Am infrint

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 63 Comentarii

Am infrint BCR. Intr-un proces colectiv. Cei care nu mai aveau incredere in procesele colective, sa sa gindeasca de doua ori. Iata ca s-a dovedit ca ele sunt o solutie de lupta contra abuzului de putere economica.

Tribunalul Bucuresti ne-a admis in parte actiunea formulata de Grupul de clienti BCR (denumit de noi G1). Comisionul de administrare si cel de monitorizare a riscului (acesta din urma este prezent doar in contractele de nevoi personale) au fost declarate abuzive. Clauzele care le reglementau au fost declarate nule, banca fiind obligata sa le inlature din contract si urmind a emite un nou grapic de rambursare din care sa fie eliminate aceste comisioane. Banca a fost obligata sa restituie toate sumele incasate cu acest titlu, de la semnarea contractului pina la momentul executarii hotaririi. In fine, banca a fost obligata sa ne achite cheltuielile de judecata ocazionate de acest proces (70.000 RON).

Cazul acesta (dosar nr.51316/3/2010, Tribunalul Bucuresti) va intra probabil in istoria dreptului cu numele G1 vs BCR. G1 este numele dat de noi primului grup de clienti care au dat in judecata BCR.

Dupa mai mult de un an de zile de la declansarea procesului, precum si dupa un proces de ordonanta presedintiala “cistigat” de banca (o “victorie” care acum i s-a intors impotriva, intrucit va trebui sa plateasca si sumele incasate cu titlu de comision pe perioada de un an si doua luni de la respingerea cererii de OP), putem spune, cu o anumita doza de bucurie ca, in sfirsit, am cistigat.

S-a demonstrat in sfirsit, pe fondul dreptului, ca in contractele BCR cu clientii sai de retail, sunt ascunse clauze abuzive. Comisioanele considerate de Tribunalul Bucuresti drept abuzive nu sunt nimic altceva decit dobinzi ascunse de banca sub denumirea de “comisioane” pentru care banca mama a BCR, Erste, a fost sanctionata cu amenda de CE si de CJUE si cu interzicerea praticarii de asemenea comisioane in intreaga Europa.

Ca si procesul de care vorbesc, si speta Clubul Lombard este publica, deci pot vorbi despre acestea.

Vom urmari cu totii reactia (sau, mai degraba, lipsa de reactie) a BNR in aceasta privinta. Dincolo de asta, avem acum, cu totii, confirmarea faptului ca, in aceste contracte, BCR a introdus virusii clauzelor abuzive, bombe biologice care, iata, i-au explodat in brate fabricantului.

Daca aveti unul sau mai multe contracte de tipul celui folosit de BCR, va invit sa faceti fiecare un calcul concret al impactului sentintei.

In cazul cu numarul 51316/3/2010, din graficele de rambursare rezulta ca cei mai multi dintre debitorii – reclamanti aveau de achitat un minim de 50 de euro lunar (cu exceptia celor care aveau credite de nevoi personale, care aveau in plus si un comision de urmarire a riscului, cifrat la 0,35% lunar din valoarea initiala a creditului).

Intr-un an, acesti debitori ai BCR au platit bancii minim 600 de euro cu acest titlu. Au platit aceasta suma minim 3 ani, de unde un minim per persoana de 1800 de euro. Acesti bani trebuie sa fie restituiti de banca, fiecaruia dintre acesti reclamanti.

Pe de alta parte, fiecare dintre debitori mai au de plata catre banca, in virtutea contractului, cel putin 10 ani (pentru unii dintre ei, perioada ramasa este chiar si de 20 de ani). Cumulat, pt acesti 10-20 de ani, acesti debitori vor fi facut o economie de 18.000-36.000 euro. Nu este o suma enorma raportata la fiecare dintre debitor, dar nici neglijabila. Imultiti, va rog, aceste sume de bani cu 600 de persoane (citi reclamanti sunt inca implicati in cele doua procese colective contra BCR). Veti ajunge usor la 10 milioane de euro. Din acest punct de vedere, cred ca alianta procesuala pe care am construit-o, parteneriatul meu cu clientii BCR, a dat roade. Procesele colective sunt eficiente.

Pentru cei care se indoiesc, ii invit sa vada ca banca a fost obligata chiar si la cheltuieli de judecata de 70 de mii de lei.

A descoperi adevarul si a-l spune este complicat pentru ca inseamna a fi responsabil. Cu cit adevarul e mai greu de descoperit sau mai surprinzator, cu atit mai apasatoare este responsabilitatea detinerii si divulgarii acestuia.

Opusul adevarului este minciuna. A spune adevarul inseamna a demonta minciuna si a-l arata cu degetul pe cel care a mintit. Raspunderea pentru divulgarea adevarului inseamna raspunderea pentru identificarea minciunii si a celor vinovati pentru ca au mintit.

Cu cit cei care au ignorat adevarul cu buna credinta sunt mai multi, cu atit e mai greu sa spui adevarul.

Cu cit cei care au stiut adevarul sau macar l-au banuit, dar s-au complacut in pasivitate, sunt mai multi, cu atit este mai apasator sa spui adevarul.

Cu cit cei care au ascuns adevarul (minciuna prin omisiune) sau l-au disimulat sunt mai multi si mai puternici, cu atit raspunderea de a spune adevarul este mai mare.

Dar a spune adevarul in atari conditii este modul in care se construiesc oamenii cu adevarat mari si numele care ramin in istorie.

