Intreprinderea, realitatea ecomica si legea datoriei

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 1 Comentariu

Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa –nu numai teoretic – de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii, dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare, asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti “stakeholders” in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul economic al intreprinderii sale.

Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care, nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii.

Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet.

Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.

Exista, oare, o lege (morala) a datoriei? Sunt imperativele economice suficiente pentru a infringe echitatea?

DNA

Postat de Gheorghe Piperea în Despre avocatura | 1 Comentariu

Observ ca, in ultimele zile, DNA si, in special, seful vremelnic al acestei institutii, sunt din nou in centrul atentiei opiniei publice.
Personal, n-am vazut nici un caz de mare coruptie care sa fi fost rezolvat de catre DNA. De aceea, nu vad utilitatea DNA si, cu atit mai putin, nu vad necesitatea pastrarii in fruntea acestei institutii a aceleasi persoane. Si nu ma refer la cazurile nerezolvate cu parlamentari sau ministri (aici sa zicem ca exista scuza imunitatii parlamentare si a interventiei vinovate a Curtii Constitutionale), ci ma refer la celelalte cazuri, unde vedem la televizor arestari spectaculoase si ne trezim peste citeva luni cu achitari tot atit de spectaculoase. Pentru exemplu, a se vedea cazurile celor doua judecatoare din Mures si, respectiv, Oradea, al procurorului din Prahova etc. Vedem la televizor cazuri de arestati care, dupa 2-3 luni de stat in arest, sunt bine mersi, la vechile locuri de munca, eliberati fiind pentru greseli de procedura. Pentru exemplu, a se vedea cazul functionarilor de la pasapoarte, de anul trecut. Ba mai mult, vedem imens de multe cazuri in care intreaga cercetare penala este anulata, pe motiv de lipsa de procedura (cazul Copos este edificator). Cel arestat sau doar acuzat pe nedrept are dreptul la despagubiri, inclusiv la despagubiri morale, pe care nu va ezita sa le ceara, inclusiv la CEDO. Doi fosti presedinti de banci au si facut-o deja si au obtinut cistig de cauza la CEDO, statul roman  – si nu procurorul instrumentator al cazului – urmind sa plateasca daunele. Acestea, stimati tovarasi, sunt esecuri profesionale ale procurorilor DNA si, mai ales, esecuri manageriale ale conducerii DNA, cu nimic justificate. Sistemul judiciar penal romanesc presupune ca procurorul acuza si judecatorul judeca. Daca judecatorul nu este convins de justetea acuzatiei, atunci inseamna ca a gresit procurorul. Simplu. Nu sistemul este de vina, ci procurorul si, datorita ierarhiei, seful acestuia.

Cum se explica aceste esecuri? Separind cazurile politice de cazurile, nu exista alti vinovati decit institutia in sine, conducatorii acestia si insisi procurorii care lucreaza in cadrul institutiei.

DNA este burta moale a sistemului judiciar penal romanesc. In anul 2002, ideea PNA-ului (institutia de unde a „evoluat”actualul DNA, conceputa de PSD-ului dnului Nastase, a fost unanim criticata ca fiind neconstitutionala, intrucit inventa un corp de procurori paralel celui care se integreaza, conform Constitutiei, Ministerului Public, si inducea ideea prosteasca si periculoasa pentru actul de justitie penala ca procurorii obisnuiti nu sunt capabili sa solutioneze in conditii eficiente cazurile de coruptie. Asa-zisul reper al acestei institutii, Parchetul National Anti-Mafia din Italia, nu a fost, de fapt, un model de eficienta si nici de respect deosebit al drepturilor omului, Italia fiind in deceniul noua un fel de campioana a condamnarilor la CEDO in urma celebrei operatiuni mani pullite din anii 80′. Sub pretextul luptei contra mafiei italiene (vedem acum ce eficienta a fost aceasta lupta, cind mafia napoletana a ingropat Napoli sub tone de gunoaie), procurorii anti-mafia au comis multe incalcari ale drepturilor omului si Italia a platit, ulterior, pentru aceste abuzuri. Istoria se va repeta, probabil, cu Romania. Institutia, rebotezata DNA, a fost ulterior integrata Parchetului General, primind acelasi rang de competenta, si a fost transformata treptat intr-o vedeta media, care obisnuieste sa isi rezolve  – fals si partial – cazurile la televizor. Fiind cea mai vizibila institutie judiciara, DNA a reusit cumva sa creeze impresia ca este nu numai un corp profesional eficient, ci si unicul organism statal care mai lupta cu coruptia. Din aceasta perspectiva, de luptator special si unic contra coruptiei, PNA/DNA este o insulta la adresa celorlalti procurori, a judecatorilor si a sistemului judiciar, in genere.

