Confiscarea penală și insolvența, două săbii în aceeași teacă

Postat de în Insolvenţă | 0 Comentarii

Ratiuni practice m-au determinat recent la o lunga calatorie pe vastele teritorii ale partii negative a Fortei pe care, conventional, o putem numi business criminality. Nefiind ca acasa in aceasta zona de drept, am vazut totusi ca o persoana juridica poate fi inculpata si condamnata penal, la fel cum poate fi obligata sa suporte, ca persoana civilmente responsabila, consecintele prejudiciului generat de fapta penala a prepusului, prin antrenarea raspunderii reparatorii fata de victima, precum si sa accepte si sa gestioneze efectele masurii de siguranta a confiscarii. Si am mai vazut ca o persoana juridica in bonis poate intra, ca urmare a acestor accidente sau incidente, pe panta fatala care duce la disparitia sa ca subiect de drept, iar o persoana juridica aflata deja in insolventa poate suferi, din aceste motive “penale”, alaturi de stakeholderii sai si de organele procedurii, mari tulburari, de natura a nega principii ale insolventei cum sunt celeritatea, realizarea drepturilor participantilor la procedura, colectivitatea, concursualitatea, caracterul judiciar si sacrificial.

Iata citeva exemple concrete:
(i) O confiscare dispusa ca masura de siguranta penala intr-un caz notoriu de asta-vara a determinat nu numai trecerea in proprietatea Statului a unor bunuri mobile si imobile care nu apartineau (cel putin teoretic) condamnatului, ci persoanelor juridice controlate direct sau indirect de acesta, dar si stergerea oricarei sarcini care greva acele bunuri, inclusiv, sau, mai ales, a ipotecilor si inchirierilor pe termen lung. Lasarea unui credit bancar fara garantii inseamna, desigur, un caz clar de neexecutare (event of default) care declanseaza scadenta anticipata a creditului si, in continuare, executarea silita prin poprire, adica blocarea conturilor, adica incetarea platilor si, deci, insolventa sau chiar falimentul. Aceasta este panta fatala careia putini i-ar putea rezista.

(ii) Patronul unei firme care se ocupa cu asfaltari prin Bucuresti este arestat si, intre timp, se instituie, ca masura preventiva, si un sechestru pe conturile firmei de asfaltari. Intre timp, firma intra in insolventa. Lucrarile angajate de onorabila Primaria mare se blocheaza luni de zile intrucit nu se mai pot face plati, conturile fiind inghetate de Parchet, in vederea confiscarii sumelor din cont, “suspecte” de a proveni din spalare de bani, evaziune fiscala, coruptie si alte fapte grave de apanajul “gulerelor albe” (white collars). Inca asteptam finalizarea acelor lucrari.

(iii) O mare rafinarie din Romania isi vede, de asemenea, conturile blocate in vederea confiscarii sumelor din cont, pe acelasi motiv de suspiciune de spalare de bani si alte infractiuni ce tin de criminalitatea organizata. Rafinaria era, desigur, “suspecta” de a fi fost utilizata ca instrument in aceste constructii juridice penale ce par oneste, dar, pina la urma se dovedesc a nu fi. Numai ca rafinaria era unul din principalii furnizori de materie prima pentru multe companii, dintre care unele erau in insolventa la acea data si aveau nevoie disperata de un flux continuu de aprovizionare cu acea materie prima, pentru a nu esua in faliment. Desi livrarile au fost reluate dupa ridicarea partiala a sechestrului, chestiunea este doar temporar rezolvata, consecintele fata de stakeholderi si fata de tertii de buna credinta putind reizbucni.

(iv) Un sechestru penal pus in vederea confiscarii pe o suma de bani constituita cu titlu de garantie (cash collateral) determina o suita de contestatii in instantele romane si, in final, o petitie considerata admisibila de CEDO, unde urmeaza a se transa disputa dintre o banca ce isi revendica proprietatea asupra unei sume de bani si un Parchet care il suspecteaza pe titularul contului ca a obtinut acea suma de bani din evaziune fiscala, dupa care i-a constituit in cash collateral la banca pentru a li se pierde urma.

