Din mijlocul furtunii perfecte, despre datorii si pseudo-bani

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 8 Comentarii

1. In mod obisnuit, credem despre bani ca sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii. Este o eroare, intrucit banii-etalon valoric au fost de mult inlocuiti cu banii fiduciari (banc-notele, biletele de banca) si, in plus, marfuri sau servicii de aceeasi valoare de intrebuintare circula in schimbul unor cantitati de bani diferite, in functie de locul de unde se procura, marca vinzatorului, emotiile cumparatorului sau politicile economice. O ceasca de cafea costa 7 euro in Geneva sau 7 lei in Bucuresti, desi e vorba de acelasi brand, iar materia prima necesara prepararii acelei cesti de cafea, cumparata, sa zicem, de Nestle din Etiopia, costa 0,0007 euro/ceasca. Un zbor low cost Bucuresti – Barcelona are un pret de 50 de euro, in timp ce un zbor “clasic” pe acelasi traseu, cu acelasi tip de avion, in aceleasi conditii de confort costa 200 de euro. Si, in fine, o nevasta de bogat si-ar cumpara cea de-a 45-a geanta Louis Vuitton cu 5000 de euro, in timp ce o nevasta (si atit) si-ar cumpara, probabil un fake, care arata la fel, dar costa 500 de lei.

De fapt, banii au insemnat dintotdeauna si vor insemna mereu incredere. La origini, oamenii care faceau schimb de bunuri isi aratau increderea lor in strainii cu care faceau schimbul, credinta ca cei cu care intrau intr-o relatie de schimb (si pe care nu ii cunosteau) le remiteau ceea ce se asteptau sau sperau sa le dea. A avea incredere in cel cu care faci comert (cuvintul, care vine din latina – cum merx, cu marfa – este, practic, echivalent cu schimbul, numit si troc) inseamna a te astepta ca acela sa fie corect, cinstit, sa fie acolo unde a promis, sa isi respecte promisiunea etc. Cind oamenii au inteles sa inlocuiasca trocul cu banii, au ales sa denumeasca “bani” unele materiale, considerate pretioase nu neaparat ca valoare in sine, ci prin prisma proprietatilor lor perene si de incredere : aurul, spre exemplu, este pretios pentru ca apare ca fiind peren, nedegradabil in timp si benign (nu se consuma prin utilizare, nu se oxideaza, nu este coroziv, nu afecteaza corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au incredere ca aceste proprietati se vor mentine si ca vor putea oricind obtine de la alti oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantitati oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.

Etimologic, increderea inseamna, cf. DEX, sentimentul de siguranta fata de cinstea, buna-credinta sau sinceritatea cuiva. A se increde in – inseamna a se bizui pe-, a conta pe-, a se sprijini pe-, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Increderea are si sensul de credinta, dar semnifica si nadejde, speranta sau chiar siguranta. In orice caz, increderea este opusul incertitudinii, indoielii sau al suspiciunii. A se increde, increderea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranta, o lipsa de indoiala.

Asadar, daca banii inseamna incredere, iar increderea este un sentiment, o emotie, inseamna ca banii sunt sentimente si emotii (!?). Ceea ce oamenii pretuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele pretioase etc. ci increderea, sentimentele si emotiile asociate acesteia.

2. Indeobste mai credem – in mod eronat – ca bancile sunt intermediari financiari, intrucit : (i) atrag depozite de la populatie si de la firme si (ii) plaseaza acesti bani cu dobinda, prin creditare, populatiei si firmelor.

Un intermediar propriu-zis intre deponenti si imprumutati ar face un singur lucru : ceea ce ar detine de la si pentru deponenti ar repune in circulatie cu titlu de imprumut cu dobinda, care ar urma sa se restituie in timp de catre imprumutat, dobinda asigurind atit remuneratia capitalului atras de la deponenti, cit si profitul bancii; intrucit scadenta la depozite poate fi imediata (depozitele de bani la institutiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denuntate oricind, cu consecinta ca banca trebuie sa restituie imediat deponentilor sumele depuse), in timp ce scadenta imprumuturilor este aminata, ca sa poata restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui sa aiba rezerve de lichidati suficiente pentru a face fata acestui decalaj in timp.