Ultimul raport al Comisiei Europene asupra justitiei contine aprecieri pozitive la adresa DNA. Intrucit nu sunt decident politic si cu riscul de a comite o impietate (caci, nu-i asa, ceea ne spune Comisia este sfint), voi sustine ca aceasta apreciere pozitiva este cit se poate de superficiala si de gresita.
Oriunde in lume, anularea unui mare dosar de coruptie pentru lipsa de procedura, ca sa iau doar un exemplu, ar fi dus imediat la demisia/demiterea conducerii. Dar la noi, nu. Locul sfinteste omul in Romania. Am ajuns sa fim convinsi ca o institutie statala nu poate functiona eficient decit daca are la conducere una si aceeasi persoana, pentru singurul motiv ca a fost laudat de Comisia Europeana. Pe plan intern si din perspectiva profesionala, eu nu vad decit un sef al DNA care nu a reusit, in 3 ani, sa duca la bun sfirsit nici un dosar de mare coruptie, ci doar sa se gudure pe linga presedinte si dea bine la societatea civila. In fine, in structura acestei institutii, egala in ierarhia competentei cu Parchetul General, lucreaza in jur de 200 de procurori, cei mai multi dintre ei fiind adusi de la parchetele din teritoriu, fara ca treptele obligatorii de promovare catre Parchetul General sa fi fost parcurse in mod firesc. Este aproape natural ca cel care a ajuns pe aceasta inalta treapta a magistraturii arzind mai multe etape sa vrea sa epateze cu arestari televizate, ignorind procedurile si tinta reala a dosarului de coruptie, respectiv, condamnarea sau achitarea acuzatului. Poate ca aceasta constatare ar trebui sa dea de gindit decidentilor nostri.
Poate ca DNA ar trebui desfiintata sau procedura de selectie a procurorilor modificata. Oricum am da-o, dl Morar trebuie schimbat.

Cele trei petitii de care vorbeam ieri

Postat de Gheorghe Piperea în Despre avocatura | 2 Comentarii

Iata cele trei petitii pe care le-am trimis astazi la doua din institutiile europene (Comisia si Ombudsman-ul European), prin e-mail, posta rapida si prin reprezentantele in Romania ale acestor institutii. In prima petitie am solicitat Comisiei sa ia masuri impotriva Italiei, asa cum face in mod obsinuit in cazuri de incalcare a Tratatului de la Roma. Comisia ar fi putut sa se sesizeze din oficiu in acest caz, mai ales in urma Rezolutiei de saptamina trecuta a Parlamentului European, dar nu a facut-o, neavind suficient curaj sa ia masuri impotriva unei legislatii impuse de noul guvern italian, venit la putere in principal pe valul unor promisiuni de eradicare a imigratiei ilegale si de combatere a criminalitatii legate de imigranti. Probabil ca, neoficial, Comisia a incercat sa ia atitudine, dar Guvernul de dreapta italian si-a sustinut masurile cu tenta fascista pe motiv ca acestea au fost promise electoratului italian, care nu trebuie deceptionat printr-o retragere prea rapida a acestor masuri legislative. De asemenea, Comisia ar fi putut fi sesizata direct de Statul roman, dar reactia autoritatilor romane a fost anemica sau plina de intelegere (ca sa nu zic supusenie) la adresa unui guvern italian sustinut de puternicul Partid Popular European, care s-a aratat intotdeauna reticent la adresa Romaniei si nu s-ar fi cuvenit sa „apara” riscul unui raport de tara defavorabil. Nici europarlamentarii romanii din grupul PPE nu au reactionat, ba chiar se pare ca au votat contra rezolutiei, adica pentru pastrarea reglementarii (?!). La cite bube avem in cap, in parte, o astfel de atitudine este explicabila. Dar Statul Roman inca nu si-a dat seama ca suntem membrii cu drepturi depline ai Uniunii Europene si, ca si Polonia, putem sa ne spunem tare si raspicat cuvintul in probleme de acest gen? Personal consider ca e o mare ipocrizie la mijloc, pentru ca, in cazul in care, sa zicem, firme din Italia ar fi fost in pericol de a fi concurate, legal sau ilegal, de firme din Romania sau cu sediul in Romania, Comisia ar fi intervenit imediat (precedente exista cu duiumul; a se vedea cazul Ford si cazul Nokia de anul trecut). Deci, cind este vorba de banii si interesele economice ale corporatiilor din Europa, reactia si interventia Comisiei sunt prompte, in schimb, cind este vorba de banalele drepturi ale omului, Comisia este foarte precauta si diplomata, inceata si ineficienta. Ca orice guvern, de altfel.