O persoana juridica fata de care s-a dispus deschiderea procedurii insolventei poate sa fie supusa consecintelor unor masuri de siguranta, importante in planul procedurii insolventei fiind confiscarea speciala si confiscarea extinsa, la care se refera art. 112 si, respectiv, art. 1121 C. pen.

Confiscarea speciala priveste bunuri care sunt rezultate ale infractiunii ori sunt dobindite prin savirsirea infractiunii, bunuri care au fost folosite pentru savirsirea sau facilitarea infractiunii ori pentru ascunderea acesteia sau a faptuitorului, precum si bunuri a caror detinere este interzisa. Aceste bunuri se confisca indiferent de persoana care le detine, cu conditia ca detinatorul (care nu este faptuitorul) sa fi cunoscut scopul folosirii bunurilor supuse confiscarii. Daca bunurile dobindite prin infractiune sunt restituite persoanei vatamate sau, dupa caz, servesc despagubirii acesteia, atunci ele nu se mai confisca.

Confiscarea extinsa priveste alte bunuri sau valori decit cele vizate de confiscarea speciala, bunuri sau valori care pot apartine condamnatului sau unor persoane fizice sau juridice aflate in legatura strinsa cu acesta. Este o masura de siguranta care se dispune pentru fapte grave de coruptie, evaziune fiscala, spalare de bani, finantarea operatiunilor teroriste, trafic de droguri, trafic de persoane, criminalitate organizata, etc., daca faptele penale ale condamnatului au fost de natura a-i “procura” un folos material acestuia. Daca, intr-o perioada de 5 ani anterioara savirsirii infractiunii si intr-o perioada de inca 5 ani dupa savirsirea infractiunii, valoarea bunurilor dobindite de condamnat este vadit superioara veniturilor sale licite si instanta este convinsa ca aceste bunuri sunt dobindite din activitati infractionale, atunci diferenta in plus se confisca. Caracterul vadit al acestei diferente in plus este, in mod evident, o presupunere (sau, in sensul teoriei probelor din procesul civil, o prezumtie). La rindul sau, convingerea instantei nu este o certitudine bazata pe probe, ci o certitudine interna, subiectiva, a judecatorului[1].

Asadar, in cazul confiscarii extinse, se presupune ca diferenta in plus dintre averea “afisata” de condamnat si averea sa trasabila, justificabila prin nivelul veniturilor licite, este direct sau indirect consecinta savirsirii acestor infractiuni grave si, de aceea, diferenta se confisca intrucit este o avere nejustificata, nelegitima. Masura se dispune daca instanta are convingerea ca acele bunuri sau valori provin din activitati infractionale.

Daca, in ce-l priveste pe condamnat (si chiar si in ceea ce priveste familia condamnatului care ar fi beneficiat de pe urma activitatii sale infractionale), masura confiscarii extinse este destul de putin discutabila, extinderea ei la alte persoane ridica, totusi, probleme delicate. Asa cum rezulta din art. 1121 alin. 3 C. pen., in decizia de confiscare extinsa “se va tine seama” si de valoarea bunurilor transferate de catre persoana condamnata unei persoane juridice asupra careia persoana condamnata detine controlul. In intelesul textului, infractorul a transferat bunuri sau valori unei persoane juridice pe care o controleaza, cu intentia[2] de a ascunde provenienta infractionala a acestora sau pentru a le pune la adapost de urmarirea organelor de ancheta penala, a fiscului, a creditorilor, etc. Aceste bunuri sau valori se intorc in patrimoniul condamnatului si se confisca. Daca avem in vedere persoana juridica supusa controlului condamnatului, este evident ca aceste bunuri sau valori ies din patrimoniul persoanei juridice si intra in patrimoniul condamnatului pentru a fi confiscate.