Dar bancile moderne nu functioneaza asa. Bancile nu doar intermediaza intre cei ce detin lichidati si cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie; atunci cind dau credite, bancile nu au obligatia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetara data cu imprumut, bancile nu sunt obligate sa detina fonduri proprii (rezerve) de aceeasi valoare, ci doar o fractiune din aceasta valoare. Este ceea ce se numeste, indeobste, rezerva fractionara. Restul banilor dati cu imprumut sunt creati de banca, prin utilizarea ingredientului magic al increderii, o incredere impusa de stat, prin monopolul pe care il acorda bancilor pentru activitatea de banking : acesti bani imprumutati nu pre-exista in rezervele bancii fata de momentul creditului, dar se regasesc in conturile imprumutatului dupa acest moment. Aceasta incredere in banci,  sustinuta (leveraged) de stat si de bancile centrale, devine bani in exact momentul in care imprumutatului ii este “permis” sa-si constituie depozite sau conturi curente echivalente cu acesti “bani” la banca imprumutatoare.

Asadar:

(i) bancile isi creeaza rezerve prin insasi actul creditarii, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului sa pre-existe creditarii[1];

(ii) bancile creeaza bani din crearea de datorii; acestia sunt banii-datorie, care nu exista decit in masura in care exista ingredientul magic al increderii; cu cit ne imprumutam mai mult, cu atit mai multi bani-datorie sunt creati de banci si cu atit mai mult avem “nevoie” de ele;

(iii) nu doar ca bancile sunt prea mari pentru a esua (to big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a disparea.

Este un incredibil privilegiu pe care il detin si il exercita doar bancile : e vorba de un monopol legal. Camatarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodata acest privilegiu si nici nu il vor avea. Shylock, negustorul evreu din Negutatorul din Venetia de Shakespeare, personaj care se ocupa cu atit de hulitul imprumut cu dobinda, practica acest “sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care ii detinea inainte de momentul magic al imprumutarii. Oricit de odioasa ni s-ar parea “garantia” impusa imprumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock imprumuta din bani proprii, pe care ii avea inainte de a-i da cu imprumut.

De observat ca art. 2191 alin.1 din Codul civil roman arata ca, prin constituirea unui depozit de fonduri la o institutie de credit (institutie bancara, de regula), sumele de bani depuse devin proprietatea institutiei de credit. Desigur, sumele de bani sunt supuse restituirii, la scadenta sau in orice moment (in acest caz, dupa un termen de preaviz), iar banii sunt prin excelenta fungibili, deci pot fi inlocuiti oricind cu o cantitate de echivalenta. Dar acest “beneficiu” al proprietatii asupra fondurilor depuse nu este prevazut pentru celelalte tipuri de depozit, in care depozitar nu este o banca, ci un alt subiect de drept. Pentru comparatie, a se vedea art. 2103 din Codul civil, cu privire la contractul de depozit, in general, in cadrul caruia depozitarul este un detentor (posesor precar, incomplet) al bunului sau banilor depozitati si nu un proprietar al acestora.

Increderea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creeaza bani din nimic, este aurul alchimistilor. Daca vom observa ca activitatea de banca s-a creat si consolidat de Cavalerii Templieri (calugari-razboinici), in timpul cruciadelor, vom putea intelege de ce sensul cuvintului “incredere” este atit de similar sensului cuvintului “credinta”. De altfel, radacina celor doua cuvinte este aceeasi : cred.

