam Moşul…

 

(Se preface ca adoarme….)

 

(Corul se ridica si intoneaza Mos Craciun cu plete dalbe)

 

Actul III

 

Povestitorul : Adormind cu greu, peste puţin timp, Scrooge este trezit de o nouă bătaie a gongului. Era ora 2 fix.

 

(Se aude bătaia gongului şi un nou personaj apare în scenă. Se apropie de el, il ia de haina si apoi il trage dupa el).

 

Scrooge: Tu esti fantoma Craciunului Viitor?

 

(Crăciunul Viitor da din cap aprobator, abia vazut).

 

Povestitorul : Şi spiritul care te baga in sperieti îl poartă în timp, peste un an de zile.

 

(Cei doi se rotesc o dată, apoi stau jos şi privesc ce se întâmplă în continuare. În scenă, 4-5

copii se plimbă dintr-o parte în alta cu diverse lucruri în mâini).

 

Scrooge: Ce tot cară aceşti copii?

 

(Tatal si mama lui Tim intra in scena si pe jos apare “Papusa Scrooge”)

 

Tatal lui Tim: Ai auzit ca a murit un bogatas zgarcit? Se pare ca au furat tot ce avea in casa.

Scrooge: (suparat) De ce fura de la bietul om? Nu au un pic de respect faţă de cel care a murit?

Mama lui Tim: El, în viaţă, a fost un om rău la inimă, care s-a bucurat când a putut să înşele pe cineva. Nu i-a păsat şi nu i-a fost milă de nimeni, nu i-a pasat decât de el. Fiecare dintre aceia care i-au furat lucrurile, au fost furaţi, înşelaţi sau jigniţi de către acesta.

 

(Tatal lui Tim merge sus, iar Scrooge il urmeaza. Intra intr-o camera. Scrooge vede un sicriu)

 

Scrooge: Dar cine a murit?

Tatal lui Tim: E nedrept! Era prea tanar ca sa moara! Bietul Tim!

 

(Scrooge este purtat in timp alaturi de Craciunul Viitor. Ajunge intr-un cimitir).

 

Scrooge: Ce-i asta? Unde m-ai adus?

 

(Craciunul Viitor inlatura o parte din zapada de pe piatra de mormant. Partea descoperita arata inscriptia “Ebenezer”)

 

Scrooge: Ce legatura are asta cu mine? Este doar numele meu mic! Exista multi cu numele de Ebenezer pe lume!

 

(Craciunul Viitor mai inlatura o parte din zapada; apare si inscriptia “Scrooge”)

 

Scrooge: (speriat) Dumnezeule! Asta e numele meu! Eu sunt cel care a murit!

 

(Crăciunul Viitor inlatura si restul zapezii; apare inscriptia ” d. 25 dec.”)

 

Povestitorul : Epilog. Dis-de-dimineaţă, Scrooge s-a dus la familia lui Tim cu cel mai mare

curcan pe care l-a găsit de cumpărat, cu multe dulciuri şi cadouri pentru toţi. Tatălui lui Tim i-a mărit salariul, la fel şi celorlalţi angajaţi. Şi-a vizitat rudele şi cunoştinţele. Până la sfârşitul vieţii sale (care a fost foarte lungă), el a ajutat o mulţime de oameni. A devenit cel mai bun prieten, cel mai bun stăpân, cel mai iubit om din întregul oraş. Micul Tim a crescut mare, considerându-l pe Scrooge al doilea tată.

 

(Toti actorii vin in fata).

 

Povestitorul : Şi, în încheiere, urarea lui Tim pentru voi:

 

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi!

 

16th
OCT

Felix qui nihil debet

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Felix qui nihil debet

Obligatia este o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. Definitia, in trecut traditionala si, intrucitva, livresca, este in prezent normativa, fiind continutul art. 1164 din Codul civil roman. Vechii jurisconsulti romani spuneau obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (obligatia este legatura de drept in temeiul careia suntem, in mod necesar, constrinsi sa platim un lucru, dupa dreptul cetatii noastre). La o analiza comparativa sumara a celor doua definitii, ne atrag atentia atit similitudinea lor, cit si – mai ales – repetarea notiunii de „legatura de drept”, care este traducerea fidela a sintagmei juris vinculum.

Etimologic, vinculum inseamna atit legatura, cit si si lant. A te obliga, a te lega juridic, insemna, la origine, a te inlantui. Lantul (vinculum) nu este ceva care sa te opreasca din miscare (asa cum ar fi, spre exemplu, un lat), ci o ratasare la un punct fix care iti permite miscarea doar in perimetrul strict limitat de lungimea lantului. Legatura juridica, la fel ca si lantul fizic, subordoneaza miscarea debitorului scopului legaturii juridice : plata sau raspunderea pentru neplata. Desigur, legatura juridica este creata pentru ca debitorul urmareste un emolument (fiind expresia vointei sale libere sau consecinta unei nevoi : debitorul vrea sa se oblige sau este nevoit sa se oblige) sau pentru ca debitorul a cauzat un prejudiciu altuia. Dar, a te obliga inseamna a te inscrie intr-o retea matriceala de raporturi juridice construita pentru a-ti ordona comportamentul. De altfel, omisiunea platii obligatiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civica (datornicul devenea sclav al creditorilor) sau de inchisoare a datornicilor[1].

Daca existenta datoriilor juridice este similara cu inlantuirea sau ingradirea libertatii, in schimb, lipsa obligatiilor juridice inseamna lipsa legaturilor, lipsa lanturilor, lipsa necesitatii. Codul civil roman chiar foloseste termenul de liberare pentru a defini starea in care debitorul nu mai este tinut sa isi achite datoria pentru ca, de exemplu, se afla in imposibilitate fortuita de executare (art.1634 alin.1 Cciv).

Consecintele indatorarii si, mai ales, cele ale supra-indatorarii si ale ruinei juridice (insolvabilitatea), depasesc sfera dreptului. Cind consumam din resurse materiale sau financiare proprii, nu ne limitam „miscarea” juridica decit in coordonatele naturale ale acestor resurse (care sunt in mod inevitabil mai putine decit ne-am dori si, oricum, epuizabile). Este o limita naturala a libertatii de miscare si chiar a libertatii, in general, care, cel mai probabil, ne-a si conditionat ontologic. Consumul este, de aceea, redus la necesitatile primare, in mod natural. Dar, dintotdeauna am vrut sa consumam mai mult, pentru a ne depasi conditia naturala. Se pare ca acesta este un dat esential al psihologiei noastre. In plus, a consuma tine si de sociologie : un om al secolelor XX-XXI este nevoit sa consume utilitati (energie, apa calda, semnal tv, radio, telefon sau internet), sa apeleze la sistemele publice sau private de sanatate, educatie si cultura, sa utilizeze mijloace de transport pentru a se deplasa, sa cumpere bunuri de consum, masina, casa, vacante, studii etc. Suntem, toti, grevati de aceasta „sarcina”. Iar daca nu dispunem de resurse proprii pentru finantarea acestui consum, ne imprumutam. Si atunci apare consumul pe credit, operatiune juridica in cadrul careia pretul este achitat intr-un anumit termen sau este esalonat, precum si creditul de consum, operatiune juridica in care ne procuram lichiditati pentru plata imediata a pretului consumului, urmind a rambursa aceste lichiditati intr-o perioada de timp si cu plata unui „pret al banilor”, sub forma de dobinda[2]; este un joc in care ne procuram acum si aici bunurile si serviciile de care avem nevoie (sau doar convingerea ca avem nevoie), imprumutind resursele financiare pe care altii le detin, un joc in care aducem o parte din viitor in prezent si care antreneaza sau greveaza propriile resurse de care am putea dispune in viitor. Dupa 1970, Comunitatea Economica Europeana a dezvoltat un model economic in care creditul a devenit larg permisibil unei vaste majoritati de consumatori. Creditele de retail, cu sau fara ipoteca sau facilitatile de credit (carduri de credit, linii de credit, descoperit de cont – overdrafts) ori vinzarile pe credit au devenit produse destinate consumului de masa. Au aparut consumatorii de „produse financiare”, adica cei care se imprumuta pentru a consuma, precum si cunsumatorii pe credit, iar acest consum practicat de acestia este si in prezent unul de masa. Intrucit suntem conditionati psihologic sa incercam sa ne depasim limitele naturale si pentru ca suntem determinati social sa consumam pentru a trai, suntem fericiti sa ne indatoram pentru a consuma[3].

