Despre (im)posibilitatea executării silite a părților sociale

Principiul libertății de asociere implică indubitabil și ideea că un subiect de drept nu poate fi obligat să se asocieze cu un alt subiect de drept, ceea ce conduce la concluzia că asociaţii existenţi într-o societate cu răspundere limitată nu pot fi obligaţi să se asocieze cu creditorii asociatului executat silit.
Frecventele executări silite asupra părților sociale ”emise” de societățile cu răspundere limitată ridică o problemă juridică foarte sensibilă, iar această problemă este departe de a fi tranșată în favoarea practicii amintite.
În dezacord cu practica executării silite a părților sociale, apreciez că legislația actuală conduce la concluzia că, de principiu, părțile sociale nu pot fi executate silit pentru că s-ar aduce atingere caracterului intuitu personae al societății cu răspundere limitată.
În opinia mea, din analiza textelor legale incidente, rezultă în mod univoc că executarea silită a părților sociale nu este posibilă, cu precizarea că această concluzie nu este valabilă pentru ipotezele speciale ce vor fi indicate mai jos.
1. Precizări terminologice
2. Interpretarea normelor incidente
3. Situații speciale
4. Concluzii
1. Analiza posibilității executării silite a părților sociale are ca premisă câteva precizări terminologice:
1.1. Societatea simplă
În conformitate cu art. 1881 NCC, ”Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.”
1.1.1. Prin definiția dată contractului de societate la art. 1881 NCC, definiție care se apropie foarte mult de acea dată în doctrină[1], elementului affectio societatis, legiuitorul trasează cele trei elemente definitorii ale contractului de societate: intenția/obligația de a coopera la desfășurarea unei activități, aportul, împărțirea beneficiilor sau suportarea pierderilor.
Aceste elemente sunt indispensabile pentru existența contractului de societate; în absența unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate[2].
1.1.2. Este important de subliniat că sintagma utilizată de legiuitor – ”să coopereze pentru desfășurarea unei activități” – demonstrează faptul că activitatea unui asociat este necesară, ba chiar obligatorie, dar nu este și suficientă dacă această activitate nu este în consonanță cu interesul social și cu activitățile celorlalți asociați, ipoteză care ar expune pe asociatul culpabil sancțiunilor specifice (cum ar fi excluderea prevăzută de art. 1928 NCC).
1.2. Societatea comercială
1.2.1. Într-o definiție dată în considerarea noilor reglementări instituite de NCC de reputatul nostru profesor, dl. Stanciu Cărpenaru[3], se arată că ”societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru desfășurarea unei activități comerciale (activități de producție, comerț sau prestări servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului realizat.”
1.3. Societatea cu răspundere limitată
1.3.1. Societatea cu răspundere limitată este o societate constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate comercială (activitate de producție, comerț sau prestări de servicii), în vederea împărțirii profitului și care răspund pentru obligațiile sociale în limita aportului lor[4].
1.3.2. Societatea cu răspundere limitată prezintă anumite trăsături specifice prin care se distinge de celelalte forme societare.
Unul dintre elementele distinctive este reprezentat de accentuatul caracter intuitu personae al contractului de societate.
Datorită acestui fapt, numărul asociaților este limitat, iar părțile sociale nu sunt liber cesibile[5].
Elementul intuitu personae este fundamentat pe încrederea reciprocă a asociaților la constituirea societății, iar încrederea reprezintă un element subiectiv și nu poate fi impusă sau cenzurată.
Încrederea, ca element subiectiv, poate fi rezultatul aprecierii aptitudinilor, calităților sau pregătirii profesionale a asociaților sau poate fi, pur și simplu, rezultatul atașamentului dintre asociați (sunt frecvente cazurile în care societățile cu răspundere limitată sunt constituite de soț și soție sau de rude apropiate).
1.3.3. Legea protejează societatea cu răspundere limitată de terţii interesaţi de preluarea societăţii prin caracterul intuitu personae al societăţii, concretizat în regulile de transmitere a părţilor sociale, mai precis în dreptul de agrement al asociaţilor existenţi la intrarea terţilor neasociaţi, dobânditori ai părţilor sociale în societate[6].
1.4. Părțile sociale
Părțile sociale reprezintă titluri de participare la capitalul social – atribuite asociaților în schimbul aporturilor lor – și conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile și obligațiile aferente[7].
