Sa ridem cu facebook

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

E tare acest facebook! Vad ca deja a inceput campania electorala, inainte de a incepe legal. Campania, zic. In dreapta imaginii, jos, imi apar trei chestii “sponsorizate” care suna cam asa : daca iti place ce fac … Prigoana, Piedone, Negoita, da un like. Dar daca vreau sa dau unlike, caci mie nu imi place ce fac domnii respectivi? Nu imi place nici ce face Oparescu. Si nu imi place nici ce face facebook. De ce imi paraziteaza pagina? Si ce inseamna “sponsorizat”? Adica, pozitia respectiva, care probabil sare in ochi oricaruia dintre cei 3 mil de utilizatori romani de facebook, e platita sau sponzorizata de cineva? Pai, nu e legal si nu e etic, oameni buni!

“Mai binecuvintat este cel ce daruieste decit cel ce primeste”

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Incerc sa aflu cine sau, mai bine zis, ce a fost Iisus.

Un prim lucru imi este evident : a fost cel mai important phoenomenon din istorie (impartita, de altfel, in doua : inainte de Chr si dupa Chr; istoria de dinainte se termina cu Iisus; cea de dupa incepe cu Iisus). In liceu am fost ateu, sau cel putin asa am crezut. Acum citesc lucruri care ar trebui sa ma convinga sa redevin ateu. Spre exemplu, in The Holly Grail and the Holly Blood, 1982, cei trei autori (pe care desteptul miliardar Dan Brown i-a plagiat) spun ca Isus nu a murit pe cruce, ca s-a casatorit cu Maria Magdalena, ca a avut copii – acestia fiind regii merovingieni ai Frantei de dinainte de Carol cel Mare (Charlemagne, cel care a cladit primul Reich). Tema aceasta este recurenta, ea apare prin multe alte carti, precum si in legendele despre Cavalerii Templieri si in istoriile relative la cruciade. De fapt, atit de multe carti in acest trend s-au scris, incit poti crede ca suntem intr-o noua criza a crestinismului, mai rea decit cea din preajma Conciliului de la Niceea din 325 (cind, de altfel, a fost statuat Crezul canonic). De peste tot ne vin multe erezii, multe reconsiderari, dar si incercari cinstite de a intelege ce s-a intimplat cu noi in ultimii 2000 de ani. Personal, am doua motive sa cred ca aceasta “criza” este buna. Daca finele secolului XIX insemna un amurg al zeilor (acel Goterdammerung, profetit de Nietzche), finele sec XX –inceptul sec. XXI inseamna o incredibila revigorare a interesului pentru crestinism (nu neaparat si a sentimentului religios crestin). Punerea la indoiala a istoriei oficiale sau canonice crestine inseamna focalizarea interesului asupra acestei istorii. Corecta sau falsa, ea este acum obiect al discutiei, analizei, comentariilor acerbe, reactiilor oficiale ale Bisericii etc. Pe de alta parte, la nivel personal, pe masura ce citesc mai multe analize critice, istorii sau romane mai mult sau mai putin fictionale, ma conving in aceeasi masura ca Isus a existat si ca a fost intr-adevar Fiul lui Dumnezeu. Inca nu cred – recunosc, sunt un “pacatos”, am sentimentul ca a crede este mult mai mult decit a te inchina in biserica, eventual in fata tv-urilor – dar ma straduiesc sa cred. Caut lumina (pe care o luam simbolic simbata seara), pentru ca in lumea noastra a patruns din ce in ce mai mult intunericul. Eu vad intunericul in controlul pe care il exercita asupra noastra corporatiile care ne subjuga prin foamete si datorii. Eu vad intunericul in cultul mortii de la tv, in pop-starurile-preoti care stau in fruntea unor multimi de “credinciosi”. Eu vad intunericul in politicieni care se grabesc sa ne aduca sfirsitul lumii prin lipsirea de apa si de aer a lumii, dar care se inchina oficial la tv (unii, mai caraghiosi din fire, merg in genunchi in jurul bisericii, pentru a fi vazuti la tv in “evlavia” lor). Il vad, intunericul, peste tot si ma ingrozesc cu privire la viitor. Si caut aceasta lumina. De aceea citesc. Si observ. Nu cred ca sunt ortodox (orthodoxia = dreapta credinta); doar incerc sa inteleg, ca sa pot fi.

Am citit mai demult o carte a dlui Andrei Plesu (Despre ingeri). Mi-a ramas adinc intiparita in minte, printre altele, pentru ca il citeaza pe Toma D’Aquino (eu nu l-am putut citi pe acesta, e prea greu, nu am timp, sunt comod, sunt om al sec.XXI), iar Toma D’Aquino demonstreaza cu logica de tip Aristotel ca Dumnezeu exista. Si ca, daca exista Dumnezeu si daca exista omul, trebuie ca exista si o fiinta intermediara, ingerul, caci, avind la baza regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, omul (in aceasta ordine) si in virf pe Dumnezeu, piramida ar fi, in lipsa ingerului, incompleta. De aceea, trebuie ca exista ingeri, care sunt fiintele intermediare intre Dumnezeu si om.

Cred, in mod onest, ca trebuie sa re-gasim lumina profetita de Iisus. Aceasta pentru ca Iisus, prin faptul mortii pe cruce, ne da exacta explicatie a ceea ce este omul – o fiinta inzestrata cu puterea de a opta. Iisus – Dumnezeu, stia ce urmeaza sa se intimple. Stia ca va muri. Si nu avea nicio optiune. Dar Iisus-Omul, cel rastignit pe cruce, nu stia ce urma sa se intimple. Iisus, Fiul Omului, a optat sa moara pe cruce, si-a schimbat viitorul propriu, dar a schimbat si viitorul intregii umanitati, aratind in acest fel ca prin optiune omul se construieste si re-construieste permanent, ajungind sa traiasca perpetuu in alegerile sale. E un lucru pe care nici animalele, nici ingerii nu il pot face, acestea din urma fiind fiinte determinate, cu un viitor cert, care nu poate fi schimbat decit prin accidente genetice sau divine. Personal cred ca omul este “cel mai om” atunci cind incheie contracte. Da, contracte (cuvintul nu are doar sensul juridic propriu juristilor, ci sensul de invoiala, de legamint, de asumare a unei optiuni sau datorii; biblia este un legamint al omului cu Dumnezeu; societatea umana organizata in stat este un legamint al cetatenilor intre ei insisi si intre ei si cei carora le incredinteaza puterea). Tot ceea ce face omul cind opteaza este un comert practicat in relatiile cu alti oameni si cu viitorul sau. Prin contracte, omul isi schimba viitorul ori si-l (re)construieste, mai mult sau mai putin organizat. Cred, la modul cel mai onest, ca simbolul cel mai profund al mortii pe cruce este optiunea.  Cei ce au citit Ultima ispita a lui Isus de Nikos Kazantzakis vor intelege ce vreau sa spun. Cartea se termina cu aceste cuvinte pe care le-a spus pe cruce Iisus inainte de a-si da duhul : S-a savirsit. S-a intimplat intr-o zi de vineri, la amurg.