Creditul ipotecar (mortgage) este acel imprumut care se acorda de catre banci clientilor lor de retail pentru cumpararea sau, dupa caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se plateste rate tot timpul vietii imprumutatului. Imprumutatul este, practic, dependent de banca pe toata perioada creditului, intrucit, in caz de neplata (default), banca “prescrie” imediat ipoteca, adica intra in posesia casei, evacuindu-l imediat pe debitor (foreclosure). Intr-o anumita masura, si banca este dependenta de imprumutati, intrucit orice schimbari importante in viata si sursele de finantare ale imprumutatilor determina dificultati in incasarea ratelor si dobinzilor, adica riscuri de pierdere pentru banca. Dincolo de dependenta reciproca dintre banci si imprumutati exista securitizarea ipotecilor : mai multe astfel de “produse” sunt impachetate in portofolii care se pun in circulatie pe pietele financiare sub forma de instrumente financiare derivate. Banca vinde astfel ipotecile si, in consecinta, nu mai are legatura juridica initiala cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizeaza ipotecile, ratele platite de imprumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, avind la dispozitie lichiditatile rezultate din circularizarea ipotecilor, băncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multă uşurinţă decit s-ar crede, deoarece le ramine indiferent dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. De aici au aparut asa-numitele credite ipotecare sub-prime, care inseamna credite cu dobinzi real-negative (debitorul nu plateste dobinzi sau chiar primeste de la banca sume cu titlu de facilitati). Au putut fi imprumutati, astfel, si simpli particulari care nu aveau surse de finantare ale rambursarii imprumutului, fiind din start faliti. S-au putut crea, astfel, mai multi bani-datorie. Singura “sursa” de finantare a acestor datorii a fost, pina in 2008, iluzia cresterii continue a valorii imobilelor.

Banii – datorie au creat si alimentat fara oprire iluzia prosperitatii consumatorilor, a statului si a comunitatilor locale, care se imprumuta la banci si, in acelasi timp, devin controlabili prin indatorare. Tot acesti bani – datorie sunt la originea iluziei cresterii economice prin credite si prin consum. Democratia luxului si dreptul de a se indatora (ridicat de unii juristi un pic cam exaltati la rangul de “drept al omului”) provin, la fel, din aceasta magie a increderii impusa sau sustinuta de stat. Luxul pe datorie este, in sine, o formulare oximoronica, intrucit luxul este ceea ce isi permite cel cu bani sau cu avere in exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligatie. Este elementar ca cel ce se indatoreaza trebuie sa restituie imprumutul sau sa dea ceva in schimb : o parte din veniturile sale viitoare si – implicit – o parte din viitorul sau, casa sa, libertatea si independenta sa, propriul suflet (ca in Faust), Ba chiar hainele si incaltamintea proprii…

In Maestrul si Margareta, de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala, pentru un spectacol de magie. Curioasa, lumea astepta sa vada ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland si ciudatii sai asistenti (dintre care unul era un motan vorbitor), autori de multe alte ispravi bizare. Si da, surprizele se tin lant : asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol atintit in sus; din tavan incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor; cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti; femeile sunt invitate sa isi aleaga din vitrine haine, pantofi si genti in stil parizian – dernier model, cu conditia sa isi abandoneze propriile haine, pantori si genti; acestea se conformeaza; se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si dotate cu genti de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriza placuta. Caci la iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere, iar hainele, incaltarile si gentile cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca doamnele in cauza ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in neglije sau chiar in pielea goala.

Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit in strada, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva sau manipulata subtil), actul de magie nu era posibil.

La finalul cartii[2], Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.

Socant este sa alaturi aceasta dezvaluire de la finalul cartii lui Bulgakov afirmatiei unui anume Timothy O’Brien, publicata in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt […] jucariile favorite ale Diavolului[3]”.

3. Exista si o a patra specie de bani, pe care o sa ii denumim pseudo – bani, intrucit sunt chiar mai evanescenti decit banii-datorie (care se evapora la disparitia increderii). Sunt “banii” care rezulta din impachetarea (“securitizarea”) unor pariuri financiare de tipul creditelor sub-prime sau al CDS-urilor (credit default swap).

Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor unor experti etc. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. Cutuma omite, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit : (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese.