Trebuie arătat că, pentru asigurarea caracterului intuitu personae al societății cu răspundere limitată, transmiterea părților sociale prin cesiune are ca premisă consimțământul asociaților[8].
Părţile sociale nu sunt acţiuni pentru a se putea vorbi despre libera transmitere a acestora, ci reprezintă titluri de participare la capitalul social al unei societăţi construite pe principiul încrederii între asociaţi şi pe principiul mutualităţii acordului asociaţilor, atât cu privire la constituirea societăţii, cât şi cu privire la modificarea premiselor iniţiale ale societăţii.
Certificatele de părţi sociale sunt titluri de legitimare emise pentru a confirma calitatea titularului său de deţinător de părţi sociale şi, implicit, de asociat.
1.5. Affectio societatis (intenția/obligația de cooperare la desfășurarea unei activități)
Affectio societatis reprezintă voința comună a asociaților de a coopera în cadrul societății în scopul realizării obiectului de activitate al acesteia și al obținerii de beneficii.
Asociații au nu numai dreptul de a colabora și de a participa activ la ”viața” societății, ci și obligația de a colabora.
Affectio societatis înseamnă atitudinea de responsabilitate a acționarilor, unii față de alții și a tuturor față de societate, exercitarea activă și cu bună-credință a drepturilor aferente acțiunilor și obligația de fidelitate față de societate.
În dreptul american, un acționar poate fi ținut să răspundă față de ceilalți pentru dereliction (abandonarea societății, de la res derelictae)[9].
Fiind un element definitoriu al societății comerciale, elementul affectio societatis trebuie să existe nu numai la data constituirii societății, ci și în cursul existenței societății. Dispariția lui poate duce chiar la dizolvarea societății în condițiile art. 227 alin. (1) lit. e din Legea 31/1990[10].
Principiul spiritului de affectio societatis, care domină societăţile comerciale de persoane, este nu numai o condiţie de valabilitate a contractului de societate, ci şi o condiţie de valabilitate a modificărilor survenite în persoana asociaţilor.
2. Interpretarea normelor incidente
2.1. Conform art. 66 din Legea 31/1990, ”pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului din bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare.
Creditorii prevăzuţi la alin. (1) pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor.
2.1.1. Textul precitat reglementează în termeni expliciți posibilitățile pe care le au creditorii personali ai asociatului de realizare a creanțelor lor, atât pe durata societăţii, cât şi după ce aceasta îşi încetează existenţa.
2.1.2. Așadar, conform art. 66 alin (1), pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după întocmirea situaţiei financiare anuale, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce li s-ar cuveni prin lichidare.
Părţile din beneficii sau cuvenite în urma dizolvării şi lichidării pot fi urmărite deoarece ele aparţin asociatului, iar nu societăţii.
2.1.3. Excepția (faptul că alin. 2 este o excepție este subliniat nu numai de topografia sa, respectiv de așezarea după alin. 1, ci și de utilizarea formulei ”pot totuși”) permite creditorilor poprirea părților ce s-ar cuveni asociaților din lichidare sau sechestrarea și vinderea acțiunilor debitorului lor.
2.1.4. Ab initio, trebuie precizat că ”poprirea părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare” are ca premisă o decizie de dizolvare a societății (fie prin AGA, fie prin hotărâre judecătorească), întrucât lichidarea este o fază consecutivă dizolvării, iar părțile ce s-ar cuveni în urma lichidării reprezintă o necunoscută totală în lipsa… lichidării.
2.1.5. Având în vedere că bunurile aportate de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii, iar asociaţii nu mai au niciun drept asupra acestor bunuri, în mod evident, nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri, indiferent de data creanţei lor[11].
2.1.6. În ceea ce priveşte măsura sechestrului, textul se referă în mod expres numai la acţiuni, nu şi la părţile sociale. Prin urmare, după cum s-a reţinut şi în doctrină, numai în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot pune sub sechestru şi vinde acţiunile debitorilor lor[12].
2.1.7. De altfel, interpretarea textului referitor la măsura sechestrului trebuie realizată prin aplicarea regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis, conform căreia normele de excepţie, în cazul nostru alin. (2) al art. 66 LSC, nu pot fi extinse şi la alte cazuri.