In cea de-a doua petitie, care este, de fapt, o plingere prealabila in vederea promovarii unui eventual recurs in carenta la Curtea de Justitie a Comunitatii Europene, dublata de o cerere de suspendare a masurilor abuzive intreprinse de guvernul italian prin care se urmareste identificarea etnicilor romi, am solicitat Comisiei sa ia de urgenta masuri pentru a pune in aplicare Rezolutia Parlamentului si sa oblige guvernul italian sa renunte la reglementarile incriminate si sa nu foloseasca amprentele deja luate copiilor de tigani. Observ ca rezolutiile Parlamentului sunt uneori dispretuite de tari ca Italia sau de Comisie, din moment ce nici una nici alta nu se grabesc sa puna in aplicare masurile cerute in Rezolutie. Trebuie stiut ca, daca cererea de suspendare nu va fi luata in considerare de Comisie, plingerea prealabila, urmata de recursul in carenta, chiar favorabile petentului, pot ajunge sa fie emise post factum, adica dupa ce masura amprentarii va fi fost finalizata (ea, oricum, este presupusa a dura 3 luni; guvernul italian se si grabeste sa o finalizeze, pentru acest lucru implicind si un ONG de prestigiu; vom vedea cit mai ramine din acest prestigiu dupa aceasta implicare Crucii Rosii in demersul de amprentare). Sunt constient ca la dispozitia Comisiei sunt 2 luni pentru a raspunde la plingere, ca daca raspunsul la plingere este negativ, recursul in carenta poate dura ani de zile si ca obligarea Comisiei la emiterea unui act de drept comunitar (acesta  este scopul recursului in carenta) poate fi ignorata de Comisie si de tara incriminata etc., dar asta este, nu prea avem ce face altceva; sistemul institutional al Uniunii Europene nu poate da mai mult si nu este foarte sincer cu astfel de situatii. Poate de aceea irlandezii au refuzat tratatul constitutional, pentru ca l-au vazut cit este de ipocrit, ca, de exemplu, impune un spatiu al economiei libere, mai degraba decit un spatiu al libertatii si drepturilor omului.

In fine, a treia petitie este adresata Ombusdman-ului European (Mediatorul European), institutie putin cunoscuta si folosita in Romania, dar care are unele atributii foarte importante si interesante in materia drepturilor omului, el putind sesiza direct Curtea de Justitie, Comisia Eurpeana sau chiar si CEDO, pentru cazuri de incalcare a drepturilor omului.

Anti – ipocrizie

Postat de Gheorghe Piperea în Despre avocatura | 1 Comentariu

Voi face o sesizare la Comisia Europeana contra Italiei. Am cooptat un numar de persoane, avocati si studenti la drept, care sa semneze alaturi de mine. Voi incerca sa si mediatizez acest demers, mai ales ca reactia/implicarea statului roman este anemica. Comisia Europeana, la rindul ei, evita sa se implice, intrucit politicienii italieni la putere acum le-a explicat pe sleau ca ei au fost votati pentru a curata Italia de infractori, si atunci legea cu amprentarea copiilor de romi (nu a infractorilor, ci a copiilor unor potentiali infractori) nu poate fi abandonata, fara ca electoratul italian sa ii sanctioneze pe cei afalti acum la putere.
Deci puterea trebuie mentinuta cu orice pret. In timp ce din perspectiva economica state ca Romania sunt rapid santionate pentru ajutoare de stat sau alte fapte ce ar putea atinge concurentii europeni, Comisia Europeana intervenind rapid, inclusiv cu masuri urgente de suspendare a tranzactiilor suspectate, cind e vorba de drepturi ale omului, asa cum este dreptul de libera stabilire pe teritoriul oricarui stat membru al UE, Comisia Europeana se da pe dupa gard, cu ipocrizie. Poate ca de aceea irlandezii si olandezii au respins constitutia/tratatul constitutional al Uniunii Europene, pentru ca structura institutionala si procesul decizional in Uniune sunt ipocrite. Nu poti avea incredere in prefacuti.
Sustii un astfel de demers?