Dupa ce trece si aceasta zi, putem sa mergem sa luam lumina. Si sa nu uitam : Mai binecuvintat este cel ce daruieste decit cel ce primeste (Faptele Apostolilor, 20;35).

Iadul Alimentar

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Una din marile probleme ale industrializarii alimentatiei o reprezinta intoleranta alimentara. Dat fiind continutul in gluten, drojdie si E-uri, unele alimente sunt rejectate de organismul nostru, provocind afectiuni inexplicabile si stari de rau care nu isi releva cauzele fiziologice sau anatomice. Practic, contra acestor stari maladive nu prea exista leac.

Glutenul si drojdia nu sunt alimente. Sau, cel putin, eu nu cred ca sunt alimente. Sunt compusi industriali care asigura consistenta sau “cresterea” alimentelor, amalgamati din mai multe proteine care se gasesc in cereale (glutenul) sau care sunt rezultate naturale ale culturilor de microorganisme (drojdiile sunt un tip de bacterii). Aceste substante industriale se gasesc in foarte multe alimente : piine, paste fainoase, cereale, sosuri, conserve, iaurturi etc. Pentru ca alimentele sa tina mai mult timp (pentru a putea fi exportate oriunde, fara teama de alterare), sa arate mai bine, sa miroasa mai bine, sa aiba gust mai bun, se adauga aditivi industriali, naturali sau chimici. Este o manipulare a simturilor. Si mai rau : este o manipulare a proceselor naturale pe care ar trebui sa le suporte alimentele. Practic, zi de zi mancam “de proaspete” alimente care ar fi trebuit sa fie de mult timp ingrasamint pentru agricultura.

Drojdia si glutenul nu sunt decit doua exemple de aditivi alimentari industriali cu o origine cit de cit naturala, aditivi care se pierd in oceanul de aditivi alimentari chimici. Denumiti in mod popular “E”-uri, aditivii chimici sunt prezenti in chiar toatealimentele care se vind in comert. Putem sa ne ferim de aditivii chimici doar daca mincam ceea ce producem in gradina proprie. Sau ceea ce ne trimite mama sau bunica de la tara, din cind in cind. Acesti aditivi chimici sunt dintre cele mai nocive substante pe care le ingurgitam. Cele mai multe dintre ele sunt bilete fara intoarcere cu destinatia – cancer. Chiar si Uniunea Eurpeana a decretat ca o serie de “E”-uri sunt nocive pentru organismul uman, motiv pentru care le-a interzis (ceea ce nu inseamna, insa, ca interdictia chiar se respecta; in SUA, in Europa si la noi acasa continuam sa mincam “E”-uri, oricit de nocive ar fi).

Sa amintim si de animalele fortate, prin stimulare hormonala, sa creasca de 5-6 ori mai repede decit semenii lor care cresc natural. Consumam aceste animale de plastic cu impresia ca sunt aseptice, intrucit sunt crescute ”dupa toate normele UE”.

Si, in fine, sa nu uitam de organismele modificate genetic (OMG), care patrund din ce in ce mai virtos in agricultura si in magazinele noastre. Nu stiu citi dintre noi cunosc faptul ca actualul ministru al agriculturii, dl Fuia, este un fost CEO al Monsanto Romania, aceasta firma fiind trista “campioana” a concursului de impunere a semintelor de cereale, a trestiei de zahar, a cartofilor si soiei modificate genetic, mai intii in SUA, ulterior in Brazila si in ultimul timp, in unele tari ale UE unde, cica, ar fi interzise organismele modificate genetic. Si omul nu se sfieste sa declare ca va promova OMG-urile in Romania. Si nu e singurul – si domnul Tabara, ex-ministru la acelasi minister, promova produsele din organisme modificate genetic.

Intr-o lume globalizata, controlata de marile corporatii industriale sau financiare, nu cred ca mai exista om care sa nu aiba intoleranta la vreun aliment sau la astfel de aditivi alimentari. Nu cred ca mai exista oameni care sa nu fi consumat macar odata in viata organisme modificate genetic sau animale fortate sa creasca prin stimulare hormonala. Chiar si milioanele de copii sau adulti malnutriti din Etiopia, din Sudan, din Mali sau din alte tari africane victime ale globalizarii, consuma organisme modificate genetic si animale de plastic, intrucit SUA practica un soi de responsabilitate sociala (social responsability) foarte bizar, exportind in aceste tari, cu titlu de ajutoare de hrana, cereale, legume si alte alimente din organisme modificate genetic, precum si animale de plastic, “hrana” care rezulta din surplusul pietei americane (surplus care rezulta fie din supraproductie, fie din reorientarea americanilor catre hrana de tip “bio” sau “organic food”; acest surplus ar trebui distrus; dar SUA il exporta cu titlu de ajutoare, impuscind doi iepuri dintr-un foc – dau impresia ca lupta contra foametei si cheltuiesc mult mai putin cu distrugerea acestui surplus de alimente).

Chiar daca ni se pare ca noi, europenii si americanii, cetateni albi si vaccinati, suntem feriti de astfel de probleme  - pe noi ne intereseaza mai degraba cum sa ne modelam corpul – in realitate avem de infruntat acelasi pericol insidios al aditivilor, organismelor modificate genetic si al animalelor fortate sa creasca, care ne manipuleaza simturile si sistemul imunitar. Caci organismul unam – oricare – este dotat cu un sistem imunitar care il ajuta sa elimine acele microorganisme sau acei corpi straini care ii pot afecta functionarea optima. Sistemul imunitar este programat genetic, el face parte din codul genetic pe care il primim de la parinti sub forma de gene (formate din celule de ADN – acid dezoxiribonucleic). Date fiind noile obiceiuri alimentare ale omului modern, organismul uman a ajuns sa poata produce anticorpi pentru a “lupta” contra acestor alimente sau aditivi, pe care sistemul imunitar le interpreteaza ca fiind inamici. In loc ca anticorpii sa dea lupte reale cu inamici adevarati (virusi, microbi), acestia consuma energia vitala a organismului, luptind cu falsi inamici. Sunt anticorpi care functioneaza in gol, afectind organismul. Mai mult, acesti anticorpi pot ajunge sa atace corpul care ii produce, prin atacarea tesuturilor si organelor sanatoase. Aceasta lupta falsa a sistemului imunitar contra propriului organism poate degenera in boli grave, letale. Exista mai multe tipuri de afectiuni care releva aceasta falsa lupta a anticorpilor cu propriul organism. Desi poate fi de mai multe feluri, generic, aceasta boala se numeste lupus . Sistemul imunitar, care este programat genetic sa protejeze corpul, ajunge sa lupte contra acestuia.Lupus-ul este opusul SIDA : daca SIDA inseamna practic inactivitatea (anularea) sistemului imunitar,lupus-ul inseamna ultractivitatea sistemului imunitar, care nu mai recunoaste propriile organe sau tesuturi, pe care le considera corpuri straine si pe care incearca sa le neutralizeze. Iar cancerul este tot o anomalie genetica – tumorile sunt celule sau tesuturi ale organismului care “se revolta” contra organismului si nu mai respecta programul genetic (legile interne ale organismului, care sunt impuse de codul genetic), ci devin “independente”, dezvoltindu-se in interiorul organismului si sfirsind prin a-l ucide.