In definitiv, si atributia judecatorului de a spune dreptul (jurisdictio) este tot un fel de a spune adevarul. Dreptul este, la nivelul sau cel mai profund, echitate. A spune dreptul inseamna a face dreptate, iar dreptatea este echitatea care corespunde adevarului. Iar adevarul este ceea ce face hotarirea judecatorului sa fie credibila : res judicata pro veritate habetur.  Ceea ce s-a judecat corespunde adevarului si, de aceea, hotarirea definitiva a judecatorului beneficiaza de autoritate de lucru judecat.

In litigiul dintre reclamanti (clientii BCR) si pirita (BCR) exista adevaruri de netagaduit. Unele adevaruri ale acestui proces sunt notorii. Alte adevaruri ale acestui proces sunt prezumate de lege. BCR nu a reusit nici macar sa tinteasca aceste prezumtii, daramite sa le mai si rastoarne. In fine, alte adevaruri ale acestui proces sunt probate cu actele de la dosar.

Astfel :

-in contracte sunt inserate, in contra vointei consumatorului si, de cele mai multe ori, in mod insidios, clauze abuzive;

-banca s-a folosit de aceste clauze abuzive, trecind toate riscurile asupra clientilor;

-costurile platibile de clienti s-au majorat treptat, cu mult deasupra oricarei asteptari rezonabile a acestora, in baza acestor clauze abuzive, prin modificari unilaterale ale contractului;

-reclamantii vor sa continue contractul cu banca si vor sa plateasca ratele, dar in limitele rezonabile pe care le-au putut concepe la momentul contractarii.

Introducerea in contract si utilizarea clauzelor abuzive sunt bombe biologice care pot oricind exploda in curtea fabricantului, ruinind increderea clientilor in banca si in sistemul bancar, in totalitatea sa; restaurarea acestei increderi nu este posibila fara eliminarea din contract a clauzelor abuzive si inlocuirea lor cu clauze legale si echilibrate.

Benjamin Franklin este, alaturi de Thomas Jefferson, autorul Declaratiei de Independenta a Statelor Unite ale Americii (Philadelphia, 4 iulie 1776). Una dintre cele mai importante afirmatii ale acestei Declaratii este :

Consideram adevarurile urmatoare drept evidente prin ele insele : toti oamenii au fost creati egali ; Creatorul le-a conferit drepturi inalienabile, printre primele numarindu-se : dreptul la viata, dreptul la libertate, dreptul la fericire (pursuit of happiness)”…

Aflat la Paris in 1776, B. Franklin a fost intrebat de cel ce va fi unul din principalii actori ai Revolutiei franceze din 1789, Danton : “unde este sanctiunea? declaratia voastra nu are nicio putere juridica”. B. Franklin i-a replicat : ”in spatele acestei Declaratii se afla o putere considerabila, eterna : puterea rusinii (the power of shame)”.

Sentimentul rusinii este unul din elementele constitutive ale moralei, indisolubil legat de constiinta identitatii, fiind ea insasi un element constitutiv al fiintei umane (Jean Ziegler, Imperiul rusinii, ed Antet, 2006, p.11). Fara sentimentul rusinii, nu mai ai certitudinea propriei identitati si, deci, nu mai ai certitudinea apartenentei la comunitatea oamenilor. Cel ce sufera, cel ce este umilit sau asuprit, resimte durere. Prin empatie, cel ce este spectator la suferinta, umilirea si asuprirea semenului, simte compasiune pentru acesta, simte o parte din durerea acestuia. Sau macar rusinea de a nu reactiona. Rusinea te face sa (re)-actionezi sau, in caz contrar, sa iti asumi remuscarea de a nu fi reactionat.

Rusinea (dezonoarea) te opreste sa ascunzi sau sa disimulezi adevarul. Te obliga sa iai atitudine daca poti si atunci cind poti, pentru a le facilita celorlalti dreptul la fericire.

Alaturi de foamete, datoria (mai ales cea pe termen lung) este o arma de distrugere in masa utilizata de marile corporatii financiare impotriva celor slabi.

Legislatia protectiei consumatorilor este facuta pentru a neutraliza acest risc. Rolul judecatorului este acela de a face ca acest risc sa fie neutralizat, atunci cind este cazul.

Or, noi consideram ca acest proces a fost unul in care judecatorul a trebuit sa ia masuri pentru ca acest risc sa fie neutralizat.

Dupa admiterea actiunii, banca si orice alta corporatie va sti, ulterior, ca puterea financiara nu e totul. Increderea e totul. Aceasta poate fi recladita pornind de la acest proces.

Aurul alchimistilor

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 7 Comentarii

 

Unde legea se îndepărtează de bunul-simţ, dreptul pozitiv devine un ambalaj inutil al abuzului de putere economică. Mai ales după apariţia Noului Cod Civil roman, trebuie să reinterpretăm noţiunea de ius în sensul de drept, regulă, normă făcute pentru a provoca ordine. Dreptul e un mijloc, ca şi contractul, care este menit să arate drumul de urmat pentru ca cetăţeanul să îşi poată împlini menirea în societate, fără anarhie, fără război, ci prin mijloace paşnice. Comerciale.

 

Ceea ce se li intimpla in prezent sistemului financiar si statelor care inca il sustin imi evoca o scena din Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov. Un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala de spectacol de magie. La un moment dat, dintr-o miscare de bagheta a lui Woland, incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor. Cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti. Ba chiar femeile prezente, care in prelabil fusesera invitate sa participe la un tirg in care „pretul” consta in hainele, incaltamintea si gentile cu care venisera la spectacol, se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si cu genti de tip parizian – derniere modele. La iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere. Iar hainele cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca spectatorii ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in pielea goala.

Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit din sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva), actul de magie nu era posibil.

La finalul cartii[1], Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.

Foarte interesant este ce spunea Timothy O’Brien, in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt […] jucariile favorite ale Diavolului”.

Asadar, daca ai incredere, faci bani cit sa dai din belsug si altora. In lipsa acestui ingredient, nu mai valorezi nimic.

Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage). Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate care si acum masoara riscul de faliment al unui stat si costul la care se poate imprumuta. Credit default swap (CDS) este un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie si, in fine, pina la statele europene din zona PIIGS ori municipalitati ca Madrid sau Salonic. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment. Adica un joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului. Se estimeaza[2] ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt tot atit de evanescenti ca si „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori.

Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, băncile acordau credite cu mai multă uşurinţă, deoarece nu le păsa dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemănată unui joc de poker, căci ea nu mai înseamnă acum decât ambalarea unui credit în ţipla frumoasă a agenţiilor de rating care acordă calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul.

Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului. Aşa cum am arătat mai sus, eşecul în afaceri înseamnă faliment. Dacă o întreprindere care a eşuat în activitatea sa, fiind în insolvenţă, supravieţuieşte totuşi, fie pentru că statul intervine cu ajutoare de stat sau înlătura prin lege consecinţele insolvenţei, fie pentru că judecătorii ezită să deschidă procedura insolvenţei sau trecerea la faliment, este evident că nu mai suntem pe tărâmul economiei de piaţă şi ideea de concurenţă devine absurdă. De altfel, ne putem întreba în ce mod suportă riscul propriei afaceri marile corporaţii, mai ales cele financiare, care au fost şi încă sunt salvate de la faliment de stat pentru că sunt prea mari pentru a eşua. Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi. Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. La instalarea şi în executarea acestei cutume s-au omis, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit această cutumă: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul şi consultanţa, toate sunt simple opinii, dar frumos împachetate în aceste „opinii”, credibilitatea de faţadă a marilor actori ai economiei şi instrumentele financiare derivate emise de aceştia, transformate uşor în active toxice, au putut fi vândute mai scump decât aurul, iar când o singură carte de la „temelia” acestui castel de cărţi de joc a fost mişcată din locul ei, s-a dezlănţuit furtuna.

Cind Federal Reserve (FED) a permis băncilor, prin efectul de pârghie (levier, leverage) să păstreze un raport de 33:1 între fondurile împrumutate şi cele proprii sau atrase, bancile care aveau 1 dolar (propriu sau atras in depozite), au putut „crea” din nimic, sau mai precis, din încrederea pe care o deţineau şi o comercializau, alţi 32 de dolari, bani care nu existau decât pentru că populaţia avea încredere în bănci; putem vorbi de bani fiduciari sau de pseudo-bani în această situaţie; aceşti „bani” erau, totuşi, daţi cu împrumut, circulau, creau masă monetară, dar fără un echivalent valoric în ceva real, palpabil; de aici şi bula financiară. Băncile ajunseseră, astfel, la cel mai mare nivel de încredere in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).

Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt plătite să spună minciuni favorabile băncilor, e clar ca ceva nu este in regula, e clar ca increderea, ingredientul magic al industriei financiare nu se mai sustine decit pe temelii de nisip miscator.

Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul.

Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.

Si, daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.

Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari, prin ajutorul statului în evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele si decit cetatenii acestora! Parazitul este mai important decit corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.

Acum bancile vad ce inseamna ca acest joc sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu mai are incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu mai au incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observat – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat.

 



[1] Cartea este scrisa de Bulgakov in 1940, dar neterminata; ea a fost publicata postum, in 1966, de sotia sa, cea care pare sa fi fost chiar modelul personajului Margareta.

[2] A se vedea Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere in masa, publicata de editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare sa fie o colectie de postari ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.

 

 

Poluatorul plateste. Dar nu prea …

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 7 Comentarii

In ciuda oricarei evidente si in contradictie cu deciziile de anul trecut ale CJUE (Tatu si Nisipeanu) si ale ICCJ (respingerea din 14 nov. 2011 a ril-ului Procurorului general al Romaniei), legiuitorul nostru a emis, totusi, Legea nr.9/2012 privind taxa de poluare. Legea are multe probleme de neconvetionalitate si de neconstitutionalitate, chestiuni care merita analize separate, dar cel mai iritant este modul in care autorii legii au conceput aplicarea principiului “poluatorul plateste” : proprietarii de rable nu vor mai putea vinde, data fiind valoarea prohibitiva a taxei; in consecinta, proprietarul rablei o va utiliza ad infinitum, poluind. In schimb, cei care vor cumpara masini, eventual masini noi, presupus mai ne-poluante, vor plati taxa de poluare. Discriminarea intre cumparatorii de masini noi si cei care cumpara masini vechi (din import sau de pe piata interna) este eliminata, in schimbul unei alte discriminari, care pe de-asupra mai inseamna si o rasturnare a principiului poluatorul plateste.

Un aspect mai putin evident, dar simplu de decelat la o analiza dezbracata de formalismul juridic, rezulta din art. 6 din noua lege.

Taxa de poluare se calculeaza in functie de emisia de CO2 (dioxid de carbon).