Simpli particulari, aflati in situatie de supraindatorare, fata cu procedura insolventei

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 1 Comentariu

Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura (cuvintul este un exemplu de cuvinte rare si vetuste prezente inca in vocabularul Codului civil; dar ce ziceti de termenul folosit de Codul Calimach pentru faliment sau deconfitura : “mofluzlic”?

Interesant este ca, in conceptia Codului Calimach, procedura mofluzlicului era aplicabila si necomerciantilor; Codul Calimach ii considera “mofluzi” si pe comerciant, si pe simplul particular, daca oricare dintre ei era in stare de mofluzlic). Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, aceasta procedura nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia unor state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franta si Germania, se preocupa in mod serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite. Legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, continuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. In urma cu peste un secol, un comercialist roman (M. A. Dumitrescu) propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Omul arata ca, in afara de faptul ca distinctia intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui era – si este – acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de insolvabilitate (deconfitura), numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul », spunea M. A. Dumitrescu, printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.
In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor contracte de un simplu particular poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. In Romania, rata de crestere economica a fost in medie de 7% in ultimii trei ani. Rata de crestere a indatorarii prin credite de consum a simplilor particulari a fost, insa, de cel putin 30% anual. Datele statistice arata ca pina la finalul anului 2006, un numar de 17,5 mil. de credite au fost contractate de persoane fizice. In mediul urban, cel putin 40% dintre persoanele in virsta de 18 pina la 65 de ani au contractat cel putin un credit, tipurile de credit cele mai utilizate fiind cele pentru nevoi personale. Iar restantele au ajuns deja la nivelul de 290 mil. lei (
statistica este publicata in cotidianul Impact, care citeaza site-ul www.ghiseulbancar.ro, si se opreste la nivelul lunii august 2007). Aceasta tendinta de crestere a ratei de indatorare nu poate dura la nesfirsit, mai ales in Romania, o tara cu economie care nu si-a corectat deloc racilele din perioada comunista si nici din perioada de tranzitie la economia de piata si o tara in care cresterea economica este sustinuta, de fapt, de consum. Va urma, in mod evident, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Nici piata creditelor ipotecare nu este ferita de acest risc, chiar daca in Romania aceasta piata este la inceput si in plina dezvoltare, rata creditelor neperformante din acest sector fiind, in prezent, mai mica de 1%. Totusi, clientela acestor credite este puternic polarizata. Exista o minoritate de clienti care acceseaza credite ipotecare nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care spera sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula. Marea majoritate a populatiei are, insa, cu greu acces la aceste credite, date fiind preturile foarte mari ale locuintelor (determinate fie de factori obiectivi, cum ar fi cererea imensa de locuinte, fie de factori subiectivi, cum sunt investitiile imobiliare si nevoia bancilor de a acorda cit mai multe credite ipotecare). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la dobinzi real-negative (de unde si celebra, de pe acum, denumire de credite subprime) si aceasta in conditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, dobinda practicata de FED a sarit la 5,25%, datorita “bulei speculative care s-a spart”. Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii a inceput, astfel, sa scada. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate, de obicei, creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) au inceput sa isi pierd din lichiditate, de unde au rezultat pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor a avut de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana a dat semne de “oboseala”, intrind in recesiune. Acest trend descrescator se va opri, insa, cu siguranta, intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratament judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un “nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah.  Avind in vedere speculatiile imobiliare de pe piata romaneasca, afirmatia ca « si pe noi ne paste un risc de prabusire a pietei » (Bursa, p.1, editia din 13 august 2007) este, astazi, un truism. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Presupunind ca o banca ar avea chiar si 1% din totalul creditelor de retail blocate in credite neperformante si in provizioane care sa acopere aceste credite, la care se adauga in prezent si rezerva minima obligatorie la creditele in Euro de 40% (procent calificat de Bogdan Baltazar ca fiind « criminal ») precum si cheltuielile cu executarea silita inseamna ca banca in cauza ar fi obligata la un efort financiar ridicat, care iar putea afecta indicele de solvabilitate. Daca, ipotetic, rata creditelor de retail neperformante ar ajunge la 10%, atunci se poate spune ca pentru banca in cauza s-ar apropia dezastrul. Poate ca executarea silita a unui numar de 10.000 de debitori neperformanti poate fi gestionata cu forte proprii de o banca asa cum este, sa zicem, Banca Transilvania. Cu un corp de executori bancari profesionisti, da, un astfel de efort poate fi sustinut. Dar daca ar fi vorba de 100.000 de executari silite ? Sa nu uitam ca executarea unei ipoteci poate dura ani de zile, mai ales in cazul debitorilor care au familii, iar ipoteca este pusa asupra casei. Este evident ca un asemenea numar de executari silite nu va putea fi gestionat de o banca, aceasta fiind, de fapt, nevoita, sa isi vinda creantele ipotecare respective, pentru a face rost de cash. Si, cind apare foamea de cash, apar si vinzarile in pierdere catre cei care detin cash-ul. Sunt fonduri si comercianti care abia asteapta o astfel de oportunitate. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut la procedura falimentului fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.
Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