Felix qui debet.

Cind toata lumea consuma, cu sau fara ajutorul creditului, nimic rau nu se poate intimpla : volume din ce in ce mai mari de creditare determina volume mai mari de consum, deci cresteri ale volumului comertului, cresteri ale industriilor producatoare, prelucratoare si adiacente (si, deci, mai multe locuri de munca generatoare de alte surse de finantare a comsumului), cresteri ale incasarilor de tva la buget etc. Si, sa nu uitam, cresteri ale bonusurilor managerilor si ale dividendelor actionarilor strategici.  Si, totusi, afirmatia este adevarata doar in parte (sau, mai bine zis, afirmatia contine un „adevar” superficial).

La volume mari de creditare si – mai ales – in cazurile de indatorare pe termene lungi si foarte lungi (cum sunt creditele ipotecare), apare invariabil ceva care face ca festinul sa fie stricat – ceva care face ca macar o fractie din aceasta masa mare de consumatori fericiti sa nu isi mai poata plati datoriile. Ceva ce merge in directia gresita, ceva ce nu se incadreaza in trend. Este ceea ce analistii denumesc fenomenul de black swan, teoretizat recent de Nassim Nicholas Taleb (Lebada Neagra, Ed. Curtea Veche, 2010). Somajul, boala, chestiunile familiale complicate sau dramele sunt surse de incertitudine care neaga asa-numitele „deviatii standard” (variabile statistice care pot fi calculate dupa criterii tot atit de precise pe cit e cel din afirmatia „o femeie este mai mult sau mai putin gravida”). Este vorba de acel eveniment „foarte putin probabil”[4], cvasi-imprevizibil, care schimba esential prezentul si viitorul dar care, privit retrospectiv, era perfect predictibil (numai ca e tirziu, foarte tirziu pentru a mai putea incerca sa il previi). De aici supra-indatorarea, creditele neperformante si intregul cortegiu de consecinte negative ale acestora, practic, inverse consecintelor (aparent) pozitive ale faptului ca un consumator „fericit” se indatoreaza.

Fericirea de a consuma se transforma in angoasa raspunderii nelimitate pentru datoriile asumate. Si in complicatia de a gestiona un portofoliu de credite neperformante. Pentru cei prinsi in acest lant al datoriei (juris vinculum), liberarea de datorie, libertatea, poate insemna fericirea.

Pentru aceia dintre noi care ar putea suporta o astfel de libertate, lipsa legaturilor juridice ar putea inseamna o iesire din matrice si, consecutiv, un alt fel de fericire, una sumbra, ascetica si autoizolatoare, o fericire teoretizata si practicata in antichitate de filosofii stoici, fericirea celui care nu datoreaza nimic.

Felix qui nihil debet[5].

Numai ca o astfel de fericire nu este durabila si nici usor suportabila. Sau, mai precis, nu este durabila si suportabila pentru toti. Libertatea inseamna si responsabilitate, iar celor mai multi dintre noi aceasta consecinta ne provoaca angoase. Intr-adevar,  este mai usor sa te inscrii in trend, lasind-i pe altii sa ia decizii, sa se auto-izoleze si, eventual, sa se cufunde in blazare. Lumea noastra este o retea matriceala de legaturi juridice in care suntem, virtual sau real, debitori si creditori, in acelasi timp, si in care suntem nevoiti sa consumam, chiar si pe credit, pentru a trai. Anticii au sesizat la nivelul cel mai profund acest dat esential : marile religii ale lumii si-au fixat ca percept iertarea de datorii la fiecare 7 ani, pentru ca cel liberat sa se poata lega juridic din nou; exodul evreilor din Egipt a fost o traversare a desertului care a durat 40 de ani, in asa fel incit generatiile de robi sa fie inlocuite biologic de generatii de oameni liberi, capabili sa isi intemeieze propria societate pe Tarimul Fagaduintei, cu propriile legaturi juridice (juris vinculum). De altfel, Moise nici nu a pasit cu toti ceilalti in acest Tarim, ci s-a oprit la granita. In prezent, legislatiile post-moderne, inclusiv cea americana si cea europeana, promoveaza liberarea de datorii a falitului scuzabil, pentru a-i permite sa redevina consumator, pornind de la zero, cu sansa unui nou inceput.

A fresh new start este conceptul juridic si moral aflat la intersectia care face posibila o stare temporara de liberare de datorii, fara a periclita fundamentele sociale ale lumii noastre si fara a fi nevoie sa adoptam, toti, solutiile sumbre ale stoicilor. Fresh new start nu este o fericire a celui care nu datoreaza nimic, ci sansa de a o lua de la capat. O noua sansa (a fresh new start) nu inseamna a te elibera pentru eternitate de datorii, ca sa fii fericit. Poate ca e mai simplu, mai pamintesc, sa fii fericit din nou in calitate de consumator. Si demn.



[1]„Institutia” inchisorii datornicilor a dainuit pina in secolul XIX, fiind prezenta, spre exemplu, in romanele lui Charles Dickens, iar arestarea automata si pedeapsa inchisorii pentru faliti, indiferent de faptul ca falimentul ar fi fost sau nu scuzabil, a dainuit chiar pina la jumatatea  secolului XX, fiind prezenta, spre exemplu, in romanele lui Balzac. In dreptul nostru, distinctia dintre falimentul scuzabil si cel fraudulos s-a facut doar prin fosta Lege nr.64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul.

[2]Consumul pe credit si creditul de consum, desi au aceeasi finalitate, sunt opertatiuni economice si juridice diferite – prima operatiune este un tip special de vinzare in cadrul careia plata pretului nu este contemporana cu predarea marfurilor sau prestarea serviciilor cumparate, ci aminata sau esalonata, in timp ce creditul de consum este o forma speciala de imprumut de consumatie. Interesant de observat este ca, uneori, apare chiar si luxul pe datorie – ceea ce este, etimologic, un oximoron, caci luxul este ceea ce iti poti permite intrucit detii resurse financiare in exces, in timp ce datoria financiara presupune tocmai lipsa in prezent a resurselor financiare proprii.

[3]Ne intrebam uneori, in mod autodestructiv, daca exista „dreptul” de a ne indatora; si, astfel, voit sau ne-voit, ne creem dependenta de creditor, o dependenta voita sau doar acceptata de acesta. Ne creem, voluntar, limite artificiale ale libertatii. Jean Ziegler (Imperiul rusinii, 2006) spunea ca foametea si datoria sunt cele doua metode infailibile de a controla mintile si multimile.