2.1.8. Mai mult, un reper semnificativ pentru aplicarea corespunzătoare a acestui text este reprezentat de art. 10 NCC, care stabilește că legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
2.1.9. De asemenea, chiar și menționarea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus sprijină această interpretare, de vreme ce, în cazul nostru, legea distinge şi arată că acţiunile pot fi executate silit, fără a menționa părţile sociale sau părţile de interes.
2.1.10. Raportat la argumentele expuse mai sus, apreciez că prevederile art. 66 alin. (2) din Legea 31/1990 nu pot fi extrapolate şi aplicate prin analogie în privința părților sociale.
2.1.11. Acest punct de vedere a fost exprimat în doctrină[13] și în alt context: s-a reţinut că părţile sociale nu pot fi executate silit, astfel că sunt nelegale procesele verbale ale organelor fiscale prin care se instituie sechestre asupra părţilor sociale pe care un debitor le deţine la o societate comercială.
Un astfel de punct de vedere se întemeiază pe dispoziţiile art. 149 alin. (1) C. proc. fiscală care impun, ca măsură de executare asupra bunurilor mobile necorporale poprirea, şi nu sechestrul şi, pe de altă parte, caracterul intuitu personae al societăţilor cu răspundere limitată care fac imposibilă vânzarea silită a părţilor sociale aparţinând unui asociat.
2.1.12. Opinii asemănătoare au fost exprimate și în jurisprudenţă. Exempli gratia, prin decizia nr. 209/21.02.2005, pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a statuat că poprirea se poate înfiinţa asupra părţilor ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare şi nu asupra părţilor sociale pe care aceştia le deţin în societate. Ca urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, recursul promovat de contestatori va fi admis, modificându-se în tot hotărârea atacată în sensul admiterii contestaţiei la executare şi anulării formelor de executare efectuate asupra celor 19 părţi sociale pe care debitorul de deţine la societatea contestatoare.
2.1.13. Caracterul insesizabil al părţilor sociale rezultă și din coroborarea art. 66 din Legea 31/1990 cu art. 202 alin. (2), care impune condiţii restrictive pentru transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii, prevăzând că transmiterea către terți este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
2.2. Prevederile cuprinse în NCC în materia societăților constituie argumente și mai puternice împotriva executării silite a părților sociale.
Astfel, potrivit art. 1887 alin. (1) NCC, ”Prezentul capitol (n.n, Capitolul VII, Contractul de societate) constituie dreptul comun în materia societăţilor”.
Art. 1887 NCC trebuie coroborat cu art. 1908 NCC, care stabileşte că: (1) Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi, care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1.901.
(2) Asociatul nu poate ceda, fără consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi, drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicării prevederilor art. 1.901 alin. (2) şi (3).
(3) Asociatul nu poate garanta în niciun fel obligaţiile personale sau ale vreunui terţ cu drepturile sociale, fără consimţământul tuturor asociaţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a garanţiei.
Ţinând cont de principul libertăţii de asociere şi de elementul affectio societatis, care trebuie să subziste pe toată durata societăţii, textul prevede că asocierea unei terţe persoane la drepturile sociale fără consimţământul celorlalţi asociaţi nu îi conferă terţei persoane calitatea de asociat al societăţii, pentru aceasta fiind necesar acordul celorlalţi asociaţi.
Potrivit doctrinei[14], art. 1908 alin. (3) NCC consacră regula insesizabilităţii drepturilor sociale. Soluţia prescrisă de art. 1908 este în consonanță cu dispoziţia art. 66 alin. (1) din LSC, pe care o și completează (norma specială se completează cu norma generală[15]).
Prin interdicţia garantării obligaţiilor cu drepturile sociale, legiuitorul a împiedicat eventuale executări silite care ar fi eludat interdicția referitoare la cedarea drepturilor sociale către terți fără consimțământul celorlalți asociați.
Astfel, ca și interdicția referitoare la cedarea către terți a drepturilor sociale, interdicția garantării obligaţiilor cu drepturile sociale are ca finalitate protejarea caracterului intuitu personae al contractului de societate.
În concluzie, o garanţie personală oferită de asociatul debitor va însemna că acesta garantează cu toate bunurile din patrimoniul său, cu excepția acelor bunuri declarate de lege insesizabile, bunuri printre care se află și părțile sociale.
Încălcarea interdicţiei instituite de art. 1908 NCC poate atrage sancţiunea nulității pentru orice formă de garantare a unei creanţe cu părţi sociale.