Securitizarea creditelor ipotecare nu creaza doar bani-datorie, ci si pseudo-bani. Jocul care urmeaza impachetarii creditelor ipotecare poate fi asemănat unui joc de poker : creditele ipotecare securitizate sunt ambalate în ţipla “opiniilor” agenţiilor de rating, care acordă calificativ AAA acelui pachet de credite ipotecare, chiar daca ele sunt sub-prime. Agentiile de rating opineaza ca un apartement de 200 de mii de dolari (pe care, in mod real, imprumutatul sub-prime nu il va putea achita niciodata) va putea valora in cinci ani 1 milion. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul : sunt cumparate in cascada de fonduri de investitii, de fonduri sau case de pensii, de fonduri de asigurari de sanatate, de firme de asigurari de viata etc. Si sunt asigurate contra riscului de default de firme de asigurari. Opinii, “simple” opinii emit : agentiile de rating/scoring, companiile de evaluare, firmele de audit si consultanta. Pe sume colosale primite chiar de la cel analizat, auditat, consultat etc. Toti acesti actori sunt platiti sa creada, sa spere sau sa opineze ca apartamentul de 200 de mii va avea o valoare de 1 milion. Este, de fapt, un poker jucat de toti acesti magicieni ai riscului. Dar pariurile se vind enorm de bine tocmai pentru ca sunt imbracate in aceste opinii de foarte mare incredere. Pariurile, jocul de poker al traderilor si al bankerilor de pe Wall Street, securitizate si impachetate in calificative AAA, sunt mai valoroase decit aurul.

Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage).

Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate prin care se pariaza pe riscul de faliment al debitorilor : cumparatorul pariaza pe falimentul debitorului (si, deci, spera ca acest faliment sa se intimple), iar vinzatorul pariaza pe supravietuirea debitorului (si, deci, spera ca el sa nu intre in faliment). Traderul incaseaza comisioane de la ambii. Riscul de faliment poate fi : al unei categorii sau al tuturor clientilor de retail al bancilor, al firmelor, al statelor, al municipalitatilor, al bancilor etc. Acest CDS a ajuns sa masoare costul la care se pot imprumuta toate aceste entitati. Credit default swap (CDS) este, deci, un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie si, in fine, pina la statele europene din zona PIIGS ori municipalitatile Madrid sau Salonic. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment.

Sa pariezi pe faptul ca cineva va da faliment! Si sa incasezi comisioane si de la cei care se asteapta ca falimentul sa intervina si de la cei care spera ca falimentul sa nu intervina! Acesta nu este nimic altceva decit un odios joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului, mai rau decit un poker manipulatoriu (cel jucat la “cacialma”); e “legal” sa cistigi la poker, daca sunt respectate regulile si “ilegal” sa cistigi daca incalci sau falsifici regulile; spre exemplu, un cistig este ilegal si ilegitim daca cel care a cistigat a avut unul sau mai multi asi in mineca.

Or, in cazul pokerului cu CDS-uri, este clar cine are toti asii in mineca. Si cine incalca sau falsifica regulile jocului.

Se estimeaza[4] ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt chiar mai evanescenti decit „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori. E nevoie ca cineva sa traga focul (trigger). De aceea CDS-urile au fost calificate drept “arme financiare de distrugere in masa”, AFDM (Warren Buffett, 2002).

Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi.

Băncile ajunseseră la cel mai mare nivel de încredere sustinuta de stat (leveraged) in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).  Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating erau plătite să spună minciuni favorabile băncilor, devenise clar ca ceva nu este in regula, ca increderea, ingredientul magic al industriei financiare, nu se mai sustinea decit pe temelii de nisip miscator. Din momentul falimentului Lehman Brothers bancile au fost nevoite sa vada ce inseamna ca acest joc al minciunilor frumos ambalate sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu a mai avut incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu au mai avut incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observat – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat. Si, daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.

Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.