[4]Expresia apartine lui N. N. Taleb si este o ironie la adresa economistilor si statisticienilor care lucreaza, in analizele lor, cu predictibilitati si certitudini aproximative. Conform lui N. N. Taleb, intrucit „stim” ca lebedele sunt albe, este foarte putin probabil sa vedem o lebada neagra. Dar, desi rare, astfel de lebede exista. Si totusi, mult timp dupa ce am vazut o lebada neagra, continuam sa o negam, intrucit aparitia ei nu concorda cu ceea ce stiam ca stim. Daca, totusi, o astfel de aparitie nu mai poate fi contestata, consideram ca tine de domeniul hazardului, al imprevizibilului, desi, privit retrospectiv, evenimentul aparitiei lebadei negre era perfect predictibil.

[5]Nassim Nicholas Taleb (Lebada Neagra, Ed. Cartea Veche, 2010) atribuie dictonul Felix qui nihil debet lui Seneca cel Tinar, filosof stoic care a trait in timpul imparatului roman Nero. Acest imparat este cel despre care se crede ca a dat foc Romei, aruncind ulterior vina pentru aceasta crima pe crestini (cel putin asa rezulta din romanul Quo vadis al lui Henryk Synkyewicz). Se spune ca, in aplicarea unui principiu al stoicismului („nu imi poti lua nimic pentru ca nu am nimic”) Seneca cel Tinar s-a sinucis la ordinul lui Nero, prin „deschiderea venelor” de la miini. Un alt stoic, contemporan lui Seneca, s-a sinucis in acelasi fel, ca protest fata de dubla crima a lui Nero, pe care o dezvaluise public – este vorba de Petronius, iar acest episod este povestit in romanul Quo Vadis. Avind in vedere ca totul se intimpla in anii 64-66 e.n. (cind se presupune ca Nero a dat foc Romei), precum si faptul ca un concept crestin, cel al nasterii din nou („Adevarat, adevarat iti spun ca daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. […]. Nu te mira ca ti-am zis : „Trebuie sa va nasteti din nou”. Ioan 3:3-7), tocmai prindea viata la Roma, sub influenta Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, se poate accepta ca exista o sursa sau macar un filon comun al celor doua sisteme de gindire. Este foarte probabil ca aceasta sursa comuna sa fie perceptul filosofic si etic Felix qui nihil debet. Daca nu ai nimic, nu ti se poate lua nimic, deci nu datorezi nimic. Daca te nasti din nou, inseamna ca cealalta viata este anihilata, in favoarea uneia noi, in care nu datorezi nimic. Iar daca nu datorezi nimic, esti liberat si, probabil, fericit.

11th
SEP

E bine sa fii corporatie mare. De preferinta, banca mare

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Chiar daca nu duc lipsa de avocati propriu zisi, bine platiti si influenti, corporatiile, mai ales cele financiare au mari si nebanuite rezerve de lobby, ajutor, asistenta, sprijin si sustinere, toate aceste „bunatati” fiind inaccesibile sau chiar interzise oamenilor obisnuiti sau chiar companiilor obisnuite. Nassim N. Taleb (Lebada Neagra, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 349) suntine ca „problema guvernelor este aceea ca au tendinta sa sprijine aceste organisme fragile pentru ca sunt „angajatori mari” si pentru ca au agenti de lobby (contributii false, dar sutinute publicitar in mod vizibil). Companiile mari obtin ajutor guvernamental si devin tot mai mari si mai fragile, ajungind sa conduca guvernul, ca si cind ar confirma viziunea „profetica” a lui Karl Marx si Frederich Engels. Pe de alta parte, frizeriile si afacerile mici esueaza fara sa-i pese cuiva; ele trebuie sa fie eficiente si sa asculte de legile naturii”.

Vedeti zilele acestea ce se intimpla cu „proiectul” Rosia Montana Gold Corporation (RMGC), o gogoasa care s-a umflat atit de mult incit a ajuns sa puna in pericol coeziunea aliantei de la guvernare. Pe de alta parte, in presa apare ca fiind gata studiul de impact al BNR referitor la clauzele abusive din contractele de retail (cele incheiate de consumatori cu bancile). Daca e reala informatia, inseamna ca eliminarea din contracte a clauzelor abuzive nu va duce la subminarea sistemului bancar, asa cum dl Isarescu anunta in urma cu 2 luni, pentru a vazul si auzul reprezentantilor FMI. Impactul va putea fi semnificativ in cazul “unor banci”, dar nu si asupra intregului sistem. De fapt, este  vorba de o singura banca, si nu de “unele banci”. Nu toate bancile au abuzat de clienti, ci numai unele, iar una dintre ele este chiar campioana.
Citatul de mai jos imi arata clar despre ce banca este vorba :

“BNR a inclus în rândul clauzelor abuzive ratele variabile în funcţie de indicele intern de referinţă, considerat principalul element de contestare în cazul dobânzilor variabile, care ar fi trebuit să fie la un moment dat aproape identice indiferent de momentul de generare al creditelor”.

O singura banca care a pierdut in instante practica (chiar si acum, dup ace a fost de mai multe ori sanctionata de instante) acest gen de dobinda variabila. Noi am numit aceasta dobinda DRV.

Este, insa, clar ca si BNR vede clauze abuzive in contract, asa cum este clar, intr-un final, si politicienilor, ca proiectul RMGC nu este bun, economic vorbind, si nici ecologic sustenabil.

Ducindu-ne putin inapoi in timp, vom observa cam cum ne mint autoritatile, in intentia de a ajuta bancile, in contra evidentei si in contra clientilor :

Declaratie Mugur Isarescu, 2 iulie 2013 : „S-a facut studiul (de impact al modificarii art.12-13 din Legea 193/2000 a clauzelor abuzive – n.n.), s-a discutat cu ARB (Asociatia Romana a Bancilor – n.n.), propunerea mea catre colegii din Banca Nationala si cei din ARB a fost sa iasa impreuna si sa explice cifrele, calculele nu au fost simple, si sa nu spun eu acum nicio cifra, dar nu pot sa ma abtin sa spun ca impactul este major, ar fi major asupra sistemului bancar; pozitia BNR, cel putin prudenta, nu apara nicio banca comerciala, ci pe cei 6-7 milioane de deponenti din bancile romanesti”.

Declaratie Andrea Schaehter, sefa delegatiei FMI in Romania : Măsura prin care clauzele abuzive ale creditelor bancare ar urma să fie denunţate în instanţă şi eliminate din contracte poate submina sistemul financiar, afectând milioane de deponenţi, astfel că trebuie găsit un echilibru între protecţia debitorilor şi stabilitatea sectorului; politicile sectorului financiar vor căuta să consolideze bilanţurile bancare, în mod special, prin abordarea împrumuturilor neperformante bancare, în vederea susţinerii creşterii creditării şi a redresării economice“.