Sunt multitudini de interogatii si probleme pe care le poate ridica textul art. 1122 alin. 3 C. pen., dar cel mai important din perspectiva temei alese este ce se intimpla daca, in urma confiscarii extinse, persoana juridica intra in insolventa sau ce se intimpla daca persoana juridica este deja in insolventa in momentul in care se dispune confiscarea extinsa? Este acceptabil din perspectiva ideii de justitie (dreptate) sa fie afectati de aceasta masura creditorii, priviti atit individual, cit si in colectiv, sau ceilalti stakeholderi ai intreprinderii persoanei juridice controlate de condamnat si ceilalti participanti la procedura insolventei, ca si cind ar fi si ei (fara sa vrea sau fara sa stie…) membri asimilati ai familiei condamnatului? Este just si echitabil ca o sanctiune aplicata unui condamnat sa se repercuteze asupra acestor terti desavirsiti[3]?

Intrebarile nu sunt doar retorice.

Cele doua tipuri de confiscari – atit cea speciala, cit si cea extinsa – pot afecta patrimoniul persoanei juridice, indiferent daca persoana juridica este faptuitorul sau doar proprietarul ori posesorul bunurilor supuse confiscarii.

Luarea acestor masuri de siguranta fata de persoana juridica insolventa poate fi cauzata de propria fapta penala nejustificata. Asa cum rezulta din art. 107 alin. 2 C. pen., o astfel de fapta a persoanei juridice poate determina luarea unei masuri de siguranta de genul confiscarii[4].

Dar consecintele confiscarii se pot rasfringe asupra persoanei juridice supuse procedurii insolventei si pentru ca faptele apartin reprezentantului sau legal ori persoanei care o controleaza, acesta fiind, spre exemplu, beneficiarul real al operatiunilor camuflate de persoana juridica (in sensul pe care legislatia preventiei si sanctionarii spalarii banilor il da acestei notiuni).

Daca persoana juridica (prin organele sale) a avut cunostinta de faptul ca anumite bunuri din patrimoniul sau sunt instrumente sau produse ale infractiunii ori bunuri a caror detinere este interzisa, atunci ele sunt supuse confiscarii. Plaja acestor bunuri sau valori este foarte extinsa, asa cum rezulta din art. 112 C. pen. Dar in cazul confiscarii extinse, nici macar aceasta justificare nu mai exista intrucit, indiferent de atitudinea persoanei juridice, bunurile pe care anterior condamnatul le transferase, cu sa fara titlu gratuit, in patrimoniul persoanei juridice, ies din acest patrimoniu si, implicit, de sub urmarirea colectiva a creditorilor participanti la procedura colectiva.

Daca fapta apartine persoanei care controleaza persoana juridica, bunurile sau valorile vizate ies din proprietatea persoanei supuse acestei masuri de siguranta, trecind la condamnat si, ulterior, in patrimoniul statului, libere de orice sarcina.

In mod evident, daca persoana supusa acestei masuri este un debitor aflat in insolventa, sansele creditorilor sai de a-si recupera creantele se diminueaza in exacta proportie a bunurilor si valorilor confiscate. In plus, creditorii si chiriasii pe termen lung, chiar si cei de buna credinta, care isi vor fi conservat anterior o cauza de preferinta ori o sarcina oarecare grevind bunul confiscat, isi vor pierde cauza de preferinta, intrucit bunul confiscat trece la stat, liber de orice sarcina. Iar o societate in bonis, in urmarea acestei masuri, poate fi atrasa in insolventa ca intr-o gaura neagra intrucit pierderea garantiei de catre banca inseamna un event of default care poate declansa declararea scadentei anticipate a creditului si executarea silita generatoare de insolventa. Masura confiscarii extinse poate determina intrarea persoanei juridice pe acea panta fatala care duce in final la decesul sau oficial.

Inainte de a se dispune masura de siguranta a confiscarii, organele penale (procuror sau judecator de camera preliminara, in cursul urmaririi penale; instanta penala, in cursul judecatii penale) pot dispune masuri asiguratorii, de genul sechestrului, in vederea confiscarii, iar bunurile propuse a fi confiscate, chiar inainte de luarea masurii, pot fi puse in vinzare, in anumite conditii speciale.

