Gheorghe Piperea, un Prof mai cool decât WhatsApp și Solitaire.
Reportaj de la Facultatea de Drept

Postat de în Articole | 0 Comentarii

 

E o zi de toamnă în care aproape totul a mers haotic. Adică n-a mers. Nu doar avocații își doresc predictibilitate de la viață. Ci și jurnaliștii. Sunt cu colega mea Cristina Ghenea, și ieșim grăbiți pe ușa redacției. O privire aruncată pe fugă la ceas indică 16 ore și 50 de minute trecute fix. Închid înfrigurat, pentru că la poartă ne așteaptă taxiul. Mărim pasul, pentru că la ora 17 ne așteaptă Profu`.

Mă uit la taxi și îmi dau seama că e posibil să nu-ncăpem, fiindcă Cristina are gura prea mare. Atât de mare, încât m-a călcat pe nervi toată ziua. „Women. Can’t live with’em”, cum a zis Bundy. Probabil Al, posibil Ted, înainte s-o mătrășească pe una. Ce o salvează pe Cristina e că are și o inimă mare. Semănăm în chintesență, și n-ai cum să nu-ți ierți spitting image-ul.

Așa că o bag pe bancheta din spate, nu în portbagaj cu o bandă adezivă la gură ca Stan, și îi dăm bice. Mașina zboară prin ceață pe străzile Bucureștiului, un soi de Sin City contrafăcut. Un sfert de oră mai târziu, Pelicanul ne scuipă în fața Facultății de Drept.

profu` Gh. Piperea

Un Prof de nota 10: Gheorghe Piperea
Foto: Cristina Ghenea

Pe Gheorghe Piperea l-am mai intervievat de multe ori, sau de prea puține, depinde cum privești lucrurile. E genul de om care, cu cât îți oferă mai mult, cu atât te face să vrei mai mult – marca oamenilor distinși. Asta ca să fiu franc, și nu elvețian.

Găsim amfiteatrul Dongoroz, salutăm sfios și ne luăm locurile, undeva sus. Profu’ e la catedră și încă își face încălzirea. Sala nu e plină, nici pe departe. Sunt 25 de suflete, studenți în anul III, dintre care 18 femei. Iar dacă femeile n-au suflet, cum speculau părinții Bisericii și cum indică ultimele mele despărțiri, suntem doar 9 suflete, într-o sală în care ar încăpea lejer 150.

Ușor-ușor, Piperea își intră în formă. Pune semnul egalității între BOR și corporație și invocă un caz care trezește chicote în sală: „Martorii lui Iehova vs. Franța”. Caz în care o stafie (organizația religioasă „Martorii lui Iehova”) cere în justiție dreptul la viață. Trei minute mai târziu, aflăm că „există cocalari și la francezi”. Doar că ei, bănuiesc, ascultă Jean de Caen, nu Jean de la Craiova.

E clar că Piperea nu vine cu textele învățate. Ci e spontan. E ca și cum te-ai uita la un show de «improv», pentru că Piperea piperează discuția cu subtilități și aruncă cu diamante. E savuros, mai ales când folosește autoironia.

Profu’ pokes fun – adică face haz, băi ignoranților – de cazul nudistului Gough, luat în discuție la CEDO. „Nu cumva dreptul de a umbla gol în public este un drept al omului?”, întreabă Piperea, după care punctează cu un umor britanic: „Dar nu studiem drepturile omului de Neanderthal”. Într-adevăr, e un curs de drept comercial. Însă felul în care cel care pe timp de zi e unul dintre cei mai apreciați avocați români știe să construiască narațiunea e fascinant.

Suntem pe rândul 7. Un rând mai jos, un student e mai puțin convins de minunile care i se înfățișează, și freacă WhatsApp-ul de mama focului. Mai aruncă o privire la Piperea „de ochii soacrei”, dar tipa cu care vorbește pare o afacere mai bună ca dreptul afacerilor. Nu-l condamn, cu toții am fost acolo.

Au trecut 47 de minute și profu’ a transpirat, vorbind despre cum „mediul de afaceri e ca un laborator în care se întâmplă lucruri, iar după aceea legiuitorul observă ce s-a petrecut acolo”. E clar că Piperea nu vine cu textele învățate. Ci e spontan. E ca și cum te-ai uita la un show de improv, pentru că Piperea piperează discuția cu subtilități („Firma Apple a lansat în România săptămâna trecută un iPhone 43”, dar „firma nu e același lucru cu societatea”) și aruncă cu diamante – precum paralela pe care o face între affectio societatis și affectio matrimonio, între o societate și căsătorie. E savuros, mai ales când folosește autoironia („În 1999 înaintea erei noastre eram de trei ani avocat”), iar studenții – unii se prind, alții nu.

După o oră și 20 de minute, Profu’ dă pauză. Îi spun că ne place ce auzim. „Mai am, mai am!”, răspunde radiant.

La revenirea de la cabine verific Wi-Fi-ul și găsesc două rețele interesante: una se cheamă „profu supărat”, a doua e „Uzucapierea”. Bag Piperea ca password la prima, dar nu se conectează. Poate și pentru că azi Profu’ e relaxat.

„Nu știați că suntem toți asociați cu statul român, nu?”, își întreabă Piperea studenții, făcând referire la impozite. „Care stat român nu doar că nu are «affectio societatis», dar te și execută silit.”