Imi atrag atentia, insa, in mod deosebit, doua idei-cheie ale acestor mesaje :

(i) studiul de impact (care nu exista la momentul celor doua declaratii) vorbeste de o „pierdere” pe sistemul bancar de 1,3 mld euro, pentru cazul in care (spre disperarea sefilor bancilor care au procese relative la clauze abuzive), ar intra in vigoare, totusi, reglementarea mult hulita; aceasta pierdere, cica, ar „submina” sistemul bancar. Ma intreb si va intreb : e acest sistem atit de fragil incit sa fie „subminat” de o pierdere de 1,3 mld euro care reprezinta mai putin de 0,5% din totalul expunerilor bancilor pe credite si depozite in Romania? Parca BNR ne tot spune ca acest sistem bancar e atit de solid incit nu a avut si nu va avea nevoie de ajutoare de la statul roman …

(ii) deponentii sunt pusi in contradictoriu cu debitorii, printr-un discurs de genul : atentie cetateni, ce cistiga unii, pierd altii; dl Isarescu ne spune ca sunt 6-7 milioane de deponenti, dar nu ne spune si ca sunt 5 milioane de debitori afectati de clauze abuzive, multi dintre ei fiind si debitori si creditori (deponenti) ai bancii, in acelasi timp… ); e un discurs machiavelic (divide et impera … ) sau tipic securistic; suma de 1,3 mld euro nu este o pierdere a bancii, ci o restituire a unor plati nedatorate facute de debitori bancilor, deci o acoperire a pierderii deja suferite de debitori si o restituire a unor cistiguri ilegale ale bancilor; nu poti pretinde ca cineva care s-a incaltat cu niste pantofi care nu ii apartin poate fi scutit de obligatia de a-i restitui adevaratului proprietar pe motiv ca altfel i-ar degera degetelele; cei care trebuie sa plateasca pentru acest abuz nu sunt deponentii (ei insisi consumatori, deci subiect al protectiei legale), ci sefii si actionarii bancari care au comis abuzul si pentru ca BNR ar fi trebuit sa isi ia in serios acum 4-5 ani atributia de a controla si supraveghea bancile, si nu sa inchida ochii fata de aceste abuzuri; in fine, deponentii trebuie sa fie, ei insisi, protejati de pierderile cauzate de incompetenta, abuzul sau frauda sefimii din banci. Despre obligatia BNR de a proteja deponentii in contra preconizatelor proceduri de bail-in (salvarea bancii cu banii deponentilor, in stilul urmat de bancile cirpiote si de banca spaniola Bankia), nicio vorba.

La final, va invit sa vedeti mai jos ce se mai intimpla in instantele noastre care judeca banci, si la virful sistemului bancar, si, in genere, cam cu cine ne luptam cind avem impresia ca ne luptam cu bancile.

Declaraţie de abţinere (n.n. – „autorecuzare” a judecatorului), dosar nr. 33193/301/2012, Judecatoria sectorului 3, Bucuresti : „Consider că soluţia ce se va pronunţa în dosarul nr. 33193/301/2012 se va răsfrânge, într-un fel sau altul, asupra patrimoniului pârâtei […]. Atât subsemnatul cât şi soţia avem raporturi juridice patrimoniale cu pârâta […], prin încheierea unor contracte cu executare succesivă: contracte privind cardul de salariu, contract de credit ipotecar, contract de credit. Altfel spus, subsemnatul şi soţia suntem, după caz, debitori şi respectiv, creditori ai pârâtei […]. Intenționez să mai închei un contract de credit cu pârâta. Procedura de acordare a creditului nu este transparentă și implică chestiuni de apreciere. Potrivit art. 79 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 161/2003, funcționarul public este în conflict de interese dacă este chemat să rezolve cazuri cu privire la persoane juridice cu care are relații cu caracter patrimonial. A fortiori, judecătorul care judecă cazuri cu privire la persoane juridice cu care are relații cu caracter patrimonial este în conflict de interese. Este cazul subsemnatului. Pentru judecător, însă, obligația de abținere se naște nu numai în cazul conflictului de interese, ci și în acele cazuri ce presupun existența unui conflict între interesele acestuia și interesul public de înfăptuire a justiției, potrivit art. 5 alin. (2)  din Legea nr. 303/2004. Față de considerentele ce precedă, apreciind că sunt într-un conflict de interese prin judecarea prezentei cauze și, cu cât mai mult, în acel caz care presupune existența unui conflict între interesul meu și interesul public de înfăptuire a justiției, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 declar că mă abțin de la judecarea acestei cauze. Atât subsemnatul cât și soția suntem ținuți de prestații periodice față de pârâta […] încă câțiva ani. Și pârâta este ținută de prestați succesive față de subsemnatul și soție, izvorând din contractul privind cardul de salariu. Așa fiind, nu se poate nega interesul subsemnatului față de sfera activului și a pasivului patrimoniului pârâtei. Dar cum soluția ce se va pronunța în prezentul dosar se va răsfrânge, într-un fel sau altul, asupra patrimoniului pârâtei […], consider că eu și soția avem un interes în judecarea prezentei cauze. Așa fiind și ținand seama de prevederile art. 27 pct. 1 Cod procedură civilă, declar că mă abțin de la judecarea cauzei”.

Precizez ca cererea de abtinere a fost respinsa. Rezulta ca autorul cererii va fi obligat sa judece actiunea contra bancii, desi singur se considera a fi subiectiv in aceasta nedorita postura. Iar noi vom fi obligati sa acceptam judecata sa potential subiectiva.

Ne mentinem totusi increderea in sistemul nostru judiciar.

O spun fara tenta ironica.

 

9th
AUG

Efectul Matei

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Matei 25,29: „Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ceea ce are i se va lua”.

Citesc in prezent Lebada Neagra, de Nassim Nicolas Taleb (editia 2010). Ar trebui sa citeasca aceasta carte si dl Isarescu, iar dl Vasilescu sa ia aminte la citatul de mai sus.

Ati auzit de asa-numitul „efect Matei”  (despre care vorbeste si N.N. Taleb; el spune ca acest efect este denumit de sociologi „avantajul cumulativ”)? Nici eu nu auzisem de el pina acum. De cind e lumea, deci inclusiv pe vremea cind s-a scris Evanghelia dupa Matei, cel bogat are sanse mai mari sa devina si mai bogat (banu’ la ban trage, zice romanul), iar cel celebru are sanse sa fie si mai celebru. Si, de regula, este si mai bogat si mai celebru, cumulind printr-un adevarat efect gravitational bani si faima. Efectul se aplica si oamenilor, si corporatiilor. Oameni sau corporatii care sunt bogati si celebri atrag bogatie si celebritate ca niste gauri negre socio-economice. Uitati-va la bancile din Romania. Uitati-va la supermarketurile sau la mall-urile din Romania. Afacerile, energia, atentia, banii, politica sunt atrase ineluctabil in aceste gauri negre. Si ciudat este ca acest efect este prezent in limbaj (euro-asiatico-afro-americano engleza devine pe zi ce trece o lingua franca, pe care, vrind-nevrind, cu sau folosirea bratelor si a sprincenelor, o vorbim toti), in economie (a se vedea polarizarea afacerilor in jurul mall-urilor, a litoralului, a centrului istoric al Bucurestiului, a reclamelor la banci, farmacii, pepsi si coca cola), in politica (oamenii noi nu patrund in politica, pentru ca votantii care ies la vot sunt blocati in votul mecanic pentru cei vechi, iar potentiali votanti nu ies la vot pentru ca nu vor sa isi iroseasca timpul cu looseri), precum si in arta (cartile lui Dan Brown se vind in zeci de milioane de exemplare, desi sunt incomparabil mai proaste decit cartile lui Nikos Kazantzakis, ale lui Umberto Eco sau ale lui Jose Saramago, sa zicem).