Masurile asiguratorii se dispun “pentru a evita ascunderea, distrugerea, instrainarea sau sustragerea de la urmarire a bunurilor care pot face obiectul confiscari speciale sau al confiscarii extinse […]”, asa cum rezulta din art. 249 alin. 1 C. proc. pen. Masurile asiguratorii in vederea confiscarii speciale sau a confiscarii extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau ale inculpatului ori ale altor persoane in proprietatea sau posesia carora se afla bunurile ce urmeaza a fi confiscate (art. 249 alin. 4 C. proc. pen). Se pot sechestra atit bunuri mobile, cit si bunuri imobile. Sumele de bani, efectele de comert sau activele financiare emise in forma dematerializata pot fi sechestrate sub forma popririi asiguratorii.

Masura sechestrului in vederea confiscarii poate viza si persoana juridica, fara ca aceasta sa fie implicata in infractiune, cu conditia ca bunurile supuse confiscarii sa fie in proprietatea sau posesia sa.

In anumite conditii speciale prevazute de art. 2521-2523 C. proc. pen, bunurile mobile sechestrate pot fi vindute, chiar inainte de luarea masurii de siguranta a confiscarii speciale sau extinse. Spre exemplu, bunurile mobile sechestrate se vind daca ele sunt produse perisabile ori inflamabile, sunt supuse degradarii intr-o masura importanta (40% din valoare intr-un an), intretinerea lor costa prea mult. De asemenea, aceste bunuri se pot vinde si cu acordul proprietarului, in urmarea deciziei judecatorului de drepturi si libertati sau a instantei penale. In cazul persoanei juridice aflate in insolventa, acest “acord al proprietarului” este dat de administratorul judiciar/lichidator, dupa ce va fi obtinut acordul prealabil al comitetului creditorilor (operatiunea ar fi una neobsinuita, care nu mai poate fi incheiata de debitor dupa data deschiderii procedurii, fara acordul comitetului creditorilor).

O mentiune importanta se cuvine a fi facuta in legatura cu efectul sechestrului asupra bunurilor imobile care ar urma sa fie supuse unei confiscari. Din art. 253 alin. 4 C. proc. pen. rezulta ca organul penal care a dispus sechestrul in vederea confiscarii cere organului competent notarea ipotecara a sechestrului. Probabil ca este vorba de cartea funciara atunci cind se vorbeste de “organul competent”. Esentiala, insa, mai ales in procedura insolventei, este natura juridica a acestei notari ipotecare. Daca ar avea natura unei ipoteci legale, atunci efectele sale ar fi cele tipice ipotecii – dreptul de urmarire si dreptul de preferinta. Numai ca aceste bunuri, odata indisponibilizate, nu mai pot circula juridic. Iar daca se va dispune confiscarea, oricum “ipoteca” ar deveni inutila intrucit statul ar deveni proprietar al bunului confiscat. Este evident ca nu suntem in prezenta unei ipoteci, ci a unei severe masuri de indisponibilizare a bunului si de atentionare a tertilor asupra faptului ca bunul urmeaza a fi confiscat.

Se pune problema daca acest sechestru in vederea confiscarii este afectat sau nu de efectul suspensiv de urmarire silita prevazut de art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014. Intrucit nu este vorba de o executare silita care s-ar pregati prin acest sechestru, ci de o viitoare confiscare, motiv pentru care bunul sau valoarea trebuie blocat(a) de la circulatia juridica de orice fel, inclusiv cea care se deruleaza in procedurile de insolventa, este destul de clar ca dispozitiile art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014 nu sunt aplicabile. Aceeasi solutie trebuie admisa si pentru vinzarile speciale de bunuri mobile sechestrate in vedera confiscarii de care s-a facut vorbire mai sus.

Dar, evident, confiscarea, sechestrul in vederea confiscarii si vinzarea speciala a bunurilor sechestrate in vederea confiscarii, care se impun si in cazul persoanei juridice aflate in insolventa, afecteaza serios sansele unei reorganizari sau ale unei distributii multumitoare catre creditori.