Toti am invatat in scoala ca, in caz de ardere completa, rezulta apa si dioxid de carbon (CO2). In caz de ardere incompleta rezulta monooxid de carbon (CO), un gaz toxic letal, precum si oxizi ai unor metale grele care se gasesc, de exemplu, in benzina (cum ar fi plumbul).

Este evident ca apa nu polueaza ci, dimpotriva, curateste. Nici dioxidul de carbon nu polueaza, intrucit el este absorbit de plante, in procesul de fotosinteza (pentru a fi “restituit”, ulterior, ca oxigen…). Multi oameni de stiinta considera ca dioxidul de carbon (CO2), in lipsa plantelor care sa il transforme in oxigen, produce efecte nefaste asupra mediului (incalzire globala, efect de sera), dar nu produce poluare. In orice caz, nici chiar aceste efecte secundare ale emisiei de CO2 nu sunt unanim admise ca fiind corect dovedite din punct de vedere stiintific. Aceste efecte secundare mai mult “se vad” si “se simt”, adica ele sunt “dovedite” mai mult empiric. Se considera ca, de fapt, nu dioxidul de carbon produce efectul de sera, ci taierea padurilor (http://www.sciencedaily.com/releases/2011/10/111013153955.htm?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+sciencedaily+%28ScienceDaily%3A+Latest+Science+News%29).

In realitate, ceea ce realmente polueaza sunt rezultatele arderii incomplete (monooxid de carbon si oxid de plumb, produsi toxici sau letali). Si, cu toate acestea, taza de poluare nu penalizeaza aceste emisii, ci emisia de dioxid de carbon!

In consecinta, legiuitorul nostru nu penalizeaza poluatorul, ci vinzatorul rablei. Sunt cam 2 milioane in Romania. Daca nu ar fi dramatic, ar fi de ris.

O mie de ani de liniste

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 1 Comentariu

In perioada sarbatorilor am citit, printre altele, o carte scrisa de un spaniol (Julio Murillo Llerda), ziarist si expert in comunicare. Cartea se numeste „Shangri-La. Crucea de sub Antarctica”. Nu e cine stie ce, e un triller bunicel care reinterpreteaza istoria in mod original. Autorul trimite niste mici impunsaturi la adresa lui G. W. Bush si a lui J. Chirac. Trimite si niste critici voalate la adresa jurnalismului de tip ancheta interesata politic practicat de cotidianul britanic The Guardian. Si ne furnizeaza niste mari spaime fata de expansionismul economic german.

Interesant este ca aceasta carte este scrisa in 2008, cind aproape nimeni nu se gindea la marea depresiune care s-a instalat dupa falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. In orice caz, nu se gindea nimeni la asa ceva in Spania, tara de origine a autorului.

Am sa va citez un pasaj care mi-a atras atentia prin incredibila premonitie pe care o contine.

P.389-390

“ – Pina si un copil ar fi in stare sa vada ca in citiva ani Europa va deveni un haos […]. Lumea intreaga va fi zguduita, de la nord la sud, de la est la vest. Sistemul se va prabusi cu zgomot, vor izbucni razboaie pentru apa, pentru controlul asupra surselor de energie, milioane de fiinte disperate vor asalta un Occident terorizat, dispus sa isi apere resursele si identitatea intr-o lupta pe viata si pe moarte. Violenta si ura dintre rase se vor dezlantui in orase, ca o inundatie de neoprit. Cind se va intimpla, acele milioane de cetateni anonimi …

–          … ne vor cere sa preluam controlul, a concluzionat Ata Zidarului. Totdeauna s-a intimplat asa de-a lungul veacurilor. Amintiti-va cum atit de republicanii senatori ai Romei i-au dat puterea unui despot cind totul se clatina.

–          Stralucit, trebuie sa recunosc. Din pacate, veti domni atunci pe un morman de ruine.

–          Imperiile se reconstruiesc. O lume noua va renaste ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa. Un adevarat Reich de o mie de ani! Un timp de pace si prosperitate!”

Cartea se termina cu un dialog halucinant (p.428) :

-„Heil Hiltler, micuta mea!

-Heil Hitler, taticule!”

Si-acum, citeva cifre : 70% din comertul exterior al Germaniei este, de fapt, un comert intracomunitar. Adica, e ca si cind Berlinul ar vinde in judetul Renhania de Nord sau in judetul Bavaria (de fapt vinde in judetul Grecia sau in judetul Romania). Cica Germania a devenit al treilea cel mai mare exportator al lumii. E ca si cind ai spune ca statul California este cel mai mare exportator intrucit „exporta” in celelalte state membre ale SUA. Inca o cifra – in plina criza financiara, Franta si Germania obrazau Grecia ca nu si-a tinut deficitul bugetar sub control, dar in acelasi timp obligau Grecia sa cumpere armanent de 6 mld euro. Asta se intimpla in 2010. In 2011, Germania si Franta (Franchereich) obligau Grecia sa emita garantii de stat de peste 100 mld euro pentru a securiza creantele bancilor germane si franceze rezultate din obligatiunile grecesti. Pe 9 decembrie 2011, Germania si Franta impun, si celelalte tari (cu exceptia notabila a Marii Britanii) se supun, un imprumut cumulat in favoarea FMI de 200 mld dolari. Romania se lauda ca a semnat acordul si, desi era in dubiu daca sa contribuie la acest efort financiar, tocmai a platit FMI, cu titlu de contributie majorata, suma de 970 mld dolari.