Am sa va dau un exemplu de „efect Matei” in arta. Pablo Picasso, care a pictat tot felul de mizerii si idiotenii in ultimii 30 de ani ai sai, a fost dintotdeauna un pictor foarte celebru si foarte scump cumparat, totul datorindu-se unei serii de succese reale in arta, datind din perioada interbelica, precum si unei continui publicitati facute de americanii bogati si naivi care erau incintati de Parisul boem al acelor ani `20-`30 ai secolului trecut. La Centrul Grimaldi din Monte Carlo exista o expozitie permanenta dedicata lui Picasso, intr-o cladire imensa, pazita de body-guarzi furiosi. Un intreg sector al expozitiei este dedicat unui tip anume de arta a lui Picasso din perioada anilor `60-`70 : sunt peste 20 de tablouri in care Picasso se picteaza pe sine in timp ce picteaza femei dezbracate. O mai mare egolatrie, o mai adinca orbire, un mai mare dispret fata de ceilalti nu am mai vazut pina acum. Dispret la adresa potentialilor idioti iubitori de arta care ar da si acum zeci sau sute de milioane de euro pe aceste „opere” neterminate, oribile si ca executie si ca mesaj (singurul lucru bine executat si vizibil este un punct negru undeva unde ar trebui sa fie o anumita zona anatomica a corpului femeii…; poate ca nu ma pricep eu la supra-hiper-uber-realism, dar am senzatia ca, la fel ca si punctul de pe fruntea femeilor hinduse maritate, si acel punct al lui Picasso e pus acolo ca sa iti atraga atentia asupra acelui loc; e un stigmat „marca” Picasso)! Sa va mai spun, ca amuzament, ca expozitia cuprinde si fotografii cu Picasso din perioada in care se refugiase din Paris pe Coasta de Azur, in jurul anilor celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945). In aceste poze, Picasso seamana izbitor, si la alura si la frizura, cu nimeni altul decit Hitler! E drept, Pablo nu avea oribila mustata cu care se mindrea Adolf, dar, cum zic francezii uneori, les grands esprits se rencontrent.

Se pare ca „efectul Matei” este valabil si privit invers, din perspectiva esecului. Cei saraci, cei care au esuat, vor fi si mai saraci si vor mai esua. Si se aplica atit oamenilor, cit si IMM-urilor care esueaza.

Sunt convins ca „efectul Matei” i-ar fi placut lui Marx, caci i-ar fi demonstrat teoria inegalitatilor sociale, care se accentueaza mereu, ducind la lupta de clasa. Este, de asemenea, usor de crezut ca, atunci cind onor dl guvernator al BNR ne spune ca bancile abuzive nu trebuie lasate sa piarda, caci asta ar submina sistemul bancar, se bazeaza – poate involuntar – pe acest „efect Matei” pe care il explica Nassim Taleb. In definitiv, bancile sunt gauri negre, cu gravitatie atit de mare incit nu pot colapsa (they are to big to fail…), care trebuie sa captureze toti banii, toata silinta politicienilor, toata faima, tot ajutorul din lume, nu-i asa? Iar cei multi, care platesc bani nedatorati bancilor (clauzele abuzive sunt fara de efect in privinta consumatorilor, asa spune la lege), trebuie sa continue sa daruiasca aceste plati bancilor, chiar cu riscul esecului personal si familial.

Exista, insa, intotdeauna ceva care strica aceste planuri. Ceva imprevizibil, complet neasteptat, care schimba esential cursul lucrurilor si care, daca este privit retrospectiv, se dovedeste a fi fost ineluctabil, de neevitat. Nu te astepti sa vezi o lebada neagra, caci stii ca acestea sunt albe. Dar lebada neagra exista si, atunci cind apare de niciunde, ea schimba tot ceea ce „stiai”, obligindu-te, retroactiv, sa iti corectezi sistemul de cunostinte si valori. In meciul revansa pentru titlul mondial la box, Cassius Clay l-a batut mar pe Joe Fraiser timp de 14 reprize, dar in repriza a 15-a Joe Fraiser l-a facut knock-out pe Cassius Clay cu o singura lovitura neasteptata. O singura si fatala lovitura. Shit happens, cum zic americanii. Lebada neagra (black swan), cum zice Nassim Taleb.  Daca pina atunci Cassius Clay il dispretuia si il jignea public pe Joe Fraiser, de atunci incolo l-a considerat un mare campion. Oamenii il apreciaza in continuare pe Muhamad Ali (alias Cassius Clay), dar pe Joe Fraiser l-au iubit, pentru ca s-a ridicat de la podea si a invins. In viata, in politica, in cariera, important este sa stii sa incasezi pumni, raminind in picioare si pastrindu-ti mutarea esentiala pentru final.

Poti sa fii pe val, chiar si iarna. Dar cel ce se urca pe val poate sa cada, cu tot cu placa de surf, si va cadea cu atit mai grav cu cit valul e mai inalt. Dintodeauna, marile vedete si marile corporatii, pentru care doar cerul era limita (only the sky is the limit), au cazut ca mustele, pentru ca ceva imprevizibil li s-a intimplat. Si altcineva le-a luat locul.

3rd
JUL

Aminarea executarii pedepsei

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Asa cum era de asteptat, cele doua texte din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive care ar fi permis solutionarea cu efecte erga omnes (opozabile tuturor) a proceselor privind clauzele abuzive a fost aminata pentru luna octombrie. Determinanta in aceasta decizie a fost interventia BNR si a dlui Isarescu personal care au aratat public ca, daca aceste reglementari s-ar aplica, bancile ar pierde 1,3 mld euro, aceste pierderi urmind a se regasi in patrimoniul deponentilor… Desi noi „stiam” ca depozitele de pina la 100 mii de euro sunt garantate de stat, aflam acum, in mod oficial, ca s-ar putea ca, in cazul acelor banci care ar „pierde” 1,3 mld euro, aceasta garantie sa nu prea existe. Cam asta stim acum, chiar din gura dlui Isarescu.  Si mai stim ca cele 2 banci care au reale probleme cu clauzele abuzive (celelalte 7-8 banci date in judecata pentru evacuarea din contracte a clauzelor abuzive avind cifre reduse in domeniu) sunt atit de „puternice” incit ar avea probleme de dimensiuni cataclismice, daca ar fi nevoite sa restituie debitorilor lor plati nedatorate de 1,3 mld euro. Caci de banii deponentilor te atingi, asa cum ne-au demonstrat bail-in-ul bancilor cipriote si cazul bail-in-ul bancii spaniole Bankia, doar in caz de (pericol de) faliment al bancii : ca sa salvezi banca, taxezi depozitele mai mari de 100 de mii de euro sau transformi toate depozitele in actiuni emise de banca (niste adevarate bilete de loterie, cita vreme banca are dificultati financiare). E un model la care dl Isarescu nu doar ca a achiesat anul trecut, dar la care a contribuit din plin, caci a lucrat – institutional, desigur – la elaborarea proiectului de directiva care, de anul acesta, va face posibila procedura de salvare a bancilor cu banii deponentilor peste tot in UE, inclusiv, deci, in Romania. Sa ne asteptam, deci, la un bail – in romanesc? Doua, treti? Sau doar la o extindere de la debitorii buni-platnici la deponentii cuminti a cutumei bancilor de a trece costurile proceselor pierdute pe seama clientilor, sub forma de comisioane?