4. In SUA, pentru bancile universale, raportul fonduri proprii – credite in derulare este de 1 la 33 (sursa: documentarul din 2011 The Inside Job). Pentru bancile de investitii, considerate gestionare ale riscurilor, raportul este, practic, nelimitat. In Romania, pentru credite in lei, rezerva minima obligatorie, RMO, este de 25%, adica raportul este fonduri proprii – credite in derulare de 1 la 4; pentru un leu propriu, banca poate acorda credite de 4 lei. Pentru credite ipotecare in valuta, considerate – in mod eronat – fara riscuri in Romania, rezerva minima obligatorie, RMO, este 0 (zero). Asadar, in acest caz, ca si in cazul bancilor de investitii americane, raportul fonduri proprii – credite acordate si, deci, posibilitatea de a crea bani-datorie, sunt nelimitate. Tind catre infinit.

Din statisticile BNR pe ultimii ani rezulta ca masa monetara aflata in circulatie (bani reali, cash sau bani fiduciari; masa monetara M3) este de 7% din totalul masei monetare. Restul de 93% inseamna bani scripturali, care nu exista decit prin faptul inscrierii in cont. Ma intreb citi din acesti bani inseamna bani – datorie (adica bani care nu exista decit prin faptul crearii sau perpetuarii unor datorii). Probabil toti.

Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Cu conditia sa fii prea mare pentru a esua – to big to fail. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari; statul le-a ajutat sa evite falimentul, iar noi avem “nevoie” de ele in continuare. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele si decit cetatenii acestora! Parazitul este mai important decit corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.

5. Planul “Chicago”, elaborat ca urmare a marii crize economice mondiale din 1929-1933, a preconizat: (i) separarea functiei de creditare de functia de emisiune monetara : ar fi urmat ca bancilor sa nu li se mai permita emisiunea de bani fiduciari; (ii) eliminarea rezervelor fractionare : bancile sa fie obligate sa detina rezerve integrale (fonduri proprii egale cu suma creditelor in derulare). Ce s-ar intimpla daca bancilor li s-ar interzice sa creeze bani din nimic? Probabil ca reactia nu ar fi imediata si directa impotriva lor : prima reactie ar fi furia imprumutatilor care cred in prosperitatea lor pe datorie contra celor care le va fi aratat adevarul (si nu impotriva celor care au creat iluzia si magia prosperitatii).

Traim in mijlocul unei furtuni perfecte. Se pare, insa, ca jucatorii sunt inca absorbiti de jocul lor de poker.



[1]Conform unui autor roman (a se vedea Calin Rechea, in ziarul Bursa din 9.10.2012 la adresa http://www.bursa.ro/?s=macroeconomie&articol=185347), Banca Angliei si Federal Reserve of New York afiseaza afirmatii de acest gen : “atunci cind bancile acorda credite, ele creeaza depozite aditionale, pentru cei care imprumuta bani”; “cind o firma imprumuta bani de la o banca si isi plaseaza acesti bani intr-un depozit, bilantul bancii creste fara sa fie afectate rezervele sale”.

[2] Cartea este scrisa de Bulgakov in 1940, dar neterminata; ea a fost publicata postum, in 1966, de sotia sa, cea care pare sa fi fost chiar modelul personajului Margareta.

[3]Citat in „Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere in masa”, publicata de editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare sa fie o colectie de postari ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.

[4]Idem.

Austeritate. Doar pentru cei care nu sunt Germania

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 3 Comentarii

Mi-a atras atentia, ieri, o dispozitie din tratatul UE (TCE). Art. 107 alin.2 lit.c) din acest TCE considera ca este „ajutor de stat compatibil” (adica, ajutor de stat care poate fi dat fara restrictii, la libera apreciere a autoritatii publice) orice ajutor dat anumitor regiuni ale Germaniei in vederea compensarii dezavantajelor economice rezultate din fosta divizare a Germaniei (e vorba de regiunile din fosta DDR, Germania de est, comunista). Dispozitia este in vigoare cel putin pina in 2014.
Tradus in limba romana colocviala, textul inseamna :

(i) fosta Germanie de est a avut si are pina in 2014 statut de zona defavorizata economic;