O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu poprirea asiguratorie pregatitoare a unei confiscari speciale. Masura nu se poate lua in privinta sumelor de bani insesizabile, conform legii. Spre exemplu, sumele necesare platii salariilor pe cele trei luni care urmeaza luarii masurii, precum si sumele destinate platilor de datorii la bugetul consolidat al statului, inclusiv, sau, mai ales, cele care se platesc prin retinere la sursa, cum ar fi contributiile de asigurari sociale si de sanatate, nu pot fi poprite in vederea confiscarii. In privinta salariilor pe trei luni, insesizabilitatea este prevazuta in art. 711 C. proc. civ, iar in privinta taxelor, impozitelor si contributiilor, insesizabilitatea este prevazuta in art. 139 C. proc. fisc. Omisiunea platii prin retinere la sursa a contributiei de asigurari sociale, a asigurarilor sociale de sanatate, a contributiei la fondurile de somaj, etc. este considerata, in sine, o fapta penala. Asadar, poprirea asiguratorie in vederea confiscarii este posibila doar daca persoana juridica supusa masurii de siguranta a confiscarii (speciale sau extinse) are un excedent de lichidati ramas dupa acoperirea acestor plati prioritare. Daca acest excedent blocat in vederea confiscarii nu este suficient pentru a accoperi si necesitatile imediate de plata a celorlalte datorii, atunci, inevitabil, intervine insolventa.

In mod evident, solutia de mai sus se extinde si la persoanele juridice care sunt deja in insolventa. Asadar, si in cazul salariilor angajatilor persoanei juridice in insolventa, platibile pe cele trei luni ulterioare luarii masurii de siguranta, precum si in cazul taxelor, impozitelor si contributiilor persoanei juridice in insolventa, poprirea asiguratorie in vederea confiscarii va putea viza doar sumele care exceed necesarului de lichiditati pentru aceste plati, cele care se efectueaza prin retinere la sursa fiind chiar prioritare fata de alte plati ale debitorului. In plus, in aceste plati prioritare, in caz de insolventa, se includ si cheltuielile de procedura. Desi aceste sume nu sunt declarate prin lege insesizabile, ci doar super-prioritare in cazul unei distributii intre creditori, fara efectuarea (uneori in avans) a acestor plati cu titlu de cheltuieli de procedura, procedura de insolventa s-ar bloca. Exista, intr-adevar, o serie de cheltuieli de procedura care sunt inevitabile. Ma refer, spre exemplu, la cheltuielile de paza, de conservare a patrimoniului, la sumele necesare continuarii activitatii (cum ar fi platile furnizorilor de utilitati), etc.

Se poate conchide, deci, ca poprirea asiguratorie in vederea confiscarii pe sumele aflate in contul unei persoane juridice aflata in insolventa va putea viza doar excedentul de lichidati ale debitorului, excedent care va rezulta din scaderea din totalul sumelor disponibile a urmatoarelor sume de bani insesizabile sau necesare unor plati inevitabile: (i) salariile pe trei luni; (ii) sumele necesare platii impozitelor, taxelor si contributiilor; (iii) cheltuielile inevitabile de procedura.

In mod evident, daca poprirea asiguratorie in vederea confiscarii se instituie asupra acestui excedent, astfel determinat, creditorii nu vor putea primi nicio distributie de bani din acest excedent (poprit in vederea confiscarii).

Pentru evitarea oricarei potentiale confuzii, precizez ca solutia relativa la poprire nu se bazeaza pe efectul generic de suspendare a urmaririlor silite, prevazut de art. 75 alin. 1 din noua Lege nr. 85/2014 (inaplicabil in materie de confiscare speciala, asa cum s-a aratat mai sus), ci pe dispozitiile legale relative la insesizabilitatea unor sume de bani si la inevitabilitatea unor cheltuieli de procedura.