Cu alte cuvinte, chiar dacă părţile sociale se află în patrimoniul asociatului debitor, acestea nu pot face obiectul garanţiei, întrucât art. 1908 NCC interzice expres acest lucru.
2.3. Regulile instituite de NCPC în materia executării silite constituie inadvertențe aparente în raport de dispozițiile speciale precitate
Astfel, art. 756 alin. (3) și (4) și art. NCPC, intitulat ”vânzarea titlurilor de valoare și a unor bunuri cu regim de circulație special”, se referă, în mod mai mult sau mai puțin surprinzător, la executarea silită a părților sociale și la vânzarea acestora prin licitație publică.
Dispozițiile art. 756 NCPC referitoare la executarea silită a părților sociale au primit într-o lucrare publicată recent[16] o interpretare diferită de cea propusă în lucrarea de față.
Nu pot fi de acord cu soluția propusă de colegul meu, Alexandru Dimitriu, în sensul că ar trebui să se dea preferință art. 756 NCPC în conflictul cu dispozițiile speciale care conturează regimul juridic al părților sociale[17].
Consider că opinia respectivă este fundamentată pe o premisă greșită, respectiv aceea a existenței unui conflict între dispozițiile art. 756 NCPC, art. 66 din LSC și art. 1908 NCC.
Se constată că suntem, pe de o parte, în prezența unor norme generale de procedură privind executarea silită, iar, pe de altă parte, în prezența unor norme speciale de drept material care stabilesc regimul juridic al societăților cu răspundere limitată și al părților sociale, ceea ce conduce la concluzia că nu există un conflict real între normele analizate.
Imposibilitatea existenței unui asemenea conflict rezultă chiar din definiția dată dreptului procesual civil[18] ca fiind ”ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanțele judecătorești a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiției, precum și modul de executare silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii”.
”Conduita” de care se ocupă normele dreptului procesual civil privește modul de judecată a pricinilor civile și punerea în executare a titlurilor executorii[19].
De altfel, dreptul procesual civil garantează eficacitatea și respectarea normelor de drept material care consacră aceste drepturi[20].
Față de aceste precizări, rezultă că art. 756 NCPC prevede doar modalitatea în care părțile sociale pot fi valorificate, ipoteză care nu presupune că toate părțile sociale pot fi executate silit oricând și oricum.
Așadar, art. 756 NCPC nu urmărește să aducă modificări regimului juridic al părților sociale și nici nu stabilește faptul că părțile sociale pot fi executate silit, ci reglementează doar modalitatea în care acestea pot fi executate dacă sunt îndeplinite condițiile.
Cu alte cuvinte, art. 756 NCPC nu spune că se poate executa, ci spune cum se face executarea atunci când se poate.
În acest context, se constată că o executare silită a părților sociale este posibilă doar cu respectarea regimului juridic specific al acestora, fapt care implică agrementul tuturor celorlalți asociați cu privire la acest fapt.
În opinia mea, această procedură de executare, deși pare să-și aibă originea în neglijarea regimului juridic al societăților cu răspundere limitată și al părților sociale, nu este o veritabilă excepție de la regimul specific al părților sociale, ci poate fi pusă în aplicare doar în ipoteza în care există acordul prealabil unanim al asociaților cu privire la executarea părților sociale.
Exempli gratia, în conformitate cu art. 1908, asociatul poate garanta obligațiile sale personale cu drepturile sociale dacă există consimțământul tuturor asociaților în acest sens.
Or, într-o asemenea ipoteză, este de presupus că asociații respectivi s-au declarat de acord cu o eventuală executare silită asupra drepturilor sociale și cu înlocuirea asociatului respectiv cu un terț în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de asociatul debitor, ipoteză în care devine aplicabilă procedura instituită de art. 756 NCPC.
În sprijinul afirmațiilor de mai sus, se cuvine subliniat că art. 11 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 instituie interdicția emiterii titlurilor de valoare ce încorporează părțile sociale: ”părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile”.
Caracterul ferm al acestei interdicții este subliniat și de art. 275 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 31/1990, care califică drept infracțiune fapta de a emite titluri negociabile reprezentând părți sociale ale unei societăți cu răspundere limitată.