Drojdia se gaseste in aproape orice, inclusiv in iaurturi “naturale”. Si doctorii nutritionisti ne recomanda meniuri usoare, cu iaurturi…

Glutenul se gaseste in nu numai in piine, produse de patiserie si paste, ci si in cerealele integrale. Doctorii nutritionisti ne recomanda sa consumam cereale integrale, iar reclamele chiar sunt focusate pe copii, care pot fi mai usor manipulati, mai ales daca reclamele sunt difuzate pe canalele de desene animimate sau specializate pe programe pentru copii.

Medicamentele fara prescriptie medicala, pentru care este permisa reclama si publicitatea, precum si suplimentele alimentare “naturale” (pretins facute din tot felul de plante cu denumiri si origini cit mai ciudate, care dau impresia de magie si mister) sunt din ce in ce mai prezente pe tv, radio, bilboard-uri si blockbustere.  Si vinzarile cresc. In mod normal, vinzarile de astfel de produse nu ar trebui sa aiba “trend”-uri, intrucit starea de sanatate este regula, boala fiind exceptia. Ne imbolnavim mai des? Sau doar ne lasam mai usor convinsi sa cumparam medicamente si suplimente alimentare ori produse se (re)modelare corporala?

A, si apropo de (re)modelare corporala. A fi slab a devenit un must, iar pentru cei care stau cu ochii pe tv sau pe internet sau cei care asculta radio, unde peste tot se vorbeste despre avantajele siluetei filiforme si despre dezavantajele persoanelor “plinute”, pentru acesti oameni zic, a te chinui sa devii slab inseamna a trai. Daca la Marx, munca era “cea care l-ar facut pe om”, la noii ideologi ai siluetei filiforme, chinul incercarii de a slabi il face om… Am auzit multi oameni – necunoscuti sau vedete, adulti sau adolescenti – care spun ca traiesc pentru a face sport. Sau ca mininca “sanatos” 2 mere pe zi si o lamie. Eu stiam ca oamenii traiesc pentru a trai, a iubi si a-i ajuta pe ceilalti, in primul rind pe cei din comunitatea in care traiesc.  Aceasta ideologie, ca oricare ideologie care se respecta, are si fanaticii si victimele sale – persoane care, in mod automat sau indus, au bulimie (tot ceea ce maninca, regurgiteaza) sau anorexie (nu maninca aproape deloc, crezind ca sunt prea grase, dar sfirsind prin a muri de epuizare). Ba unele fotomodele au ajuns atit de fanatice, incit au ajuns sa inghita tenie (un parazit intestinal, care poate ajunge si la 12 metri lungime, si care consuma mare parte din energia emanata de corpul gazda; in acest fel, gazda obtine efectul mult dorit – slabeste).

Asasini tacuti si insidiosi ne ucid meticulos, cu metoda, dupa planuri de marketing sau strategice. Cine ne protejeaza? De ce nu se renunta la acesti aditivi?

Ezoteric si exoteric in Noul Cod Civil roman

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

A aparut „Noul Cod civil. Comentariu pe articole” : http://www.beckshop.ro/noul_cod_civil_comentariu_pe_articole-p5829.html

Daca exista ceva care sa caracterizeze la modul cel mai profund Noul Cod civil, atunci aceasta este idea de echilibru: al prestatiilor contractuale, al intereselor in fiinta, al aparentei fata de realitate etc. Codul este presarat cu referiri la echilibrul raporturilor juridice (sau la inversul acestuia : spre exemplu, leziunea si impreviziunea sunt forme de dez-echilibru contractual), menit a preveni sau evita conflictele. Poate cel mai important aspect nou al teoriei generale a obligatiilor este indatorirea partilor de a-si executa drepturile si obligatiile cu buna credinta, in scopul mentinerii si continuarii raporturilor juridice in care sunt angrenate. Asa cum am mai spus, la un nivel formal si vizibil, Noul Cod civil invita partile la contencios, incitindu-le, de fiecare data cind apar potentiale conflicte, sa apeleze la concursul instantelor de judecata pentru a rezolva diferendele aparute. Este un fenomen de juridicizare a raporturilor juridice care pare sa contrazica idea ezoterica de echilibru (care este menita a evita sau preveni conflictul). “Provocarea” ce reiese din aceasta aparenta contradictie va fi ca interpretul si partile raporturilor juridice sa mentina acest echilibru fara a apela la concursul instantei de judecata. „Noul Cod civil. Comentariu pe articole” va propune o analiza care are drept scop temperarea juridicizarii si rezolvarea divergentelor in afara instantelor de judecata, in mod amiabil, aplicind idea fundamentala de echilibru.

Am infrint

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Am infrint BCR. Intr-un proces colectiv. Cei care nu mai aveau incredere in procesele colective, sa sa gindeasca de doua ori. Iata ca s-a dovedit ca ele sunt o solutie de lupta contra abuzului de putere economica.

Tribunalul Bucuresti ne-a admis in parte actiunea formulata de Grupul de clienti BCR (denumit de noi G1). Comisionul de administrare si cel de monitorizare a riscului (acesta din urma este prezent doar in contractele de nevoi personale) au fost declarate abuzive. Clauzele care le reglementau au fost declarate nule, banca fiind obligata sa le inlature din contract si urmind a emite un nou grapic de rambursare din care sa fie eliminate aceste comisioane. Banca a fost obligata sa restituie toate sumele incasate cu acest titlu, de la semnarea contractului pina la momentul executarii hotaririi. In fine, banca a fost obligata sa ne achite cheltuielile de judecata ocazionate de acest proces (70.000 RON).

Cazul acesta (dosar nr.51316/3/2010, Tribunalul Bucuresti) va intra probabil in istoria dreptului cu numele G1 vs BCR. G1 este numele dat de noi primului grup de clienti care au dat in judecata BCR.