(ii) ajutoarele de stat de ‘jde mii de miliarde euro pompate in aceste zone „defavorizate” au fost si vor continua sa fie considerate permise, la libera apreciere a bogatei si puternicei Germanii de vest;

(iii) compensarea dezavantajelor economice ale fostei Germanii de est a fost considerata atit de importanta, incit ajutoarele de stat aferente au fost trecute in Tratatul de constituire si functionare a Uniunii Europene, fara ca vreo institutie europeana (Comisia, Curtea de la Luxemburg, Parlamentul de la Strasbourg etc) sa aiba dreptul de a interveni pentru a analiza compatibilitatea acestui ajutor de stat;

(iv) nici Grecia, nici Spania nu au avut acest noroc, ele fiind nu doar regiuni ale Europei, ci tari dezavantajate de criza economica, dar fiind nevoite sa accepte austeritatea impusa de Germania (probabil, pentru ca aceasta sa continue sa ajute nestingherit regiunile sale din est);

(v) in tari ca Romania exista infinit mai multe si infinit mai sarace zone defavorizate, exemplul Deltei Dunarii fiind cel mai elocvent; cu toate acestea, nefiind – inca – regiuni ale Germaniei, aceste zone defavorizate nu pot beneficia de facilitatea „ajutorului de stat compatibil”; in fapt, cunosc din experienta proprie un caz de investitie in zone defavorizate din Romania care a fost adusa pe marginea prapastiei de retragerea, in 2004, a facilitatilor fiscale de catre Statul roman, care a motivat ca asemenea facilitati acordate zonelor defavorizate nu mai sunt permise de (pe atunci dezirabilul) statut al tarii noastre de membru al clubului select al Uniunii Europene; investitia era, la acea data, de 250 milioane de Euro, crease peste 12 mii de munca directe in zona defavorizata respectiva (si alte peste 20 de mii de locuri de munca pe orizontala); acum Statul roman este pirit la ICSID (arbitrajul din cadrul Bancii Mondiale menit a pune in aplicare Tratatul Multilateral de protectie a investitiilor straine, la care si Romania este parte), avind toate „sansele” sa piarda, iar noi avind toate sansele sa achitam investitorului, cu titlu de despagubire, probabil un miliard de euro. Pentru ce? Pentru lipsa de curaj, de cuvint si de colana vertebrala a celor care au negociat aderarea Romaniei la UE. Si, foarte plauzibil, din cauza acestei forme ipocrite de conceptie a regulilor Uniunii Europene.
Textul acesta din TCE imi readuce in minte mare problema a ajutoarelor de stat de aproape 5 mii de mld euro date bancilor pentru salvarea de la faliment, pe motiv ca sunt prea mari pentru a esua. Si subventiile si celelalte masuri de favoare acordate timp de zeci de ani agriculturii franceze. Si exceptarile de la principiul circulatiei capitalurilor acordate firmelor din City-ul Londonez. Samd.
Daca nu esti Germania, daca nu esti corporatie financiara multinationala, daca nu esti firma din City-ul londonez, daca nu esti producator de vin sau de brinzeturi francez, tot ce faci pentru dezvoltare sau salvare este ajutor de stat. Care este, de regula, interzis. Sau pentru care se acorda aprobare doar dupa ani lungi de asteptare si doar cu restrictii de-a dreptul imposibil de pus in practica.
Oare de aceea ies grecii si spaniolii in strada, protestind contra acestei austeritati ipocrite? Ce le-o fi venit norvegienilor sa acorde premiul Nobel pentru pace unei astfel de constructii institutionale? Sau poate a nu ar trebui sa ne mire gestul atribuirii acestui premiu UE – pe care il ironizeaza chiar si dl Basescu. Domnii din juriul respectiv au mai surprins odata, in 2009, cind ii acordau premiul Nobel pentru pace dlui Obama, presedinte al unei tari agrenate in doua mari razboie, cel din Irak si cel din Afganistan si aflata in mod perpetuu pe picior de razboi cu Iranul si Coreea de Nord, iar acum cu Siria.
Oare ne-am inselat noi acum 10 ani cind ne doream cu ardoare sa ajungem pe acest pisc? E aerul prea rarefiat aici?