Un student întârziat se strecoară în sală, la timp să-l audă pe Profu’ făcând o promisiune incitantă, cel puțin pentru noi jurnaliștii: „O să am cu voi o discuție despre sufletul de corporatist. Acel suflet din care foarte mulți își lasă, seara, o parte pe tastatură când pleacă de la muncă.”

Discuția se mută la Facebook, care are zeci de milioane de acționari, probabil. „Unde să adunăm 50 de milioane de oameni, să facem adunare generală?”, ridică problema Piperea. „Pe Facebook!”, răspunde un student mai quick-witted.

Râset general.

„Asta ține de bizareria lumii în care trăim. În aceste societăți nu mai poți vorbi de «affectio societatis». De asta nu poți să ai un S.R.L. cu mai mult de 50 de asociați.”

Din când în când, Cristina îi mai face poze vorbitorului. Studenții se amuză că Profu’ e vedetă azi. Din fericire, nu suntem paparazzi, nici de la Click.

După un interludiu despre abuzul de putere economică („Forța unor corporații e mai mare decât a unor țări – nu pricăjite ca România, ci SUA sau Rusia. Unele corporații sunt acum sistemice, ca un fel de Sfânt Imperiu German. Nu te mai poți atinge de ele că sunt sistemice. Ei bine, din acea poziție poți impune legi, poți impune cum se face dreptatea. Cei care sunt overlorzii sistemului nu mai pot fi trași la răspundere. Apropo, numărul miliardarilor în perioada de criză s-a dublat. Nu te poți întreba dacă cineva a generat criza tocmai din acest motiv? Legile nu se mai adresează cetățenilor, ci consumatorilor.”), urmează cireașa de pe tort a serii.

Povestea curcanului fericit

„Știți povestea curcanului fericit? Nu?

Curcanul primește în fiecare zi grăunțe de la proprietar. Și se întâmplă asta zi de zi, lună de lună, an de an. După ce primește aceste grăunțe, e o adevărată încântare să se plimbe prin ogradă. Își arată mușchii curcanilor… de sex feminin. Și nu are decât o grijă, să se facă soare a doua zi, pentru că grăunțele vor veni.”, își începe Profu’ parabola.

Mă uit în sală. Tipul cu WhatsApp a trecut la cărți. Nu îmi dau seama dacă la poker sau Solitaire. Dintre colegii lui, unii vor fi avocați, alții judecători. Azi sunt modelați, și e impresionant să participi la proces cu detașarea ochiului critic al jurnalistului. Pentru că vezi profesioniști în cocon. Succese și "succesuri" - adică rateuri - umane în devenire.

Mă uit în sală. Tipul cu WhatsApp a trecut la cărți. Nu îmi dau seama dacă la poker sau Solitaire. Dintre colegii lui, unii vor fi avocați, alții judecători. Azi sunt modelați, și e impresionant să participi la proces cu detașarea ochiului critic al jurnalistului. Pentru că vezi profesioniști în cocon. Succese și „succesuri” – adică rateuri – umane în devenire.

„Numai că proprietara ogrăzii este o femeie americană. Iar americanii au o sărbătoare numită Thanksgiving, Ziua Recunoștinței. Și ghici ce consumă americanii de Thanksgiving!

Bietul curcan, care nu își imaginează nimic, e fericit. E fericit pentru că are o anumită libertate. Ograda e OK, poate e bio, poate grăunțele sunt umflate cu tot felul de E-uri, nici nu contează. Interesul e să mănânci, să arăți bine, să îți arăți mușchii aceia prin ogradă. Nu știe nimic, nu-și imaginează sub nici o formă că există și altceva dincolo de granițele ogrăzii. Nu știe cine e proprietarul, pentru că îi vin grăunțele, și nici nu știe ce i se pregătește.

Puneți-vă voi în postura de curcan-consumator fericit. Care, când nu mai are bani, se împrumută la bancă cu buletinul, face o descoperire de cont, își face un card de credit, trage niște sume. În momentele în care face aceste gesturi, el este fericit. Pentru că își cumpără Lenovo, MacBook Air, își cumpără o mașină, își poate plăti facturile de utilități. Mai mult decât atât, toți din sistem sunt fericiți, pentru că atunci când consumi produci TVA, care merge la buget. Și din ei mai faci un pod în «U», ca cel de lângă mine, de lângă biroul de avocatură, la Mihai Bravu. Acolo poți să sari de pe pod dacă nu ești atent.

Dar dacă curcanul fericit se îmbolnăvește? Sau e dat afară? Sau divorțează proprietarii afacerii pentru care lucrează? Ei bine, vine creditorul și te execută silit, și te dă afară. Dar spre deosebire de curcan, care îl poate privi și sfida în ochi când i se taie gâtul, tu nu poți! E o stafie care nu știi dacă are suflet.”

Mă uit în sală. Tipul cu WhatsApp a trecut la cărți. Nu îmi dau seama dacă la poker sau Solitaire. Dintre colegii lui, unii vor fi avocați, alții judecători. Azi sunt modelați, și e impresionant să participi la proces cu detașarea ochiului critic al jurnalistului. Pentru că vezi profesioniști în cocon. Succese și „succesuri” – adică rateuri – umane în devenire.

Băncile sunt incomode. După 2h și 30` nu îți mai simți curul, am vrut să zic fundul. Și îți vine să îți bagi picioarele, dar nu poți, pentru că băncile de sus sunt închise. Creierul însă, e mai excitat decât tipul care încingea chat-ul.

Gheorghe Piperea – WhatsApp 10-1. În timpul regulamentar. Adică legal.

PS: cu gol din „foarfecă”!

Sursa: avocatura.com

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.