Dupa mai mult de un an de zile de la declansarea procesului, precum si dupa un proces de ordonanta presedintiala “cistigat” de banca (o “victorie” care acum i s-a intors impotriva, intrucit va trebui sa plateasca si sumele incasate cu titlu de comision pe perioada de un an si doua luni de la respingerea cererii de OP), putem spune, cu o anumita doza de bucurie ca, in sfirsit, am cistigat.

S-a demonstrat in sfirsit, pe fondul dreptului, ca in contractele BCR cu clientii sai de retail, sunt ascunse clauze abuzive. Comisioanele considerate de Tribunalul Bucuresti drept abuzive nu sunt nimic altceva decit dobinzi ascunse de banca sub denumirea de “comisioane” pentru care banca mama a BCR, Erste, a fost sanctionata cu amenda de CE si de CJUE si cu interzicerea praticarii de asemenea comisioane in intreaga Europa.

Ca si procesul de care vorbesc, si speta Clubul Lombard este publica, deci pot vorbi despre acestea.

Vom urmari cu totii reactia (sau, mai degraba, lipsa de reactie) a BNR in aceasta privinta. Dincolo de asta, avem acum, cu totii, confirmarea faptului ca, in aceste contracte, BCR a introdus virusii clauzelor abuzive, bombe biologice care, iata, i-au explodat in brate fabricantului.

Daca aveti unul sau mai multe contracte de tipul celui folosit de BCR, va invit sa faceti fiecare un calcul concret al impactului sentintei.

In cazul cu numarul 51316/3/2010, din graficele de rambursare rezulta ca cei mai multi dintre debitorii – reclamanti aveau de achitat un minim de 50 de euro lunar (cu exceptia celor care aveau credite de nevoi personale, care aveau in plus si un comision de urmarire a riscului, cifrat la 0,35% lunar din valoarea initiala a creditului).

Intr-un an, acesti debitori ai BCR au platit bancii minim 600 de euro cu acest titlu. Au platit aceasta suma minim 3 ani, de unde un minim per persoana de 1800 de euro. Acesti bani trebuie sa fie restituiti de banca, fiecaruia dintre acesti reclamanti.

Pe de alta parte, fiecare dintre debitori mai au de plata catre banca, in virtutea contractului, cel putin 10 ani (pentru unii dintre ei, perioada ramasa este chiar si de 20 de ani). Cumulat, pt acesti 10-20 de ani, acesti debitori vor fi facut o economie de 18.000-36.000 euro. Nu este o suma enorma raportata la fiecare dintre debitor, dar nici neglijabila. Imultiti, va rog, aceste sume de bani cu 600 de persoane (citi reclamanti sunt inca implicati in cele doua procese colective contra BCR). Veti ajunge usor la 10 milioane de euro. Din acest punct de vedere, cred ca alianta procesuala pe care am construit-o, parteneriatul meu cu clientii BCR, a dat roade. Procesele colective sunt eficiente.

Pentru cei care se indoiesc, ii invit sa vada ca banca a fost obligata chiar si la cheltuieli de judecata de 70 de mii de lei.

A descoperi adevarul si a-l spune este complicat pentru ca inseamna a fi responsabil. Cu cit adevarul e mai greu de descoperit sau mai surprinzator, cu atit mai apasatoare este responsabilitatea detinerii si divulgarii acestuia.

Opusul adevarului este minciuna. A spune adevarul inseamna a demonta minciuna si a-l arata cu degetul pe cel care a mintit. Raspunderea pentru divulgarea adevarului inseamna raspunderea pentru identificarea minciunii si a celor vinovati pentru ca au mintit.

Cu cit cei care au ignorat adevarul cu buna credinta sunt mai multi, cu atit e mai greu sa spui adevarul.

Cu cit cei care au stiut adevarul sau macar l-au banuit, dar s-au complacut in pasivitate, sunt mai multi, cu atit este mai apasator sa spui adevarul.

Cu cit cei care au ascuns adevarul (minciuna prin omisiune) sau l-au disimulat sunt mai multi si mai puternici, cu atit raspunderea de a spune adevarul este mai mare.

Dar a spune adevarul in atari conditii este modul in care se construiesc oamenii cu adevarat mari si numele care ramin in istorie.

In definitiv, si atributia judecatorului de a spune dreptul (jurisdictio) este tot un fel de a spune adevarul. Dreptul este, la nivelul sau cel mai profund, echitate. A spune dreptul inseamna a face dreptate, iar dreptatea este echitatea care corespunde adevarului. Iar adevarul este ceea ce face hotarirea judecatorului sa fie credibila : res judicata pro veritate habetur.  Ceea ce s-a judecat corespunde adevarului si, de aceea, hotarirea definitiva a judecatorului beneficiaza de autoritate de lucru judecat.

In litigiul dintre reclamanti (clientii BCR) si pirita (BCR) exista adevaruri de netagaduit. Unele adevaruri ale acestui proces sunt notorii. Alte adevaruri ale acestui proces sunt prezumate de lege. BCR nu a reusit nici macar sa tinteasca aceste prezumtii, daramite sa le mai si rastoarne. In fine, alte adevaruri ale acestui proces sunt probate cu actele de la dosar.

Astfel :

-in contracte sunt inserate, in contra vointei consumatorului si, de cele mai multe ori, in mod insidios, clauze abuzive;

-banca s-a folosit de aceste clauze abuzive, trecind toate riscurile asupra clientilor;

-costurile platibile de clienti s-au majorat treptat, cu mult deasupra oricarei asteptari rezonabile a acestora, in baza acestor clauze abuzive, prin modificari unilaterale ale contractului;

-reclamantii vor sa continue contractul cu banca si vor sa plateasca ratele, dar in limitele rezonabile pe care le-au putut concepe la momentul contractarii.

Introducerea in contract si utilizarea clauzelor abuzive sunt bombe biologice care pot oricind exploda in curtea fabricantului, ruinind increderea clientilor in banca si in sistemul bancar, in totalitatea sa; restaurarea acestei increderi nu este posibila fara eliminarea din contract a clauzelor abuzive si inlocuirea lor cu clauze legale si echilibrate.

Benjamin Franklin este, alaturi de Thomas Jefferson, autorul Declaratiei de Independenta a Statelor Unite ale Americii (Philadelphia, 4 iulie 1776). Una dintre cele mai importante afirmatii ale acestei Declaratii este :

“Consideram adevarurile urmatoare drept evidente prin ele insele : toti oamenii au fost creati egali ; Creatorul le-a conferit drepturi inalienabile, printre primele numarindu-se : dreptul la viata, dreptul la libertate, dreptul la fericire (pursuit of happiness)”…

Aflat la Paris in 1776, B. Franklin a fost intrebat de cel ce va fi unul din principalii actori ai Revolutiei franceze din 1789, Danton : “unde este sanctiunea? declaratia voastra nu are nicio putere juridica”. B. Franklin i-a replicat : ”in spatele acestei Declaratii se afla o putere considerabila, eterna : puterea rusinii (the power of shame)”.