Dincolo de complicatiile care pot aparea din concursul unei insolvente cu masurile de siguranta din procesul penal, adevarul este ca aceste masuri se dispun fie pentru ca persoana juridica a savirsit o fapta penala nejustificata, fie pentru ca persoana juridica a cunoscut faptul ca bunurile in proprietatea sau posesia carora se afla sunt rezultate ale infractiuni, mijloace de savirsire a acesteia sau sunt bunuri a caror detinere este interzisa, ori, dupa caz, bunuri transferate de catre condamnat in patrimoniul persoanei juridice pentru a le ascunde provenienta infractionala sau pentru a le pune la adapost de urmarire. Stakeholderi persoanei juridice nu ar trebui sa isi construiasca, la modul rezonabil, drepturi, garantii si planuri relative la active patrimoniale ale persoanei juridice care nu ii apartin acesteia decit in mod aparent.

Intr-o masura consistenta, confiscarea extinsa este in contradictie cu principiul constitutional al prezumtiei de legitimitate a averii, precum si cu principiul prezumtiei de nevinovatie (prezent chiar in cuprinsul art. 99 alin. 2 C. proc. pen.). Desi, solutia, adoptata in dreptul nostru in anul 2012, provine din directive europene si alte documente de drept international care se impun fata de dispozitiile de drept intern, exista, totusi, cel putin la prima vedere, probleme de conventionalitate a acestor dispozitii.

Chestiunea conventionalitatii dispozitiilor penale si procesual penale relative la confiscarea extinsa este deja pe rolul CEDO. Primul astfel de caz este BRD – Societe Generale contra Romaniei, aplicatia nr. 8968/14, petitie considerata deja admisibila de Curte si expusa in rezumat, in limba engleza, in data de 23 octombrie 2014, pe site-ul Curtii[5].

Pe scurt, speta BRD contra Romaniei ridica mai multe probleme de drept si se rezuma dupa cum urmeaza.

Banca acorda unui client propriu o facilitate de creditare, pentru care, printre altele, clientul constituie o garantie asupra unei sume de bani, pusa la dispozitia bancii intr-un cont de cash collateral. DIICOT demareaza contra clientului o ancheta penala pentru evaziune fiscala. In vederea confiscarii speciale, sumele din contul de cash collateral sunt poprite (sechestru in vedere confiscarii pus pe sume de bani aflate in conturi bancare). Banca da curs ordinului de infiintare a sechestrului fara obiectii. Intre timp, clientul bancii, inculpat in dosarul penal declansat de DIICOT pentru evaziune fiscala, intra in default si, in consecinta, este supus executarii de catre banca. Printre altele, banca trage si banii din contul de cash collateral, considerind ca sumele respective sunt, conform art. 2191 alin. 1 C. civ., proprietatea bancii. DIICOT nici nu ridicase intre timp sechestrul, nici nu fusese de acord cu tragerea acestor sume din cont. In consecinta, cere bancii ca de urgenta banii sa se intoarca in contul pe care se infiintase poprirea. Amenintata cu urmarirea penala pentru sustragerea de sub sechestru, banca retrimite suma de bani in cont. Ulterior, DIICOT dispune virarea sumei respective la Trezorerie, intr-un cont deschis pe numele Statului roman. Din acest cont dispune plati catre persoanele vatamate, cu titlu de acoperire a prejudiciului (din comunicatul Curtii de la Strasbourg nu rezulta daca, intre timp, se solutionase procesul penal; in orice caz, schimbarea destinatiei sumelor de bani pare la limita legalitatii). Banca formuleaza contestatie la masura, respinsa atit in fond, cit si in calea de atac. Ceea ce banca reproseaza instantelor este faptul ca nu a fost ascultata (argumentele sale nu au fost nici respinse motivat, nici analizate) si, in plus, faptul ca masura confiscarii speciale si, ulterior, masura transferului la Trezorerie a sumelor sechestrate, urmata de utilizarea acestora pentru plata despagubirilor solicitate de partea vatamata incalca dreptul sau la proprietatea asupra sumelor de bani din acel cont de cash collateral, precum si principiul proportionalitatii “interferentei” in dreptul sau de proprietate.