Concluzia care se impune în urma lecturării art. 11 alin. (2) și art. 275 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 31/1990 este aceea că referirea la părțile sociale prin sintagma ”titluri de valoare” este una eronată și chiar… riscantă.
De asemenea, prin raportare la interdicția emiterii titlurilor negociabile, vânzarea părților sociale prin licitație publică reprezintă un anacronism, fiind necesară abordarea cu maximă prudență a acestei probleme, ba chiar intervenția legiuitorului pentru lămurirea acestei situații.
Așadar, chiar dacă produce puțină confuzie, art. 756 NCPC se află doar într-un conflict aparent cu dispozițiile speciale prevăzute de art. 66 din Legea nr. 31/1990 și art. 1908 NCC.
În consecință, normele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990 și NCC guvernează în continuare regimul juridic al părților sociale.
3. Situații speciale
3.1. Existența unor persoane juridice printre asociații unei societăți cu răspundere limitată
Existența unui asociat persoană juridică în cadrul unei societăți cu răspundere limitată nu trebuie să conducă automat la concluzia că societatea cu răspundere limitată nu ar avea un caracter intuitu personae, dar apreciez că acest caracter nu mai rezultă doar pe baza unor prezumții.
Dacă o persoană juridică deține părți sociale într-o societate cu răspundere limitată, calitățile personale esențiale care să impună un caracter intuitu personae societății se estompează, fapt care ar putea afecta și elementul affectio societatis, mai precis intenția de a colabora doar cu o anumită persoană pentru atingerea scopului societății.
Totuși, soluția nu este una simplă nici măcar în acest caz, întrucât este posibil ca asocierea să se fi făcut și în acest caz tot în considerarea „calităților” asociatului persoană juridică.
Astfel, pentru asociații din cadrul societății cu răspundere limitată, este posibil să fi fost determinantă încrederea/aprecierea față de reprezentantul/asociații persoanei juridice, notorietatea asociatului persoană juridică pe piața relevantă, bonitatea acestuia în fața instituțiilor de credit, a furnizorilor și a altor parteneri contractuali, deținerea exclusivă a unui know-how.
Spre exemplu, actele constitutive ale societății cu răspundere limitată ar putea să conțină clauze de agrement în sensul că asociații din cadrul asociatului persoană juridică nu se pot schimba fără acordul asociaților din societatea cu răspundere limitată.
Consider că executarea silită a părților sociale ar putea fi blocată și în această ipoteză prin invocarea și demonstrarea caracterului intuitu personae al societății.
Evident, executarea silită asupra părților sociale va putea fi realizată cu succes în ipoteza în care se va demonstra că asocierea respectivă prezintă trăsăturile unei societăți de capitaluri mascată sub forma unei societăți cu răspundere limitată din varii motive: asociații nu au dorit să constituie capitalul social minim necesar la societățile pe acțiuni, asociații au dorit să beneficieze de un regim fiscal favorabil etc.
3.2. Situația părților sociale ”emise” de o societate cu răspundere limitată unipersonală
Dincolo de oximoronul rezultat din alăturarea cuvintelor ”asociat” și ”unic” (asocierea presupune cel puțin două persoane care să se unească, nefiind posibil ca o persoană să se asocieze cu sine însăși), trebuie observat că, în acest tip de societate, nu există adunare generală și, de regulă, ”asociatul” unic cumulează și calitatea de administrator și de salariat al propriei societăți, iar noțiunea de contract de societate aplicată acestei instituții devine un non-sens.
Noțiunea de affectio societatis și limitele răspunderii asociatului pentru datoriile societății capătă în această ipoteză accepțiuni foarte speciale.
La constituirea societății unipersonale, ”asociatul” unic desprinde din patrimoniul său o fracțiune, pe care o afectează scopului întreprinderii, adică al afacerii organizate sub această formă.
Fracțiunea de patrimoniu astfel desprinsă capătă personalitate juridică, ceea ce reprezintă o bună tehnică de limitare temporară a răspunderii.[21]
Așadar, în ipoteza societății unipersonale, de vreme ce lipsește chiar asocierea, nu ne aflăm în prezența unui caracter intuitu personae al… asocierii.
Societatea cu răspundere limitată unipersonală este dotată cu o ”personalitate de împrumut” și reprezintă doar o tehnică de limitare a răspunderii asociatului unic[22].