Sentimentul rusinii este unul din elementele constitutive ale moralei, indisolubil legat de constiinta identitatii, fiind ea insasi un element constitutiv al fiintei umane (Jean Ziegler, Imperiul rusinii, ed Antet, 2006, p.11). Fara sentimentul rusinii, nu mai ai certitudinea propriei identitati si, deci, nu mai ai certitudinea apartenentei la comunitatea oamenilor. Cel ce sufera, cel ce este umilit sau asuprit, resimte durere. Prin empatie, cel ce este spectator la suferinta, umilirea si asuprirea semenului, simte compasiune pentru acesta, simte o parte din durerea acestuia. Sau macar rusinea de a nu reactiona. Rusinea te face sa (re)-actionezi sau, in caz contrar, sa iti asumi remuscarea de a nu fi reactionat.

Rusinea (dezonoarea) te opreste sa ascunzi sau sa disimulezi adevarul. Te obliga sa iai atitudine daca poti si atunci cind poti, pentru a le facilita celorlalti dreptul la fericire.

Alaturi de foamete, datoria (mai ales cea pe termen lung) este o arma de distrugere in masa utilizata de marile corporatii financiare impotriva celor slabi.

Legislatia protectiei consumatorilor este facuta pentru a neutraliza acest risc. Rolul judecatorului este acela de a face ca acest risc sa fie neutralizat, atunci cind este cazul.

Or, noi consideram ca acest proces a fost unul in care judecatorul a trebuit sa ia masuri pentru ca acest risc sa fie neutralizat.

Dupa admiterea actiunii, banca si orice alta corporatie va sti, ulterior, ca puterea financiara nu e totul. Increderea e totul. Aceasta poate fi recladita pornind de la acest proces.

Aurul alchimistilor

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Ceea ce se li intimpla in prezent sistemului financiar si statelor care inca il sustin imi evoca o scena din Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov. Un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala de spectacol de magie. La un moment dat, dintr-o miscare de bagheta a lui Woland, incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor. Cei mai multi spectatori nu numai ca isi indeasa bani in buzunare si in genti, dar se si trezesc imbracati in haine foarte scumpe si elegante. La iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere. Iar hainele cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca spectatorii ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in pielea goala.

Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit din sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva), actul de magie nu era posibil.

La finalul cartii, Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.

Asadar, daca ai incredere “in portofoliu”, faci bani cit sa dai din belsug si altora. In lipsa acestui ingredient, nu mai valorezi nimic.

Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca aurul alchimistilor a existat vreodata , dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage). Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate care si acum masoara riscul de faliment al unui stat si costul la care se poate imprumuta. Credit default swap (CDS) este un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie, pina la statele din zona PIIGS si din zona Euro. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati tot la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment. Adica un joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului. Se estimeaza (a se vedea Blythe Masters, 2011, scrisa de un anume Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Revue de presse internationalle) ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt tot atit de evanescenti ca si „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori.

Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului. Aşa cum am arătat mai sus, eşecul în afaceri înseamnă faliment. Dacă o întreprindere care a eşuat în activitatea sa, fiind în insolvenţă, supravieţuieşte totuşi, fie pentru că statul intervine cu ajutoare de stat sau înlătura prin lege consecinţele insolvenţei, fie pentru că judecătorii ezită să deschidă procedura insolvenţei sau trecerea la faliment, este evident că nu mai suntem pe tărâmul economiei de piaţă şi ideea de concurenţă devine absurdă. De altfel, ne putem întreba în ce mod suportă riscul propriei afaceri marile corporaţii, mai ales cele financiare, care au fost şi încă sunt salvate de la faliment de stat pentru că sunt prea mari pentru a eşua. Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi. Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. La instalarea şi în executarea acestei cutume s-au omis, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit această cutumă: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul şi consultanţa, toate sunt simple opinii, dar frumos împachetate în aceste „opinii”, credibilitatea de faţadă a marilor actori ai economiei şi instrumentele financiare derivate emise de aceştia, transformate uşor în active toxice, au putut fi vândute mai scump decât aurul, iar când o singură carte de la „temelia” acestui castel de cărţi de joc a fost mişcată din locul ei, s-a dezlănţuit furtuna.

Cind Federal Reserve (FED) a permis băncilor, prin efectul de pârghie (levier, leverage) să păstreze un raport de 33:1 între fondurile împrumutate şi cele proprii sau atrase, bancile care aveau 1 dolar (propriu sau atras in depozite), au putut „crea” din nimic, sau mai precis, din încrederea pe care o deţineau şi o comercializau, alţi 32 de dolari, bani care nu existau decât pentru că populaţia avea încredere în bănci; putem vorbi de bani fiduciari, sau de pseudo-bani în această situaţie; aceşti bani fiduciari erau, totuşi, daţi cu împrumut, circulau, creau masă monetară, dar fără un echivalent valoric în ceva real, palpabil; de aici şi bula financiară. Băncile ajunseseră, astfel, la cel mai mare nivel de încredere in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).

Or, băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt plătite să spună minciuni favorabile băncilor. Daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.

Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari, prin ajutorul statului în evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, băncile acordau credite cu mai multă uşurinţă, deoarece nu le păsa dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemănată unui joc de poker, căci ea nu mai înseamnă acum decât ambalarea unui credit în ţipla frumoasă a agenţiilor de rating care acordă calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul.

Acum bancile vad ce inseamna ca acest joc sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu mai are incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu mai au incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observa – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat.

Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul dintre marii oameni politici ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.

Unde legea se îndepărtează de bunul-simţ, dreptul pozitiv devine un ambalaj inutil al abuzului de putere economică. Mai ales după apariţia Noului Cod Civil roman, trebuie să reinterpretăm noţiunea de ius în sensul de drept, regulă, normă făcute pentru a provoca ordine. Dreptul e un mijloc, ca şi contractul, care este menit să arate drumul de urmat pentru ca cetăţeanul să îşi poată împlini menirea în societate, fără anarhie, fără război, ci prin mijloace paşnice. Comerciale.