Si inca ceva : cei mai multi romani (germanofili din fire) ii blameaza pe greci, italieni, spanioli si portughezi ca sunt lenesi si pleziristi si neseriosi (ca si cind noi, romanii, am fi foarte diferiti), in timp ce ii lauda pe harnicii si precisii si parolistii germani. Dar oare cine a observat cit deficit bugetar are Germania in perioada de la adoptarea euro (1999) pina in 2010? In fiecare an a depasit 6-7% din PIB. Iar statul Franchereich a avut deficite bugetare (are si acum) chiar mai mari. Oare cine a imprumutat cu bani aparent ieftini statele din zona PIIGS? Nu Commertzbank? Nu Hippovereisbank? Nu Deutsche Bank?

Se spune ca un german, un american si un roman au murit si au ajuns in acelasi timp in fata Sfintului Petru. Fiecare a fost intrebat de ce a murit. Americanul a spus ca si-a cumparat un avion Messerschmidt de mici dimensiuni, a intrat cu el intr-un zgirie-nori si a murit. Germanul a spus ca si-a cumparat un BMW ultimul tip, a intrat in stilp cu el si a murit. Romanul a spus ca si-a cumparat un Mercedes ultimul tip, dupa care a murit de foame.

Se spune ca un grec sau un roman, cind are bani sau credit isi cumpara un Mercedes. Ce isi cumpara germanul cu banii de pe Mercedes? Arme fratilor. Si resurse. Si apa. Asa cum ne spune spaniolul Julio Murillo.

Managementul privat la companiile publice

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 0 Comentarii


Ideea de a numi manageri “privati” la companiile publice este, pe de o parte, inutila si ipocrita, iar pe de alta parte, costisitoare si ineficienta.

Separarea managementului de proprietatea asupra intreprinderii (afacerii) este o cerinta de eficientizare si de moralizare a capitalismului industrial. Din momentul in care marii industriasi – care obisnuiau sa se implice direct, ei sau familiile lor, in afacerea pe care o detineau – au decis sa isi deschida afacerea, adica listind-o la bursa si invitind micii investitori in actionariat, a devenit imperios necesar ca proprietarul sa nu se mai implice in management. Proprietatea a fost, astfel, separate de management. Pe de alta parte, in cursul secolului trecut s-a observant ca o afacere nu este doar masina de facut bani a proprietarului, ci si central intereselor financiare, sociale si chiar cultural a unui mare numar de personae care depend, intr-o mai mica sau mai mare masura, de supravietuirea acelei afaceri. Este vorba de salariati, comunitatea locala, partenerii de afaceri, bancile, furnizorii de utilitati, comunitatea nationala etc. sau de ceea ce Max Weber numea “comunitatea” generata de capitalismul industrial. Este vorba de ceea ce, mai recent, teoria guvernarii corporatiste denumeste stakeholders (actionari indirecti). Cel caruia i se incredinteaza astfel afacerea pentru o eficienta gestionare in folosul actionarilor si al stakeholderilor urmeaza sa fie controlat si supravegheat prin consiliile de administratie, interfata a proprietarilor cu managerul, in primul rind pentru a asigura perenitatea eticii originare a intreprinderii industrial dar si pentru a bloca tendinta, aproape naturala, de a acapara puterea si de a abuza de ea. Capitalismul industrial este sistemul economic in care se produce plusvaloare in folosul actionarilor si al comunitatii ce graviteaza in jurul afacerii. El nu are nimic de-a face cu capitalismul parazitar, cu vinatorii de control (cei care fac bani din fuziuni si achizitii ostile) si nici cu speculatorii. Acestia din urma nu creeaza plusvaloare, ci sustrag plusvaloarea creata prn munca decenta de altii.

In Romania nu exista capitalism industrial. Noi avem de-a face, de 20 de ani, cu un capitalism parazitar de stat, cu companii publice care, fie nu ar trebui sa existe, fie – daca acceptam totusi existenta lor – ar fi trebuit sa aiba un management separat de proprietar (statul) inca de la momentul infiintarii lor (1990-1992). Companiile publice, care s-au nascut virtual moarte de la inceputurile economiei de piata, au ramas in viata doar pentru ca statul le-a sustinut cu subventii ori le-a iertat in mod repetat de la datoriile bugetare. Rarele companii publice nascute viabile sunt neprofitabile doar pentru ca statul s-a implicat in managementul acestora. Si intr-un caz, si intr-altul, motivul implicarii statului nu a fost o strategie de creare sau mentinere a locurilor de munca si de plusvaloare in folosul comunitatii, ci interesul de a parazita aceste companii si de a permite sustragerea profitului de catre speculator si de catre cei aflati in relatii pernicioase cu politicul si cu administratia. In toate aceste companii, reprezentantii statului in adunarile generale, asa numitii membri in aga, membrii consiliilor de administratie, membrii comisiei de cenzori sau auditori, membrii in comisiile de privatizare etc, toti sunt numiti fie direct de partidele care se perinda pe la guvernare, fie de ministere. Toti acesti “capitalisti” sunt indemnizati cu sume care depasesc de citeva ori salariul mediu al oricarui angajat de top din companie, acesta din urma fiind cel care creeaza sau contribuie la crearea plusvalorii. In alta ordine de idei, in companiile publice sunt inca intrunite toate conditiile constituirii unor mari sindicate sau confederatii sindicale, atit pentru ca in acest sector inca mai lucreaza foarte multi salariati, cit si datorita faptului ca acesti salariati inca mai au un dram de disciplina “sindicala”. Marii lideri regionali sau nationali de sindicate nu mai sunt de mult implicati in industrie, ei pastrind o asa-zisa reprezentativitate chiar si dupa ce nu au mai avut calitatea de angajat la nicio companie publica. Si, totusi, sunt platiti de sindicate sau ciar de catre companiile publice cu salarii mari si foarte mari. Multi dintre acesti lideri sindicali sunt membrii in aga, in CA sau chiar patroni de mari afaceri care paraziteaza compania publica sau economia nationala, ei fiind inclusiv magnati de presa. Patronatele sunt si ele caricaturi de organizatii capitaliste, ele nefiind realmente organizatii ale patronilor (adica ale industriasilor), ci asociatii de fosti activisti care n-au avut loc prin partide si, in numele unui srl sau doua cu un angajat, s-au cocotat in fruntea “miscarii” patronale. Din aceasta pozitie ei ocupa locuri-cheie in diverse comitete si comitii (cum ar fi CES, atit de drag dlui premier). Un bun exemplu este un fost ministru al turismului care a devenit celebru prin vulgarizarea numelui Dracula.