Insolvența instituțiilor publice, Consecințele față de alegeri

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 6 Comentarii

Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor.
Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei, regimuri aplicabile ad-hoc statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.
Legiuitorul roman a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila. Spre exemplu, art. 2 pct. 38 din aceasta lege defineste insolvenţă drept “incapacitatea unei unităţi administrativ-teritoriale de a-şi achita obligaţiile de plată lichide şi exigibile, cu excepţia celor care se află în litigiu contractual” (?!), dupa care, in art.75, se arata ca unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu contractual; b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.
Din start trebuie observat ca, prin OG nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, s-a instituit regula ca o creanta contra institutiilor publice finantate de la buget, constatata printr-un titlu executoriu, poate fi achitata numai daca acea creanta este prevazuta in bugetul intitutiei publice, la capitolul “cheltuieli”. Este de observat ca, potrivit art. 2 din aceeasi OG nr.22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau [nu] continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Numai in cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul respectiv de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite, asa cum impune art. 3 din OG nr.22/2002. Este adevarat ca, potrivit art. 4 alin.1 din OG nr.22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, dar este indubitabil ca  termenul de 120 de zile de la scadenta “obligatiei de plata”, stabilit prin art. 75 din Legea nr.273/2006 
privind finantele publice locale, este nerealist, intrucit, prin lege, scadenta oricarei obligatii a institutiei bugetare se proroga pina la inceputul exercitiului financiar viitor si aceasta daca institutia bugetara in cauza isi respecta obligatia legala de a prevedea in bugetul pe anul viitor sume cu titlu de cheltuieli care sa acopere “obligatia de plata” respectiva. In plus, inca o prorogare de 6 luni este posibila, asa cum s-a vazut, in conditiile art. 2 din OG nr.22/2002.
Pe de alta parte, este deja o obisnuinta a unor unitati administrative-teritoriale, cum sunt consiliile judetene, de a angaja lucrari si obligatii de plata fara ca acestea sa fie bugetate ori de a se refuza sau intirzia plata unor alocatii bugetare pentru comunele din subordine, pe motiv de discriminare politica. In aceste conditii, dovada starii de insolventa, care este in sarcina creditorului si nu a debitorului, asa cum este cazul cu insolventa reglementata de Legea insolventei, va fi o dovada greu de facut.
In fine, se pune intrebarea daca nu cumva cuantumul creantei neachitate care da dreptul de a cere declararea starii de insolventa este prea ridicat. Intr-adevar, un procent de minim 50% din bugetul anual al unitatii administrative-teritoriale poate fi de-a dreptul prohibitiv in cazul unitatilor administrative-teritoriale mari de genul consiliilor judetene sau al Consiliului General al Capitalei. Este, de altfel, foarte greu de imaginat ca o institutie publica sa isi creeze o expunere atit de mare fata de un singur creditor, de unde concluzia ca incidenta acestei reglementari este redusa.
In afara caracterului lichid si exigibil al creantei, alte conditii referitoare la natura creantei nu se pun. Asadar, creanta poate rezulta atit din contractele institutiei publice (contracte administrative, achizitii publice), cit si din celelalte obligatii de plata ale acesteia, cum ar fi alocatiile bugetare pentru comunele din subordine, pentru serviciile publice descentralizate, regiile autonome din subordine, salarii neachitate etc. Singura exceptie o reprezinta “obligatiile de plata” aflate in litigiu “contractual”, mai precis, creantele care, fiind litigioase, nu au o existenta certa.
Cererea de deschidere a procedurii insolventei poate fi introdusa atit de creditorii care indeplinesc conditiile prevazute de art. 75 alin.2, cit si de catre ordonatorul de credite al unitatii administrativ-teritoriale, daca aceasta se afla in situatia de la art. 75 alin.2.
Conform art. 75 alin.3, in termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate (deci nu numai a creditorilor), ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în prevederile alin. (1). Conform art.75 al. (2) din Legea nr.273/20006, orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are, la rindl sau, obligaţia ca, în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit potrivit alin. (1), să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane interesate. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii prevăzute la alin. (4) atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru prejudiciile pricinuite părţii interesate.
Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator care, in termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea sa, întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale. De observat ca, d
esi legea nu precizeaza, este limpede ca si acest administrator se selecteaza tot dintre practicienii in insolventa, membrii ai UNPIR, asa cum rezulta indbitabil din art. 1 din OUG nr.86/2006. In plus, in mod cu totul neindeminatic, legea vorbeste de un plan de “redresare a insolventei”, ca si cind nu activitatea unitatii administrativ-teritoriale ar fi tinta planului de redresare, ci starea de insolventa.
Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale, în condiţiile legii. Indirect, din aceasta formula a legii, rezulta ca, pe perioada planului de redresare, debitorul poate fi desesizat sau nu, adica, ordonatorul de credite este in continuare indrituit sa conduca unitatea administrative-teritoriala insolventa sau aceasta sarcina revine administratorului. Planul de “redresare a insolvenţei” va cuprinde: (i) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale; (ii) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia; (iii) planul de achitare a debitelor către creditori. Planul de “redresare a insolvenţei” se supune aprobării consiliului local (?!), în termen de 10 zile de la întocmire, şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. Nu se vede de ce creditorii nu au nimic de spus in privinta planului, din moment ce prin plan se propun masuri care ii privesc si pe ei. Un “plan de achitare a debitelor” inseamna, implicit, esalonari si eventuale stergeri de datorii, masuri care ar trebui sa aiba si acordul creditorilor.
Daca se adopta un plan de redresare, administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei.
Daca nu se adopta un plan de redresare, administratorul va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administrator. În caz de nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator. Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă de catre administrator.
Asadar, sanctiunea cea mai drastica a situatiei de insolventa nu priveste unitatea administrativ-teritoriala in sine, ceea ce oricum ar fi inadmisibil, intrucit ar afecta comunitatea locala, ci il priveste pe conducatorul unitatii administrativ-teritoriale, asa-numitul ordonator de credite, adica, presedintele consiliului judetean sau primarul. Este interesant de vazut, din punctul de vedere al dreptului public, ce efecte ar avea o astfel de masura fata de alegeri. Intr-adevar, mandatul ordonatorului de credite este limitat de ciclul electoral. Desigur ca, pe perioada mandatului sau, ordonatorul de credite in cauza va fi lipsit de prerogativele demnitatii castigate la alegeri, dar ce se intimpla daca starea de insolventa si sanctiunea preluarii atributiilor de ordonator de credite de catre administrator se intinde peste data alegerilor? Se va aplica aceasta sanctiune si demnitarului nou ales? Din formula generica a legii, care se refera la “ordonatorul de credite” ca functie si nu ca persoana, rezulta ca sanctiunea se extinde si la noul ales. Este, insa, o situatie delicata, intrucit vointa electorala este, practic, anihilata in acest caz. Desigur ca, cel in timpul mandatului caruia s-a instaurat starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale si care, de altfel, este principalul vinovat de aducerea acesteia in stare de insolventa, nu va mai putea pretinde voturile electorilor, intrucit nimeni nu va mai avea incredere in el. Dar problema de drept public ramine, oricum, nerezolvata.
În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a procedurii de insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane interesate. Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la notificarea inchiderii procedurii, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei. Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară (?!), iar ordonatorul principal de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.
Trebuie precizat ca
o astfel de procedura este aplicabila déjà, ea intrind in vigoare de la 1 ianuarie 2008, conform art.86 alin.1 lit.b) din Legea nr.273/2006.
Pina la aparitia unui prim caz de insolventa a unei comune sau a unui consiliu judetean, ramin de rezolvat multe probleme de interpretare sau aplicare a legii. Asa cum s-a putut observa din scurta analiza de mai sus, multe dispozitii ale acestei legi sunt nebuloase. Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara.
US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.