Poluatorul plateste. Dar nu prea …

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In ciuda oricarei evidente si in contradictie cu deciziile de anul trecut ale CJUE (Tatu si Nisipeanu) si ale ICCJ (respingerea din 14 nov. 2011 a ril-ului Procurorului general al Romaniei), legiuitorul nostru a emis, totusi, Legea nr.9/2012 privind taxa de poluare. Legea are multe probleme de neconvetionalitate si de neconstitutionalitate, chestiuni care merita analize separate, dar cel mai iritant este modul in care autorii legii au conceput aplicarea principiului “poluatorul plateste” : proprietarii de rable nu vor mai putea vinde, data fiind valoarea prohibitiva a taxei; in consecinta, proprietarul rablei o va utiliza ad infinitum, poluind. In schimb, cei care vor cumpara masini, eventual masini noi, presupus mai ne-poluante, vor plati taxa de poluare. Discriminarea intre cumparatorii de masini noi si cei care cumpara masini vechi (din import sau de pe piata interna) este eliminata, in schimbul unei alte discriminari, care pe de-asupra mai inseamna si o rasturnare a principiului poluatorul plateste.

Un aspect mai putin evident, dar simplu de decelat la o analiza dezbracata de formalismul juridic, rezulta din art. 6 din noua lege.

Taxa de poluare se calculeaza in functie de emisia de CO2 (dioxid de carbon).

Toti am invatat in scoala ca, in caz de ardere completa, rezulta apa si dioxid de carbon (CO2). In caz de ardere incompleta rezulta monooxid de carbon (CO), un gaz toxic letal, precum si oxizi ai unor metale grele care se gasesc, de exemplu, in benzina (cum ar fi plumbul).

Este evident ca apa nu polueaza ci, dimpotriva, curateste. Nici dioxidul de carbon nu polueaza, intrucit el este absorbit de plante, in procesul de fotosinteza (pentru a fi “restituit”, ulterior, ca oxigen…). Multi oameni de stiinta considera ca dioxidul de carbon (CO2), in lipsa plantelor care sa il transforme in oxigen, produce efecte nefaste asupra mediului (incalzire globala, efect de sera), dar nu produce poluare. In orice caz, nici chiar aceste efecte secundare ale emisiei de CO2 nu sunt unanim admise ca fiind corect dovedite din punct de vedere stiintific. Aceste efecte secundare mai mult “se vad” si “se simt”, adica ele sunt “dovedite” mai mult empiric. Se considera ca, de fapt, nu dioxidul de carbon produce efectul de sera, ci taierea padurilor (http://www.sciencedaily.com/releases/2011/10/111013153955.htm?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+sciencedaily+%28ScienceDaily%3A+Latest+Science+News%29).

In realitate, ceea ce realmente polueaza sunt rezultatele arderii incomplete (monooxid de carbon si oxid de plumb, produsi toxici sau letali). Si, cu toate acestea, taza de poluare nu penalizeaza aceste emisii, ci emisia de dioxid de carbon!

In consecinta, legiuitorul nostru nu penalizeaza poluatorul, ci vinzatorul rablei. Sunt cam 2 milioane in Romania. Daca nu ar fi dramatic, ar fi de ris.

O mie de ani de liniste

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In perioada sarbatorilor am citit, printre altele, o carte scrisa de un spaniol (Julio Murillo Llerda), ziarist si expert in comunicare. Cartea se numeste “Shangri-La. Crucea de sub Antarctica”. Nu e cine stie ce, e un triller bunicel care reinterpreteaza istoria in mod original. Autorul trimite niste mici impunsaturi la adresa lui G. W. Bush si a lui J. Chirac. Trimite si niste critici voalate la adresa jurnalismului de tip ancheta interesata politic practicat de cotidianul britanic The Guardian. Si ne furnizeaza niste mari spaime fata de expansionismul economic german.

Interesant este ca aceasta carte este scrisa in 2008, cind aproape nimeni nu se gindea la marea depresiune care s-a instalat dupa falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. In orice caz, nu se gindea nimeni la asa ceva in Spania, tara de origine a autorului.

Am sa va citez un pasaj care mi-a atras atentia prin incredibila premonitie pe care o contine.

P.389-390

“ – Pina si un copil ar fi in stare sa vada ca in citiva ani Europa va deveni un haos […]. Lumea intreaga va fi zguduita, de la nord la sud, de la est la vest. Sistemul se va prabusi cu zgomot, vor izbucni razboaie pentru apa, pentru controlul asupra surselor de energie, milioane de fiinte disperate vor asalta un Occident terorizat, dispus sa isi apere resursele si identitatea intr-o lupta pe viata si pe moarte. Violenta si ura dintre rase se vor dezlantui in orase, ca o inundatie de neoprit. Cind se va intimpla, acele milioane de cetateni anonimi …

-          … ne vor cere sa preluam controlul, a concluzionat Ata Zidarului. Totdeauna s-a intimplat asa de-a lungul veacurilor. Amintiti-va cum atit de republicanii senatori ai Romei i-au dat puterea unui despot cind totul se clatina.

-          Stralucit, trebuie sa recunosc. Din pacate, veti domni atunci pe un morman de ruine.

-          Imperiile se reconstruiesc. O lume noua va renaste ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa. Un adevarat Reich de o mie de ani! Un timp de pace si prosperitate!”

Cartea se termina cu un dialog halucinant (p.428) :

-„Heil Hiltler, micuta mea!

-Heil Hitler, taticule!”

Si-acum, citeva cifre : 70% din comertul exterior al Germaniei este, de fapt, un comert intracomunitar. Adica, e ca si cind Berlinul ar vinde in judetul Renhania de Nord sau in judetul Bavaria (de fapt vinde in judetul Grecia sau in judetul Romania). Cica Germania a devenit al treilea cel mai mare exportator al lumii. E ca si cind ai spune ca statul California este cel mai mare exportator intrucit „exporta” in celelalte state membre ale SUA. Inca o cifra – in plina criza financiara, Franta si Germania obrazau Grecia ca nu si-a tinut deficitul bugetar sub control, dar in acelasi timp obligau Grecia sa cumpere armanent de 6 mld euro. Asta se intimpla in 2010. In 2011, Germania si Franta (Franchereich) obligau Grecia sa emita garantii de stat de peste 100 mld euro pentru a securiza creantele bancilor germane si franceze rezultate din obligatiunile grecesti. Pe 9 decembrie 2011, Germania si Franta impun, si celelalte tari (cu exceptia notabila a Marii Britanii) se supun, un imprumut cumulat in favoarea FMI de 200 mld dolari. Romania se lauda ca a semnat acordul si, desi era in dubiu daca sa contribuie la acest efort financiar, tocmai a platit FMI, cu titlu de contributie majorata, suma de 970 mld dolari.

Si inca ceva : cei mai multi romani (germanofili din fire) ii blameaza pe greci, italieni, spanioli si portughezi ca sunt lenesi si pleziristi si neseriosi (ca si cind noi, romanii, am fi foarte diferiti), in timp ce ii lauda pe harnicii si precisii si parolistii germani. Dar oare cine a observat cit deficit bugetar are Germania in perioada de la adoptarea euro (1999) pina in 2010? In fiecare an a depasit 6-7% din PIB. Iar statul Franchereich a avut deficite bugetare (are si acum) chiar mai mari. Oare cine a imprumutat cu bani aparent ieftini statele din zona PIIGS? Nu Commertzbank? Nu Hippovereisbank? Nu Deutsche Bank?