În concluzie, în contextul în care nu există asociați ai debitorului care să fie prejudiciați prin executarea silită a părților sociale ”emise” de o societate cu răspundere limitată unipersonală, apreciez că această executare este posibilă.
4. Concluzii
Din analiza textelor de lege incidente şi a opiniilor doctrinare, rezultă că societăţile cu răspundere limitată sunt, în primul rând, societăţi de persoane, nu de capitaluri.
Elementul esenţial al constituirii unei astfel de societăţi îl reprezintă acordul de voinţă al asociaţilor şi intenţia lor de asociere[23].
Societatea cu răspundere limitată este o societate constituită , în considerarea calităţilor personale ale acestora, ceea ce implică restricții evidente cu privire la transmiterea părţilor sociale către terţi (neasociaţi).
Nu se poate accepta ideea transmiterii către terți a părţilor sociale în cadrul executării silite, deoarece ar însemna că asociaţii debitorului vor fi constrânși să accepte un terţ ca asociat, deşi au constituit societatea în considerarea calităţilor personale ale asociatului executat silit.
O atare situaţie reprezintă o încălcare a drepturilor asociaţilor care nu sunt supuşi executării silite.
În consecinţă, nu este permis ca un creditor să-l substituie pe debitorul său și să devină asociat într-o societate cu răspundere limitată tocmai pentru că asociaţii din această societate au convenit să coopereze cu asociatul urmărit silit în considerarea calităților sale personale.
Nu trebuie omisă regula stipulată de art. 1881 NCC, conform căreia, prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi, ceea ce înseamnă că asociații au nu numai dreptul de a colabora și de a participa activ la ”viața” societății, ci au chiar obligația de a colabora.
Or, nu se poate admite că această colaborare se poate realiza – împotriva voinței asociaților inițiali – cu o altă persoană decât cea cu care s-a încheiat contractul de societate.
Este adevărat însă că această interpretare poate crea consecințe inechitabile pentru creditorii unui asociat dintr-o societate cu răspundere limitată, aceștia fiind puși în situația de a aștepta distribuirea unor eventuale dividende către debitorul lor.
Mai mult, asociații din cadrul societății cu răspundere limitată pot extrage lichiditățile din societate prin diferite modalități care ar asigura evitarea distribuirii dividendelor la sfârșitul exercițiului financiar (însă această metodă implică uneori riscuri penale).
Totuși, principiul libertății de asociere implică indubitabil și ideea că un subiect de drept nu poate fi obligat să se asocieze cu un alt subiect de drept, ceea ce conduce la concluzia că asociaţii existenţi într-o societate cu răspundere limitată nu pot fi obligaţi să se asocieze cu creditorii asociatului executat silit.
Este demn de reținut însă că rațiunea imposibilității executării silite a părților sociale se estompează în ipoteza existenței unei persoane juridice printre asociații societății cu răspundere limitată, iar această rațiune nu se mai regăsește deloc în ipoteza societății cu răspundere limitată unipersonală.
________________________________________
[1] Gheorghe Piperea, Drept comercial, Curs universitar, CH Beck, București, 2008, vol. I, p. 140
[2] Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Universul Juridic, București, 2012, p. 125
[3] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 121
[4] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 364
[5] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 364
[6] Stanciu D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, Ediţia 4, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 747-748
[7] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 376
[8] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 376
[9] Gheorghe Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, CH Beck, București, 2012, p. 158 și urm.
[10] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 135
[11] St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 262
[12] St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 262
[13] Lucian Săuleanu, Societăţi comerciale. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 71
[14] Gheorghe Piperea, comentariul articolului 1908 în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coordonat de Flavius A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, p. 1932
[15] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Hamangiu, București, 2011, p. 14, ”pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie”.
[16] Alexandru Dimitriu, comentariul articolului 756 NCPC în Noul Cod de procedură civilă. Note, corelații, explicații, coordonat de Gheorghe Piperea, CH Beck, București, 2012, p. 763
[17] Disputa noastră nu a fost mereu așa de elegantă…
[18] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Teoria generală, Universul Juridic, București, 2013, p. 8
[19] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 12
[20] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 9
[21] Gheorghe Piperea, Drept comercial, Întreprinderea, CH Beck, București, 2012, p. 302
[22] Gheorghe Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, CH Beck, București, 2012, p. 302
[23] St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 752
[24] Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 364
________________________________________
Av. Petre PIPEREA

Lasati un raspuns