Ridicati-va!

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 0 Comentarii

Credeti ca intreprinderile voastre, desi falite, au sanse de supravietuire? Ridicati-va si preluati-le. Construiti societatati – vehicul (Special Purpose Vehicle, SPV) care sa preia intreprinderile de la actionarii actuali si de la managerii incompetenti sau fraudulosi care le-au falimentat. Nu va lasati convinsi de diversi mesia de buzunar; va puteti descurca si singuri. Daca puteti convinge creditorii sa incaseze de la voi, pentru creantele lor, 10 lei in loc de 100, faceti rost din contributii proprii de doi lei, imprumutati-va la banci 8 lei (punind ipoteca asupra actiunilor la noua societate) sau gasiti fonduri – partenere care sa va puna la dispozitie acesti 8 lei; cu cei 10 lei adunati, cumparati activele bune si afacerea de la actuala societate. De aici, din acest pret, se vor indestula, in parte, creditorii. Faceti ca restul activelor rele si datoriile sa ramina in actuala societate. Iar aceste active si datorii vor fi lichidate prin faliment. Dincolo de aceste proceduri legale, noua societate, desprinsa de activele rele si de datoriile vechii societati, va functiona la adapost de urmaririle creditorilor, cu un pasiv curat, cu atitia angajati citi vor fi necesari pentru continuarea afacerii, cu vechii parteneri de afaceri alaturi si cu altii noi, atrasi de noua constructie, convinsi de vitalitatea unui nou inceput. Va depinde doar de voi, ca actionari seminificativi, si de managerii pe care ii veti fi ales sa getioneze afacerea in noile conditii, daca afacerea va avea viitor sau nu.

Debarasati-va de actualii lideri sindicali. Stiti de ce : de 20 de ani ei au pactizat cu managerii politici ai intreprinderii si au prosperat facind afaceri cu intreprinderea si cu tertii, in numele vostru, dar in interes propriu. Creati-va lideri noi, care sa vrea doar atit : salvarea intrepinderii si, implicit, a cit mai multor locuri de munca si a comunitatii locale. Numiti manageri ai acestei noi societati pe aceia dintre voi care chiar stiu sa produca, sa negocieze cu furnizorii si clientii, cu bancile si cu statul, si care chiar stiu sa vinda, sa gestioneze trezoreria si sa interpreteze legile.

Metoda de preluare pe care v-o propun nu e o inventie a mea sau a Romaniei; ea a fost utilizata cu succes in SUA si in Europa, cele mai notorii cazuri fiind General Motors si Crysler. Se numeste Levereged Buy Out (LBO). Nu aveti nevoie de sprijinul statului roman; desi statul american s-a implicat cu sume imense in cazurile General Motors si Crysler, implicarea Statului roman este indezirabila, avind in vedere apetenta sistemului nostru politic pentru functii manageriale si pentru fabricarea de dependente ale economicului de politic si de administrativ.

Pentru a ajunge acolo, cereti si obtineti punerea actualei societati sub protectia tribunalului. Ca salariati care nu si-au primit drepturile salariale de citeva luni, sunteti creditori ai acestei societati unde lucrati si aveti acest drept. Aveti si dreptul sa nominalizati un lichidator pe care il veti alege pe criterii de independenta (mai ales fata de politica) si de profesionalism.

Cereti judecatorului-sindic si lichidatorului separarea clara a activelor functionale de cele care trebuie lichidate si de datorii. Treceti aceste active, plus contractele cu partenerii de afaceri si contractele de munca, pe acea noua companie (SPV), in care sunteti actionari semnificativi. Platiti pentru asta cei zece lei pe care ii aveti din surse proprii si din imprumuturi. Afacerea va fi, din acel moment, a voastra, a partenerului pe care vi l-ati ales si a bancilor care v-au imprumutat pentru preluarea intreprinderii.