Capitalismul romanesc asa-zis privat nu este, nici el, decit rareori un capitalism industrial, adica un capitalism unde se creeaza un folos pentru proprietar, actionar si comunitatea aferenta. Este evident ca, cu foarte putine exemple, milionarii romani si-au dobindit pozitia prin contracte cu statul (stat care pare, la vremuri de criza, ca nu exista decit pentru a oferi contracte acestor “abonati”), prin excursii mai mult sau mai putin directe in politica si prin tunuri imobiliare. In privinta corporatiilor prezente la noi in tara, situatia nu e cu nimic mai buna, intrucit profiturile sunt scoase din tara prin metoda mult mai selecta a preturilor de transfer si a trezoreriei centralizate (cash pooling), iar industria financiara detinuta de marile banci occidentale a stors de profit, bani si energie IMM-urile si simplii particulari indatorati la banci prin metode – cum ar fi inserarea de clauze abuzive in contracte – care le sunt complet interzise bancilor occidentale la ele in tara.

Asadar, este clar ca in Romania capitalismul este parazitar si speculativ si, de aceea, idea managementului privat la companiile publice este inutila. Caci este clar ca in continuare CA-urile vor fi populate cu fauna politica; la fel si aga; iar sindicatele vor avea aceeasi reprezentativitate ca si pina acum, adica, zero la modul real (nu exista legatura reala a liderilor sindicali cu salaratii), dar infinita la “modul” politic. Managerul si controlorii sai nu se vor razboi cita vreme tortul este mare si va fi cite o felie consistent pentru toti. Altfel, cita vreme cele doua parti ale ecuatiei nu se vor “deranja” reciproc, nu se va putea vorbi de eficienta in companiile publice. Ca sa nu mai vorbim ca, in plus, vom fi nevoiti sa suportam tot noi, contribuabilii, costurile acestui experiment. S-a vazut cit de mult intereseaza acest job “destinatarii”, din moment ce s-au inghesuit atit de multi consultanti, avocati, head-hunteri etc. pentru a cistiga aceste contracte de “consultanta”. Daca aveti curiozitatea sa vedeti cine sunt acesti consultanti, veti putea observa ca ei sunt cam aceeasi care sunt abonati la contracte cu statul si cam din aceeasi zona cu acei consultanti care, la inceputul anului 2011, au consiliat statul atit de bine pe citeva milioane de euro, incit contractul pentru autostrada Comarnic-Brasov s-a terminat fara a exista nicio despagubire din partea constructorului strain, care nu a putut asigura finantarea proiectului autostrazii si care, in acest fel, a lasat autostrada in faza de proiect politic.

Ca sa poata avea efectul scontat, masura angajarii de manageri privati la companiile publice ar trebui insotita de instituirea unor membri “privati” (termenul juridic corect este “indepedenti”) in aga si CA, acestea fiind realmente o interfata a managerului cu actionarul si ceilalti stakeholders si o modalitate eficienta de control si supraveghere a managementului. Nici nu era nevoie de o mare descoperire a FMI pentru a implementa aceasta solutie. Ea se afla in Legea societatilor comerciale inca din 1 decembrie 2006. A fost pusa acolo in urma unei proceduri de modificare a legii finantata de Banca Mondiala.

Dar cel mai important aspect nici macar nu a fost evocat. Companiile publice sunt intreprinderi in dificultate, care necesita masuri si manageri de criza si nu manageri privati. Criza in care se zbat aceste companii nu va putea fi solutionata de acesti super-manageri (de altfel, avem un astfel de super-manager la Fondul Proprietata si am vazut cit de eficient a fost anul acesta .. ). Aceasta pentru ca trebuie taiate datorii, iar taierea datoriilor catre fisc ridica problema ajutorului de stat, in timp ce taierea datoriilor catre banci necesita garantii suplimentare pe care companiile publice nu le au; trebuie trimisi in somaj multi angajati, iar sindicatele inca mai sunt puternice in companiile publice, unii lideri sindicali fiind chiar membri in CA sau aga, adica “supraveghetorii si controlorii” managerilor privati; in orice caz, este clar ca acesti lideri sindicali, pentru a nu-si pierde “jobul” sau pentru a-si justifica menirea, vor ridica salariatii impotriva managerului privat si acesta va pleca de buna voie, in doi timpi si trei miscari, inainte de orice incercare de restructurare. In fine, furnizorii de utilitati nu vor mai fi atit de constrinsi sa continue afacerile cu companiile publice, ca si pina acum, ci vor trece la rezilierea contractului si la oprirea furnizarii de utilitati. De aici consecinta ca, in loc sa se evite insolventa, se va intra pe o panta descendenta care va accelera intrarea in faliment.