 

Daca vorbim de un prejudiciu, atunci acesta se situeaza in patrimoniul clientilor – debitori ai bancii, caci ei au platit pina acum bancilor sume nedatorate : clauzele constatate de autoritati ca avind caracter abuziv nu au efect fata de consumator, deci sumele incasate in baza acestor clauze lipsite de efecte sunt plati ne-datorate. A restitui ceva ce nu iti apartine nu inseamna a suferi o paguba. E ridicol sa sustii ca restituirea bunurilor furate ar fi o paguba pentru hot. Asadar, ce rost are aceasta contra-punere a clientilor – debitori cu clientii – creditori ai bancilor? Vrea BNR sa provoace o segregare a acestora, o adversitate intre ei, dupa regula machiavelica de guvernare divide et impera? Lasind la o parte faptul ca cei care sunt deponenti de bani in banci sunt deseori si debitori ai bancii pentru diverse imprumuturi sau facilitati de creditare, deponentii si debitorii bancii sunt unul si acelasi lucru pentru banca, avind un element comun care ii uneste : ei sunt consumatori ai serviciilor prestate lor de banca, deci au dreptul la aceeasi protectie legala si judiciara in aceasta calitate.
Pe de alta parte, reamintesc ca cele doua articole din Legea nr. 193/2000, recte art.12-13, aminate pentru octombrie, sunt obligatorii pentru Statul roman, multumita statutului sau de membru al UE. Doua directive UE (93/13 si 22/2009) obliga statele membre ale UE sa reglementeze mecanisme interne de corectie a clauzelor abuzive (actiuni in incetare), inclusiv sau mai ales prin procese de tip class action. Iar pina la finalul anului va aparea o directiva care va impune si actiunile colective de recuperare a prejudiciilor cauzate de profesionistii care incalca legislatia protectiei consumatorilor si pe cea a concurentei. Asadar, reglementarea nu poate fi evitata, ci doar aminata.
Reamintesc, de asemenea, ca nimic nu impiedica clientii bancilor sa formuleze in continuare actiuni individuale sau colective pentru evacuarea din contracte a clauzelor abuzive si pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de aplicarea acestora. Singurele doua lucruri care vor lipsi in continuare sunt : (i) efectul erga omnes, adica aplicabilitatea expres prevazuta de lege a oricarei hotariri de recunoastere a caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract-tip practicat de un profesionist, efect de care ar fi beneficiat si bancile, caci vor fi stiind ca au sau nu au clauze abuzive in contracte; (ii) judecarea procesului colectiv intr-un singur loc, la tribunalul de la sediul profesionistului (in prezent, procesele vizind clauze abuzive se deruleaza in citeva zeci sau chiar sute de instante, ceea ce, evident, nu e in favoarea bancilor, ci a celor 10 mari case de avocatura din Bucuresti care le reprezinta in instanta pe sume care, depasind pragul zecilor de milioane de euro, se regasesc, sub forma de comisioane de risc, in ratele pe care le platim bancilor noi, clientii lor cu rating AAA).

In spatiul judiciar romanesc exista in continuare si se pregatesc inca multe procese individuale sau colective in care sunt incriminate clauze abuzive care urmeaza a fi evacuate din contracte. Personal recomand in continuare aliantele procesuale pentru astfel de procese, pentru toate avantajele inerente, dintre care costul scazut per capita si egalitatea de arme sunt cele mai importante. Cu exceptia celor doua procese colective trintite de Curtea de apel Bucuresti in februarie-martie 2013 (in conditii cel putin bizare, fiind date fara respectarea regulilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor si a regulilor referitoare la conflictele de interese), anul acesta s-au cistigat toate procesele intemeiate pe Legea clauzelor abuzive, fie ele individuale sau colective. Chiar si cele doua decizii ale Curtii de apel enuntate au “sanse” mari de a fi invalidate la ICCJ, avind in vedere practica unitara a acesteia din ultimul timp (numai o singura banca a pierdut 44 din 44 cauze la ICCJ in aceasta primavara – vara, iar in tara apar din ce in ce mai multe decizii irevocabile defavorabile inclusiv bancii care a “cistigat” la Curtea de apel in cele 2 procese colective). La instantele din Salaj, de exemplu, se obtin decizii irevocabile care stabilesc dobinda din contract la Euribor + marja 0 (zero), asa cum spune contractul de adeziune, de altfel…

Asadar, ridicati-va, cereti-va drepturile. Faceti aliante procesuale. Declansati impreuna negocieri sau medierea cu banca si, in caz de lipsa de reactie pozitiva a impricinatei, dati-o in judecata in co-participare procesuala. Cu sau fara levierul ANPC sau al unei asociatii pentru protectia consumatorilor, procesele de tip call-in pe care le-au organizat consumatorii de servicii financiare incepind cu 2010 sunt inca posibile si eficiente.

In final, o concluzie : nu am vazut vreun oficial care sa nege ca in contractele de credit de retail ar fi inserate clauze abuzive; ar fi insemnat negarea evidentei constatate inclusiv de ICCJ, care a „vazut” clauze abuzive in aceste contracte tot anul acesta, aproape fara exceptie; dimpotriva, existenta clauzelor abuzive in contractele de credit de retail este recunoscuta chiar de BNR, care e efectuat un studiu de “impact”, foarte subiectiv, de altfel, care constata pagube care s-ar regasi in averea bancilor daca s-ar elimina din contract aceste clauze abuzive, pagube cifrate la 1,3 mld euro (oare atit de fragil este sistemul, inca sa fie in pericol daca pierde 1,3 mld euro?); daca doar impactul negativ asupra bilantului bancii este motivul aminarii proceselor de tip class action, atunci aceasta aminare nu seamana cu o aminare a executarii pedepsei?

29th
MAY

Iresponsable lending

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Credeati ca bail-in-ul din Cipru de acum 2 luni este unic si irepetabil? Si eu. Cum s-ar fi putut altfel : establishment-ul politico-bancar european – si, la unison cu acesta, sefimea bancaro-politica romaneasca – ne-au asigurat ca nu va mai fi un bail-in niciunde in Europa, nicicind.

Ei bine, nu. Cea de-a patra banca spaniola dupa active, Bankia, a procedat la un al doilea bail-in, mai grav si mai surprinzator decit cel din Cipru, unde macar s-a tinut cont de pragul de 100 de mii de euro. Economiile de o viata ale pensionarilor spanioli, cifrate la 6,3 mld de euro, au fost transformate din depozite in actiuni emise de Bankia. Fara sa fie intrebati, fara sa se stie de ce se ia aceasta masura, fara sa existe un ordin sau o hotarire judecatoareasca. Din bani certi (depozite) aceste economii s-au transformat in simple bilete de loterie (actiuni). Actiunile sunt titluri de valoare ce contin intrinsec un grad ridicat de hazard, putind aduce cistiguri, dar si mari pierderi, mai ales atunci cind emitentul este o societate in dificultate financiara, asa cum este Bankia; ca sa fie lucrurile clare, a doua zi de la aceasta operatiuni, actiunile Bankia au scazut pe piata cu 90%, adica cel care avea in depozit 1000 de euro siguri, acum are 100 de eruro in actiuni, valoare care mai poate scadea. Sigur ca cine vrea, poate sa isi asume acest risc. Dar, unu, nimeni nu i-a intrebat pe acesti pensionari daca sunt de acord sa isi asume acest risc, doi, depozitele acelea erau depozite de economii, adica instrumente financiare (daca vreti sa le numiti asa) care se caracterizeaza tocmai prin aversiunea fata de risc. Daca pensionarii spanioli aveau nevoie de o ultima aventura a vietii, Bankia le-a facut-o cadou. Iar ei, pensionarii, au iesit in strada, amenintind ca dau foc la tot…
Ce interogatii, probabil retorice, se ridica de aici :

(i) de ce se permite un bail-in dupa esecul unui bail-out? Cei care cunosc anul financiar 2012 al Europei, in general, si al Spaniei, in special, stiu ca aceasta banca spaniola, repet, a patra ca marime din Spania, a beneficiat de un alt tip de salvare, denumit bail-out (cumparare de salvare, cu banii publici, exteriori); suma pusa la bataie a fost de 45 mld euro; nu doar ca acesti bani au fost consumati inutil, caci salvarea bancii nu a venit, dar acum se apeleaza la cea de-a doua metoda de salvare, mult mai urita : bail-in (salvare cu banii “interni”, proprii; bancile considera ca banii din depozite, constituite de populatie, sunt banii bancii depozitare si nu banii deponentilor);