In afara de faptul ciudat, in sine, ca o corporatie se plinge de incalcarea drepturilor omului si ca aceasta plingere este considerata admisibila de Curte (in timp ce mii de cereri relative la proprietate, despagubiri pentru imobile nationalizate, pensii si salarii ale bugetarilor taiate de Statul roman in 2010 sunt respinse ca inadmisibile pe banda), speta este foarte interesanta si, in acelasi timp, grea de consecinte intrucit urmeaza a se decide o prioritizare a depturilor protejate de Conventie. E vorba de dreptul de proprietate si de proportionalitatea in stabilirea de limite ale acesteia, in comparatie cu apararea sociala contra faptelor penale grave de genul celor care pun in pericol siguranta statului sau de genul celor ce tin de criminalitatea organizata (spalare de bani, trafic de droguri sau de persoane, evaziune fiscala, coruptie). In plus, se va pune din nou[6] problema raportului dintre Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care isi propune o protectie a drepturilor omului si cetateanului, in comparatie (sau chiar in conflict) cu diferitele instrumente internationale, europene si nu numai, relative la combaterea terorismului, a spalarii de bani si a actelor de coruptie, intrumente care privesc si masura confiscarii speciale si a confiscarii extinse. Evident, speta merita cu prisosinta toata atentia noastra.


[1] Daca vom analiza cu atentie art. 97 C. proc. pen. (“probele si mijloacele de proba”) nu vom gasi referiri la prezumtii si nici la convingerea judecatorului. Exista doar formula generica (si vaga) de la art. 97 alin. 1 lit. f), dupa care pot fi folosite orice alte mijloace de proba care nu sunt interzise de lege.
[2] Existenta acestei intentii malefice nu este ceruta expres de textul art. 1121 alin. 3 C. pen., ci este doar presupusa de o interpretare teleologica a textului.
[3] In plus, ne putem intreba: (i) cum se defineste in sens penal notiunea de “control” asupra persoanei juridice, notiune care are atit de multe definitii in legislatia insolventei, a pietei de capital, a concurentei, a activitatii bancare, a fiscalitatii, etc., incit putem spune ca nu intelegem toti acelasi lucru prin “control asupra unei persoane juridice”; (ii) daca transferul la care se refera art. 1121 alin. 3 C. pen. este cu sau fara titlu gratuit, intrucit legea nu distinge (iii) daca, in vederea unei confiscari, bunurile trec inapoi in patrimoniul condamnatului sau sunt confiscate direct de la persoana juridica; (iv) daca bunurile trec de la persoana juridica la condamnat libere de orice sarcina sau cu tot cu sarcini si ipoteci; (v) etc.
[4] Textul art. 107 alin. 2 C. pen., citit in comparatie cu art. 15 alin. 2, ne releva faptul ca motivatia raspunderii penale sub forma pedepselor difera de motivatia masurilor de siguranta; in primul caz, e necesar ca fapta penala sa fie nejustificata, savirsita cu vinovatie si imputabila autorului, in timp ce masurile de siguranta se iau pentru fapte prevazute de legea penala, nejustificate, fara sa fie necesara imputabilitatea si vinovatia.
[5] O traducere a acestui document se gaseste aici.
[6] CJUE a invalidat in 8 aprilie 2014 Directiva 2006/24/EC privind pastrarea datelor de trafic informational, cunoscuta si ca Directiva Big Brother, pe motiv ca incalca principiul proportionalitatii ingerintei in drepturile personale. Ulterior, in data de 24 septembrie 2014, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionala Legea de implementare a Directivei Big Brother (Legea nr. 82/2012).

Prof. Gheorghe PIPEREA

* Prezentul material face parte dintr-un articol mai mare, intitulat: ”Penalul tine in loc insolventa”, ce urmeaza a fi publicat in revista Curierul Judiciar nr. 10/2014.

sursa: juridice.ro

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.