Solutia simpla si la indemina o reprezinta procedurile de preventive a insolventei (concordatul preventive, mandatul ad-hoc) sau chiar procedura insolventei, in care se poate incerca fie o reorganizare judiciara, fie un faliment controlat.

Companiile publice sunt uriasi saci de bani. In aceste companii intra in permanenta cash, chiar si in cazul acelor companii care furnizeaza utilitati publicului si au un grad mic de incasare a facturilor. Im irezulta cu evidenta acest lucru dintr-o reorganizare judiciara pe care o gestionez la Galati (e vorba de Apaterm Galati, companie de utilitati publice care furnizeaza energie termica unui numar de peste 80 de mii de apartemente si care are un grad de incasare de facturi de sub 50%, dar si subventii de la stat sau de la primarie). In insolventa, sacul se peticeste si se stringe la git, iar gaura de la fundul sacului se astupa. Hemoragia de bani se opreste. Asta deoarece toate conturile bancare se inchid in favoarea unui singur, acest cont fiind operat exclusive de managerul de criza. Platile catre capuse, mai mult sau mai putin politice, se opresc instantaneu. Nicio firma de consilier local nu va mai primi bani ca sa sparga asfaltul de 2 ori pe luna pentru a mai face niscaiva lucrari la infrastructura subterana ca sa mai incaseze niste bani de la buget sau de la compania publica, pe care ulterior sa ii orienteze catre finantarea diverselor campanii electorale. Cash-ul obtinut dupa intrarea in insolventa se va utiliza exclusiv pentru achitarea datoriilor curente si pentru investii. Vor fi pastrati acei salariati care sunt necesari industriei companiei, toti ceilalti fiind concediati cu un simplu preaviz de 15 zile. Cel mai interesant lucru pentru discutia de fata este ca toti membrii in CA sunt demise de drept la deschiderea procedurii, ei fiind inlocuiti de administratorul judiciar si de comitetul creditorilor, iar atributiile aga sunt suspendate. Asdar, gata cu sinecurile si gata cu santajul sindical. Datoriile istorice nu se vor achita de indata (ci in trei ani), si nici integral. Chiar si datoriile catre stat sunt supuse procesului de ajustare, taierea de datorii fiscale ca urmare a unei proceduri de insolventa nefiind calificata de lege drept ajutor de stat. Evident, toti ceilalti creditori vor trebui sa accepte taieri ale creantelor lor. Mai mult chiar, unii creditori vor putea fi obligati sa furnizeze marfa au utilitati ori sa presteze servicii societatii insolvente, chiar daca datoriile istorice neachitate sunt mari.

In final, trebuie reamintite marile avantaje pentru debitor ale insolventei : protectia tribunalului, suspendarea executarilor, inghetarea creantelor, pastrarea controlului, instituirea unui real manager de criza in persoana administratorului special/judiciar, continuarea contractelor, concedierile facile, reducerea creantelor anterioare deschiderii procedurii, inlaturarea capuselor, actiunea in raspundere, actiunea in anulare. Despre toate acestea, intr-o postare viitoare.

Pentru moment, o intrebare retorica : de ce era nevoie de manageri privati la companiile de stat? Nu era suficient sa se respecte criteriile de independenta din Legea societatilor comerciale si sa se desemneze manageri/administrator independenti la companiile de stat?

Exproprieri pentru cauze de utilitate privata

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 6 Comentarii

Un proiect de lege de modificare a Legii minelor nr. 85/2003, initiata de doi parlamentari, unul din opozitie (Toni Grebla, senator PSD, presedintele Comisiei juridice din Senat) si altul de la putere (Ioan Ruset, senator, PDL, nu stiu cine e), a fost adoptat deja de Senat si se afla acum in dezbatere la Camera deputatilor[1]. Proiectul are acordul de principiu al Guvernului, precum si avizul Consiliului Legislativ, ceea ce, avind in vedere ca este vorba de un proiect parlamentar, iar unul dintre initiatori este din opozitie, este destul de surpinzator. Nu stiu daca proiectul este popularizat (mie mi se pare ca este cam ocultat de autoritati), dar cred ca este bine de stiut ca el propune, nici mai mult nici mai putin, ca expropierea terenurilor din zona destinata exploatarii miniere sa se faca, in numele Statului roman, de catre titularul licentei de explorare si exploatare a minei. Mai mult, titularul licentei va avea dreptul, dupa exproprierea initiala, la o noua expropiere pentru terenurile adiacente, daca se va fi dovedit necesar pentru dezvoltarea proiectului minier.