(ii) cine oculteaza acest scandal imens? Asa cum la tv nu s-a vazut protestul bulgarilor fata de sistemul bancar, cel care face si la ei bani din clauze abuzive si din interzicerea falimentulkui personal (ca si la noi), tot asa nu se vad la tv protestele spaniolilor fata de sistemul lor bancar, care se “salveaza” cu bani publici si cu banii pensionarilor (in realitate, isi salveaza pielea sefimea politico-bancara, caci bail-in-ul nu el altceva decit un faliment mascat, netransparent, incontrolabil judiciar, odios); se spune ca judecatorii si sefimea bancaro-politica sunt escortati de trupe de securitate nationala, ca si cind pensionarii din strada ar fi teroristi;

(iii) este adevarat sau nu ca procedura de bail-in va fi extinsa la nivelul intregii Europe? Precizez ca exista un proiect de directiva in acest sens, proiect la elaborarea caruia a participat si guvernatorul BNR, inca din august 2012;

(iv) avem motive sa ne temem ca vom avea si noi un bail-in la una sau mai multe banci?

(v) contribuabilii nu sunt investitori in banci, ci platitori de taxe, adica investitori in stat; ce ce ar fi contribuabilii solidari la riscul pe care trebuie sa si-l asume actionarii si creditorii bancilor?

Fiind siguri ca nu pot falimenta, caci orice s-ar intimpla, vor fi salvati pentru ca sunt prea mari pentru a falimenta (too big to fail), cei din domeniu nu vor fi mai responsabili in viitor; nu vor avea de ce. Vor continua sa practice ceea ce in banking-ul englez se numeste iresponsable lendind.

Statele dictatoriale sau nedemocratice care se imprumuta pentru a rezolva probleme ale guvernului/sefului statului si nu probleme nationale sunt creatii ale acestui fenomen de iresponsable lending. State off shore, care ajuta prin sistemul si legislatia lor bancara la spalarea de bani sunt, de asemenea, creatii ale aceluasi fenomen. La fel, creditul de retail dus la extreme care a determinat aparitia debitorului perpetuu, un fel de sclav fericit al lumii post-moderne. Totul pentru a rula cit mai multe volume de bani, bani-datorie si pseudo-bani. Si noi : sa continuam sa salvam bancile expuse pe astfel de credite? Pradatorii, cind sunt prea multi, trebuie decimati, pentru ca altfel, prada nu le mai ajunge. De altfel, concurenta pe aceeasi prada ii va face, oricum, sa se ucida intre ei.

PS Bail – in = procedura de salvare a unei institutii de credit utilizind fondurile proprii ale acesteia, inclusiv depozitele bancare, fie prin transformarea acestora in actiuni sau obligatiuni convertibile, fie prin stergerea unei parti consistente din datorie; este o procedura similara cu falimentul, unde se opereaza de asemenea stergeri de datorii, fie direct, fie prin conversii in actiuni; dar, spre deosebire de faliment, care este caracterizat prin transparenta (stii din timp la ce sa te astepti si poti sa iti pregatesti apararile), egalitate si concursualitate (toata lumea este tratata la fel si are dreptul sa isi asigure un loc mai sus in ierarhia ordinii de preferinta la plata) si prin control judiciar (un judecator transeaza eventualele dispute legale sau juridice determinate de scandalul falimentului), procedura de bail-in este opaca, arbitrara si inegalitara, fiind in afara controlului judiciar. Pe scurt, e o procedura odioasa.

6th
MAY

Statul over-lorzilor

Postat de Gheorghe Piperea in Politica

O tara, mai ales cea organizata dupa criteriile democratiei, are obligatii fata de cetatenii sai. Statul nu este un scop in sine, ci un mijloc. Scopul in sine al organizarii in stat a unei populatii il reprezinta drepturile fundamentale si siguranta cetateanului, statul fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui scop. Exista corporatii care nu doar ca depasesc granitele unei tari sau ale unui continent, dar au si infrastructuri de putere si legi proprii, care transcend legile clasice, statale. Daca legile statale sunt facute pentru a reglementa drepturi (si obligatii), legile corporatiste sunt facute pentru a maximiza sau consolida profitul. O corporatie multinationala este o tara fara granite avind in actionarii sai directi si indirecti (stakeholder-i, adica salariatii, clientii, furnizorii, creditorii corporatiei) surogate de cetateni, supusi acestor puteri si legi supra-statale. Sa ne punem intrebarea daca “cetatenii” unei astfel de tari fara granite sunt sau nu sunt beneficiarii unor drepturi fundamentale. Daca da, ar avea corporatia obligatii fata de “cetatenii” sai, asa cum are o tara, un stat clasic? Si daca raspunsul este afirmativ, atunci : ce legatura au cu un astfel de set de obligatii restructurarea de personal, relocarea (mutarea unei intregi intreprinderi dintr-o tara in alta pe motiv de reducere a costului cu forta de munca), lohn-ul (prelucrarea si etichetarea cu “brandul” corporatiei a unor materii prime intr-o tara unde salariile sunt foarte mici in raport de valoarea produsului astfel “brand-uit”), franciza (clonarea unei afaceri intr-o piata unde costurile, mai ales cele cu forta de munca, sunt mult mai mici decit in tara de origine) ori razboiul cu orice mijloace pentru acapararea sau mentinerea profitului? Evident, niciuna.

Finalitatea oricarei corporatii este profitul necesar supravietuirii sale. Acolo unde si atunci cind exista profit, e bine. Restul nu mai conteaza. Un stat-corporatie nu mai este un mijloc pentru atingerea finalitatii asigurarii drepturilor si sigurantei cetatenilor sai, ci un scop in sine, un suprastat-scop.

Primul astfel de suprastat-scop, construit pe o durata de viata indefinita si menit a supravietui mii de ani, a fost biserica crestina. Este tulburator sa observam ca aceasta prima corporatie milenara a fost sustinuta in extensia sa globala de un imperiu global, Imperiul Roman, el insusi un supra-stat. Primul Reich, imperiul roman, cu capitala la Roma, a facut posibila si a sustinut (leveraged), incepind cu anul 325 A. D., prima tara fara granite, prima corporatie multinationala : biserica crestina, cu sediul la Roma. Unde, simbolic, in 1959 A.D., s-a semnat si tratatul de constituire a Uniunii Europene.

Cel putin aceasta prima corporatie are un fundament moral. Corporatia moderna nu are suflet, nu are morala, este dincolo de bine si de rau. De aceea ar putea “trai” si o mie de ani. De aceea statutele corporatiilor moderne, de secol XX-XXI, isi fixeaza durate indefinite ale “vietii”. De altfel, “ele” sunt prea mari pentru a esua : too big to let fail. Nu acesta este “principiul” dupa care au fost salvate corporatiile multinationale in anii 2008-2013, cu pretul banilor, linistii, sanatatii si viitorului nostru?