Se spune ca un german, un american si un roman au murit si au ajuns in acelasi timp in fata Sfintului Petru. Fiecare a fost intrebat de ce a murit. Americanul a spus ca si-a cumparat un avion Messerschmidt de mici dimensiuni, a intrat cu el intr-un zgirie-nori si a murit. Germanul a spus ca si-a cumparat un BMW ultimul tip, a intrat in stilp cu el si a murit. Romanul a spus ca si-a cumparat un Mercedes ultimul tip, dupa care a murit de foame.

Se spune ca un grec sau un roman, cind are bani sau credit isi cumpara un Mercedes. Ce isi cumpara germanul cu banii de pe Mercedes? Arme fratilor. Si resurse. Si apa. Asa cum ne spune spaniolul Julio Murillo.

Respect 89

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Ieri s-au implinit 22 de ani de la Revolutia din Timisoara. La tv am vazut oameni cu pancarte pe care scria “Respect 89”. E important ca unii dintre noi isi mai aduc aminte de spiritul acelor zile. Atunci  speram la libertate (pe zidurile Universitatii din Bucuresti a stat scris mai mult de 10 ani “De Craciun ne-am luat ratia de libertate”). Si mai speram la democratie, asimiland capitalismul cu democratia. Unii dintre noi inca mai cred in capitalismul industrial, cel care te face liber si responsabil. Cei mai multi dintre noi au ajuns, insa, sa accepte ca economia e straina democratiei si ca, in numele bunastarii consumeriste, este acceptabil un “mic” deficit de democratie. Alegerea libera si democratica a devenit indezirabila (sau a fost inlocuita cu controlul politicilor publice prin tehnocrati), iar consultarea populara prin referendum a devenit nomina odiosa. Bunastarea este insa o iluzie, cita vreme ea nu este decit un mijloc pentru pastrarea controlului in miinile oligarhiei financiare. Cu putin timp inainte de a muri, Vaclav Havel a spus ca întreaga Europă tinde să cadă pradă iluziei unor soluţii tehnocratice rapide si ca, cu toate acestea, criza băncilor şi cea a datoriilor nu sunt altceva decât criza omului care şi-a abandonat idealurile şi a capitulat în faţa iluziei că omul poate avea totul fără sacrificiu şi fără întârziere.

Corporatiile multinationale (care reprezinta osatura acestei oligarhii financiare) nu sunt cu nimic mai bune decit oligarhia comunista alungata in 1989 de la putere din tarile Europei de Est. Ca si puterea politica, si puterea economica are tendinta de a aluneca in abuz sau dictatura. Ambele tipuri de putere se bazeaza pe control. Or, in 89, noi am vrut sa ne eliberam de sub control. Dupa 22 de ani, puterea politica, la presiunea celei economice, a ajuns sa ne impuna prioritati care nu sunt ale noastre; mie imi pasa mai putin (sau, in unele cazuri, imi repugna ideea) ca cele 20 de banci de importanta sistemica sau alte citeva corporatii multinationale ar trebui sa fie mentinute artificial in viata, pe banii nostri si ignorind legea gravitatiei; imi pasa infinit mai mult daca eu, familia mea si comunitatea mea ne putem realiza drepturile si interesele legitime intr-o tara pe care acum 22 de ani mi-am dorit-o libera si intr-o Europa pe care inca o cred un tarim al libertatii si al democratiei. Chiar daca democratia costa, este preferabila “deficitului de democratie” sau dictaturii.

Romania este tara in care, in ultima vreme, se vorbeste la nivel inalt despre acest “deficit de democratie” ca fiind o solutie pentru rezolvarea crizei. Numai anul acesta au vorbit despre acest lucru europarlamentarul roman Theodor Stolojan, fostul consilier prezidential (si foarte vremelnicul fost ministru al muncii) Sebastian Lazaroiu, precum si dl Presedinte Basescu. Iar Guvernul si-a asumat raspunderea pe o lege care comaseaza alegerile locale cu cele generale (nu m-ar mira daca in acelasi original scrutin s-ar “comasa” si un referendum de modificare a Constitutiei), cu principalul argument ca se economisesc 20 de milioane de euro. Comparind  aceasta cifra doar cu suma pe care ar urma sa o plateasca Romania pentru sustinerea eforturilor de finantare a planului Merkel-Sarkozy de salvare a bancilor sistemice si a statelor europene falimentare, o suma estimata la 2 pina la 5 mld euro, ne dam imediat seama ca argumentul e ridicol.  Dar, in acelasi timp, argumentul este periculos. Democratia nu poate fi sacrificata, nici macar partial sau temporar, pentru niciun motiv. Nimeni nu ne poate garanta ca temporarul deficit de democratie nu se va eterniza. Si, in nici un caz, deficitul de democratie nu poate fi acceptat pentru satisfacerea agendei politice sau economice a oligarhiei (europene sau romanesti).

Aceasta ciudata tendinta europeana si ridicola sa copie romaneasca imi aminteste de o experienta personala, dramatica si comica, in acelasi timp, din timpul Revolutiei din 1989.

In noaptea de 23 decembrie 1989, soldat fiind, eram incartiruit pe granitele unitatii militare, fiind dispusi in front, ca la razboi, pentru apararea depozitului de munitie de artilerie gestionat de unitatea militara. Era la Simleul Silvaniei, la vreo 20 de km de Zalau. Eram déjà in corturi de citeva zile, in urmarea revolutiei de la Timisoara, fiind pe picior de razboi si inarmati pina in dinti. Unii soldati, saracii, nu aveau nici 3 luni de armata si, deci, nici nu stiau prea bine sa traga cu akm-urile din dotare. Nu zic ca eu eram un mare priceput, dar macar fusesem de citeva ori in poligon. Nu ne-am intors in cazarma decit in 26 decembrie, a doua zi dupa Craciun. Dupa ce armata a trecut de partea Revolutiei (22 decembrie), ordinul nostru de lupta nu mai era sa aparam statul de “huliganii” de la Timisoara, ci sa aparam “cuceririle” revolutiei. Sefii unitatii militare si, in buna masura, ofiterii care ne erau comandanti directi, au mai adaugat un scop al mentinerii noatre pe picior de razboi : sa aparam unitatea militara si, la nevoie, populatia orasului, de o posibila invazie a ungurilor. Eram, de altfel, intr-o zona “minata” din acest punct de vedere : linga localitatile Ip si Trasnea unde, in cel de-al doilea razboi mondial, un mare numar de civili au fost ucisi de armata horthista. Sefii nostrii nu au incetat sa ne insufle teama fata de “un macel mai rau decit cel de la Ip si Trasnea” (desi aveam colegi unguri si nimic din ce ne spuneau nu lasa sa se creada ca ungurii chiar planifica asta si desi ungurii din Simleu si din imprejurimi erau tot atit de fericiti ca si romanii ca scapa de comunism, imbratisindu-ne, la propriu, cind ieseam sa patrulam in oras!). Ca sa vedeti desteptaciune strategica, am sa va spun cum eram dispusi in front : pe marginea unitatii care “inchidea” terenul de sport, soldatii erau unul linga altul; pe marginea depozitului de munitie, soldatii erau dispusi din metru in metru; pe linia perpendiculara – si care dadea si spre drumul national fiind mai periculoasa la un atac decit linia pe care stateam noi – nu erau decit santinelele (la 75 de metri distanta intre ele); fiind sergent de serviciu pe baterie, subsemnatul era unul dintre vajnicii aparatori ai depozitului de munitie, avind in dreapta mea, la un metru, un soldat cu “vechime” de trei luni in armata.