Poate ca ma insel, dar proiectul pare a fi dar redactat in intregime de unele societati comerciale (mai precis, de avocatii lor). Expunerea de motive arata in esenta cam toate dificultatile judiciare intimpinate de aceste societati in ultimii ani (avize de mediu si avize de urbanism anulate sau invalidate in instanta, certificate de descarcare de sarcini arheologice si exproprieri intirziate fata de planurile de afaceri initiale, lipsa de finantare a autoritatilor centrale sau locale). Bineinteles, proiectul nu se refera la aceste societati in concret, ci la orice potential titular al unei licente de exploatare miniera. Dar similitudinile sunt cel putin ciudate, caci proiectul de lege in sine propune eliminarea certificatului de urbanism sau, dupa caz, pastrarea acestuia doar cu titlu informativ, de fotografie a locului, accelerarea avizelor de mediu si a emiterii certificatului de descarcare de sarcina arhelologica, posibilitatea ca toate sumele necesare acestor procedure sa fie avansate sau suportate, la cerere, de catre titularul licentei. Acest amanunt face o interesanta legatura cu un protocolul incheiat de o astfel de societate cu Ministerul Culturii, protocol vehiculat in presa (Revista Kamikaze de ieri), din care rezulta ca societatea promite Ministerului o finantare de  aproape 70 de milioane Euro, cu conditia finalizarii procedurii de descarcare de sarcina arheologice pina in decembrie 2011. In afara de posibilitatea ca exproprierea sa fie facuta pentru stat de titularul licentei, proiectul prevede si ca sumele necesare expropierii sa fie suportate de acelasi titular al licentei, si nu de statul roman, iar sumele stabilite cu titlu de despagubiri sa fie achitate doar proprietarilor care au hotarire judecatoreasca de recunoastere a proprietatii (desi proba proprietatii se poate face cu orice alt mijloc legal; asta o spune cu jumatate de gura Consiliul legislativ, in avizul sau conform). Daca cineva ar intentiona o suspendare a procedurii de expropriere, atunci va fi necesar ca el sa depuna in prealabil o cautiune de 10% din valoarea imobilului expropriat. Proprietarii vor fi, deci, la latitudinea titularului licentei : ori accepta sa se mute si sa primeasca ceea ce ii propune titularul licentei, ori se judeca cu acesta (nu cu statul). Deci, daca nu ai hotarire judecatoreasca ci, sa zicem, un testament sau un contract scris de mina acum 100 de ani, nu primesti nimic si, in plus, mai esti si stramutat, urmind a te judeca cu titularul licentei in urmatorii 2 pina la 20 de ani. Atentie, simplul satean din zona miniera, sa zicem, se va judeca cu titularul licentei, societate care are bugete de citeva milioane de euro anual pentru avocati din Bucuresti, de unde o “evidenta” egalitate a armelor intr-un astfel de proces. Proiectul propune si accelerarea scoaterii terenurilor arabile din circuitul agricol. De asemenea, proiectul propune ca plata taxei de explorare si de exploatare sa se faca nu statului roman (titularul dreptului de proprietate publica asupra resurselor subsolului), ci catre autoritatile locale. Probabil, pentru ca titularul licentei sa le poata controla mai usor. Orice primarie are nevoie de bani la buget, nu? In fine, proiectul propune prelungirea automata a licentei cu toata perioada procedurilor de expropiere si avizare. Mie mi se pare ca proiectul se potriveste prea bine cu situatia acelor societati titulare de licenta pentru a spune cu toata convingerea ca el, proiectul, este opera exclusiva a domnilor senatori.   

A se observa ca amendamentul la Legea minelor nr. 85/2003 a fost adoptat in Senat in 27.10.2009. El se afla acum in dezbatare in Comisia de Industrii. Deci, mai e un singur pas pina la adoptare, Camera Deputatilor urmind sa il ia in dezbatere in toamna.

Interesant este ca, desi Guvernul are unele obiectii de forma la proiect, pe fond il sustine. Desigur ca, fiind vorba de aur si alte resurse ale subsolului si de 2-3 potentiale companii cu bani si cu lobby eficient, Guvernul a putut fi usor convins sa sustina proiectul. Nu la fel s-a intimplat cu proiectul legii insolventei particularilor (care imi apartine) si cu OUG 50/2010 (care apartine Guvernului, care guvern nu si-a mai sustinut in Parlament propriul proiect … ).

Ideea din proiect dupa care expropierea se face de statul roman, prin titularul de licenta exista déjà intr-o lege in domeniul exploatatiilor de lignit (Legea 106/2008). Acceptind aceasta ca fapt normativ, Guvernul are, totusi, niste obiectii. La pct. 9 din “Punctul de vedere al Guvernului, 16 06 2010” (cu aceasta denumire apare pe site-ul Camerei Deputatilor) se arata ca obligatia de plata a despagubirii incumba statului roman, si nu titularului de licenta, pentru ca statul roman este expropriatorul (ca titular al proprietatii publice), in timp ce titularul de licenta este doar titularul unui drept de folosinta asupra imobilului expropriat. La pct. 10, fata de propunerea din amendamente de a conditiona dreptul instantei de a dispune suspendarea procedurilor de expropiere de faptul depunerii unei cautiuni excessive se considera ca propunerea ar fi neconstitutionala si contrara CEDO, intrucit ar bara accesul la justitie. La pct. 13, Guvernul nu este de acord cu derogarea de la procedura normala a descarcarii de sarcini arheologice, considerind ca termenele propuse nu sunt realiste si nici realizabile. In fine, la pct 19, Guvernul nu este de acord ca taxa de licenta sa fie platita autoritatilor locale, ci statului, intrucit acesta este titularul proprietatii publice. Cu rezervele respective, Guvernul sustine totusi intiativa legislativa.

Sa nu uitam ca, in plin proces de subcriptie a actiunilor detinute la Petrom (procedura esuata lamentabil intre timp), Guvernul anunta senin ca prelungit acordul cu OMV si Exxon de eplorare petrolier pe inca 5 ani de-acum incolo.   

Cind lumea intreaga descopera ca banii nu mai sunt decit preudo-resurse, Guvernul Romaniei, impreuna cu parlamentarii nostri, isi instraineaza rapid resursele. Pe pseudo-bani, si aceea putini. Halal.   


[1]http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=10585