Este grav si preocupant ceea ce pare a rezulta din politica mare, globala, a ultimilor ani : statul – mijloc dispare pe zi ce trece, pas cu pas, pentru a-i face loc suprastatului-scop. Nu pentru a lupta mai eficient contra terorismului sau contra altor amenintari globale. Nu pentru ca statul – mijloc nu mai este modern sau pentru ca nu mai este eficient. Nu. Acest trend are o explicatie mult mai mireana : statul clasic presupune obligatii fata de cetateni. Ma tem ca marile corporatii transnationale, “lorzii sistemului”, nu isi mai doresc statul, asa cum il stim de pe vremea lui Pericle, pentru un motiv pe care nu il banuiam in urma cu 10 ani, cind imi doream cu ardoare ca tara mea sa devina membru al UE : neutralizarea sau chiar eliminarea obligatiilor “tarilor” – corporatii de a respecta drepturile fundamentale si siguranta cetatenilor si, corelativ, sacralizarea dreptului over-lorzilor de a obtine profit. De aici pina la procedurile de bail-out (salvarea marilor corporatii cu bani de la stat, adica de la contribuabili) si de bail-in (prin care corporatiile financiare sunt salvate prin proceduri administrative imperiale, cu “resursele interne”, adica cu banii si economiile deponentilor, fara acordul lor, fara – macar – acordul unui judecator, fara o minima transparenta si un orizont cit de cit cert de recuperare a acestor bani) nu a mai fost decit un pas. Si de aici la transformarea UE intr-o super-corporatie, condusa de “lorzii sistemului” si nu de  cetateni, nu mai este decit inca un pas. Un pas care ne va duce, fara voia noastra, in abisul unui nou imperiu de 1000 de ani. Al patrulea Reich.

Incepind cu 2010 am intrat si noi, romanii, in turbionul austeritatii necesare salvarii corporatiilor. Pe masura ce trece timpul, ne pierdem si noi treptat elementele esentiale ale statului-mijloc, “integrindu-ne” in trendul de care vorbeam. Pas cu pas statul roman devine si el o colonie a acestor over-lorzi ai sistemului.

O fi asta o tema de dezbatere pentru comisia de elaborare a noii Constitutii a Romaniei? Ma tem ca nu. E mult mai importanta mica noastra lupta intre presedinte si premier, oricare ar fi acestia.

29th
APR

Factura crizei

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Am in fata un document statistic intocmit de secretariatul UNPIR. Totalul sumelor inscrise in dosarele de insolventa cu titlu de creanta (“masa credala”) a fost de 20 mld lei in 2009, de 49,2 mld lei in 2010, de 109 mld lei in 2011 si de 131,6 mld lei in 2012.

Totalul sumelor recuperate in dosarele de insolventa este de 3,6 mld lei (in jur de 800 milioane euro), pe toata perioada, adica in tot intervalul 2009-2012; in jur de 45% din aceste sume au fost distribuite creditorilor garantati (in principal, banci) si in jur de 17% din aceste sume au fost distribuite creditorilor bugetari (in principal, fisc); ma intreb cite procente din sumele acumulate in portofoliile de “neperformante” ale bancilor si cite procente din arieratele bugetare s-au incasat in aceeasi perioada pe caile specifice, altele decit insolventa (executari silite, vinzare catre firmele de debt collection); nu pot decit sa banuiesc ca e vorba, in cazul bancilor, de 7-8%, caci acesta este pretul la care se vind firmelor de debt collection creditele neperformante.

Trebuie spus ca, desi numarul total al dosarelor de insolventa a ramas relativ constant in acesti ani (in jur de 35 mii de dosare), in fiecare an au “intrat” in jur de 25 de mii de dosare noi, de unde concluzia ca cifra de 25 de mii este cea care reflecta si “iesirile”, adica dosarele de insolventa care se inchid, cu consecinta radierii debitorilor, a marcarii pierderilor si a recuperarii tva-ului aferent facturilor neincasate de la debitorii oficial “decedati” prin faliment. Daca una din principalele sarcini ale practicianului in insolventa este asanarea mediului economic de “agentii” sai neviabil, nu as spune ca facem o treaba chiar rea.

In fine, daca in 2009, ponderea dosarelor de insolventa era data de cele deschise la cererea creditorilor (55%), in anii crizei, ponderea s-a deplasat catre dosarele deschise la cererea debitorului (52%). Cele mai multe dosare au esuat in faliment (94%), ceea ce inseamna ca, desi pare un beneficiu pentru debitorii care “se pun sub protectia trinbunalului”, insolventa este, de fapt, inceputul sfirsitului. Asadar, nu cred ca ingrijorarea fiscului si a guvernului fata de un “fenomen” al insolventei are baze reale, caci nimeni nu isi doreste sa iasa voluntar din afaceri. In orice caz, sistemul nostru legal il obliga pe debitor sa isi declare insolventa, in 30 de zile de la momentul la care intra in aceasta stare, sub amenintarea unor sanctiuni patrimoniale si penale grave. Numarul mare de falimente voluntare este o consecinta a lipsei de masuri de politica economica de relansare, ceea ce face criza economica o stare “obisnuita”, in care se poate trai, eventual din expediente sau, mai degraba, din rostogolirea unor probleme ce tin de sistem.

De dragul exercitiului analitic, va invit sa faceti niste comparatii si constatari :
-daca in 2009 masa credala totala era de 20 mld lei (in jur de 5 mld euro), in 2012 aceasta masa credala a ajuns la 131,6 mld lei (cam 31 de mld euro, adica de 6,5 ori mai mult); cum recuperarea creantelor s-a limitat la aprox. 400 milioane de euro, se poate spune ca o parte din “factura” crizei este de cel putin 25 de mld euro;
-in 2009 erau pe rol citeva dosare de faliment al unor banci, ceea ce inseamna ca mare parte din suma de 5 mld euro acumulata ca masa credala pina atunci provenea din aceste falimente de banci; dupa 2009 nu s-a mai deschis niciun faliment de banci, dar s-au deschis insolvente/falimente in restul economiei care au generat datorii de peste 26 mld euro; cam toti stim ca aceste datorii s-au concentrat in firme de real estate si in mall-uri, unde bancile au mari expuneri; in momentul in care aceste 26 mld euro vor fi marcate ca pierdere in urmarea inchiderii falimentului debitorilor, ele vor aparea in bilanturile consolidate ale bancilor;
-in 2012 a intrat in insolventa Hidroelectrica, iar in 2013 a intrat in insolventa Oltchim; dincolo de faptul ca aceste doua dosare au marit, ele insele, “factura” crizei cu 2 mld euro, consecintele acestor insolvente se vor vedea curind, pentru ca ele reverbereaza in alte sute de insolvente, care, probabil, vor mai adauga si ele acestei facturi citeva mld euro;
-in 2013 sunt asteptate alte citeva insolvente de mari companii, inclusiv companii publice, plus companiile din domeniul energiei “verzi” (noua “bula” speculativa care se va sparge, cam in aceleasi coordonate in care s-a spart in 2008-2009 “bula” speculativa din imobiliare) ceea ce va adauga alte mld euro acestei “facturi”.
Desi cifra de 35 mii de dosare la nivel national in Romania pare o nimica toata fata de 2,3 milioane de dosare la nivelul economiei SUA, totusi, “permanentizarea” crizei si cvasi-generalizarea insolventei sunt extrem de periculoase. Nu va mai circula banul, oamenii, comerciantii, vor re-generaliza trocul (ca pe vremea lui mos Vacaroiu, 1992-1996). E ca si cind organismul nu mai este irigat de singe. Ar putea urma colapsul… De aceea, cit mai este din anul 2013, an ne-electoral, e nevoie de punerea cit mai rapida la lucru a insolventei ca metoda de privatizare. Ar putea fi acel fresh, new start, de care vorbesc americanii…

Social links powered by Ecreative Internet Marketing