Pina la caderea noptii, tensiunea era maxima. Ni se daduse ordin sa tinem akm-urile incarcate, cu piedica trasa (asta inseamna ca orice atingere, chiar din greseala, a tragaciului, putea declansa iadul). La un moment dat, s-a auzit un fisiit, un zgomot suspect. Hiperbolizat, a devenit semnul clar al invaziei ungurilor. Fara niciun ordin, cineva a tras. Desi ofiterii ne ordonau tipat sa nu tragem, toata lumea a tras. Si am tras, la foc automat, circa 15 minute, fara intrerupere. Eu am schimbat vreo 4 incarcatoare (cred ca intr-un incarcator erau 75 de cartuse, dar s-ar putea sa ma insel). Am tras chiar si cu akm-ul soldatului din dreapta mea caruia, atunci cind a apasat tragaciul, i-a sarit arma din mina, la propriu.

Dupa foc, nu s-a intimplat nimic. Absolut nimic. Nimeni nu s-a dus sa verifice ce s-a intimplat cu eventualii inamici in care am tras cu atita furie. Am aflat de-abia a doua zi, pe lumina, ce s-a intimplat : era un biet ciine ratacit prin balariile de dincolo de gardul unitatii militare. Si-am stat si m-am gindit : iata ce am facut noi in seara-dimineata de 23-24 decembrie 1989 (cind copiii de la mine din sat se duceau la colindat). Ne-am luptat cu un ciine. Da’ macar a fost o lupta apriga. Ma intreb si acum ce ar fi fost daca, realmente, ne ataca cineva. Era simplu chiar si pentru un singur om sa ne neutralizeze. Eram si inspaimintati, si fara munitie.

Iar acum stau si ma gindesc : iata cum luptam noi contra crizei si cum ne consumam voios munitia. Daca dupa aceasta lupta apriga va veni un nou Hiltler sau un nou Stalin, vom mai avea cum si cu ce sa ne aparam?

Proiect simplu de reforma a sistemului judiciar

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Pentru impunerea precedentului judiciar ca norma legala, trebuie promovate procesele colective. Pina in prezent, instantele din Bucuresti s-au aratat foarte ostile ideii de proces colectiv, pentru ca le da mult de munca si, in plus, se tem de precedentul judiciar. Clasa politica, autoritatile si bancile au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a evita sau tergiversa aceste procese. Este binecunoscuta odiseea ordonantei creditelor care, la interventia FMI, a fost practic desfiintata. Este, de asemenea, binecunoscuta practica guvernului roman de a relua prin ordonante de urgenta dispozitii normative desfiintate de justitie si de a amina executarea hotaririlor justitiei prin ordonante, pe motiv de criza. Toata lumea “buna” se teme de aceste procese, pentru ca ele arata nu doar cautarea dreptatii de catre mase mari de oameni, ci si implicarea cetatenilor in facerea dreptatii. Trebuie sa fim promotorii acestui tip de actiune, inclusiv prin promovarea unui proiect de lege care sa permita expres astfel de actiuni in Romania. Luptati. Este un “ceva” pentru care merita sa luptam. La judecarea acestor procese, principalii actori vor fi juratii. Judecatorul va fi doar un arbitru, asa cum acest acest rol ii este rezervat in procesele din America. Mai mult, acesti judecatori nu vor mai fi numiti de CSM si de presedintele Romaniei, ci vor fi alesi de populatie. Aceasta este solutia pentru eliminarea coruptiei sistemului judiciar si pentru recapatarea increderii populatiei in acest sistem, caci oamenii vor participa in trei moduri la facerea dreptatii : (i) prin alianta procesuala, dind in judecata detinatorii puterii care abuzeaza de ea, (ii) prin participarea la emiterea sentintei de catre juriu, in calitate de jurati, si (iii) prin alegerea unor judecatori. In acest fel, procesele nu vor mai fi un joc de pocher intre avocati si nici un spatiu destinat initiatilor.

Solutiile date in procesele colective de tip class action vor avea efecte erga omnes, fiind obligatorii ca si legea; vor fi judecate de curti cu juri, judecatorul fiind doar arbitru. Precedentul judiciar este mai stabil decit legea si este mai flexibil, intrucit se bazeaza pe bunul simt comun si pe constiinta morala si legala a publicului justitiabil, contemporan solutiei. Legea (dreptul pozitiv), in schimb, este diferita in succesiune temporala si in raspindire teritoriala; legea este glisanta si impredictibila, depinzind in totalitate de o clasa politica ce tine captive un stat si un sistem judiciar in care cetatenii nu mai au incredere.

Judecatorii din procesele colective, precum si judecatorii de la Curtile de apel si de la ICCJ vor fi alesi de cetateni; prin cumularea primelor doua actiuni de reforma judiciara, cetatenii vor fi partasi la facerea legilor si a justitiei, vor introduce bunul simt in lege si in jurisprudenta, vor de predictibilitate justitiei si vor capata incredere in justitie, ca intr-un sistem al lor, facut pentru ei si ca idee morala pentru care merita sa se lupte.

Procurorul va redeveni avocat al statului (al acuzarii), va fi independent profesional si va culege doar probe in acuzare, fiind pe pozitii de egalitate de arme cu inculpatii si avocatii lor. In acest fel, CEDO va putea considera inchis capitolul procurorului roman lipsit de independenta si de impartialitate, iar principiul subordonarii ierarhice a procurorilor va intra in istorie, permitind neutralizarea dubiilor societatii civile relative la procuror si recapatarea increderii justitiabililor in aceasta institutie a statului de drept.