In fine, nu va dezinteresati de faliment. E cea mai buna oportunitate pentru ca cei vinovati sa fie trasi la raspundere; legea spune ca tot ceea ce depaseste suma de 10 lei, cu care se vor fi platit, partial, creditorii, va fi imputat managerilor, actionarului, capuselor, bancilor si tuturor persoanelor care au cauzat falimentul. Daca vor fi fost externalizari frauduloase, acestea se vor anula la cererea lichidatorului, activele sau contravaloarea acestora urmind a fi readuse in patrimoniul societatii falite, spre indestularea creditorilor. Urmariti procedura, pentru ca cei care au falimentat afacerea sa plateasca. Poate si penal, pentru ca a falimenta intentionat o afacere inseamna, deseori, bancruta frauduloasa.

Class action a la roumaine

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica, Despre avocatura | 2 Comentarii

Noua forma a Legii 193/2000, republicata in 3 august 2012, impune modificari esentiale de conceptie a regimului juridic al sanctionarii clauzelor abuzive, a tratamentului judiciar al acestora si a comportamentului actorilor acestei drame.

In primul rind, se confera ANPC – si instantei care judeca sesizarea ce tinde la sanctionarea contraventionala a profesionistului pentru inserarea in contractele sale de adeziune de clauze abuzive – o putere mult mai mare decit cea existenta pina acum : daca sunt constatate de catre ANPC, din oficiu sau la cererea unor consumatori, astfel de clauze abuzive in contractele de adeziune utilizate de profesionisti, se poate cere, alaturi de sanctionarea contraventionala a profesionistului, si eliminarea din toate contractele respective a clauzelor abuzive si modificarea acestora in vederea punerii lor de acord cu legislatia; a se observa ca este vorba de toate contractele de acel tip ale profesionistului, aflate in derulare (in curs de executare) la acel moment. Daca instanta constata existenta clauzelor abuzive in contract, atunci dispune nulitatea clauzelor abuzive si modificarea contractelor (inlocuirea clauzelor abuzive cu clauze conforme legislatiei). Efectul unei astfel de decizii este erga omnes si automat, nefiind limitat la un contract anume. De altfel, obiectul unui astfel de proces nu este un contract anume, ci toate contractele de adeziune de acelasi tip ale profesionistului – pirit.

Cu exceptia atributiei de a cere tribunalului sanctionarea contraventionala a profesionistului, aceleasi drepturi de a ataca toate contractele unui profesionist, cu efecte erga omnes si automate, il au si asociatiile pentru protectia consumatorilor. Este un class action de tip romanesc (fiind limitat la asociatiile cu personalitate juridica), ceea ce inseamna ca am luat-o chiar inaintea francezilor si a CE pe acest drum! Reamintesc ca, asa cum rezulta din presa franceza de luni, 10 sept 2012 (http://www.juridice.ro/217587/class-action-a-la-francaise.html), o astfel de legislatie este pregatita a aparea in Franta doar in primavara anului 2013, iar un “recurs colectiv” in materia protectiei consumatorilor urmeaza a fi reglementat la nivelul Dreptului Uniunii Europene catre finele anului 2013.

Cel mai important este ca noua reglementare da efect de lege precedentului judiciar : daca hotarirea tribunalului este in sensul ca exista clauze abuzive, toate contractele vizate vor fi afectate (vor fi eliminate clauzele nule; vor fi modificate contractele, cu impunerea unor clauze conforme cu legislatia); oricine, oricind, institutie, asociatie sau simplu particular, va putea invoca aceasta decizie pentru a obtine sanctionarea profesionistului care, in ciuda hotaririi tribunalului, continua sa foloseasca acele contracte de adeziune care contin clauze abuzive. Mai mult, cred ca solutia se va putea impune si in cazul in care aparent contractele s-au modificat, dar in fapt contin cam aceleasi clauze abuzive (sa ne re-amintim istoria comisionului de risc, rebotezat comision de administrare).

Profesionistii sunt obligati sa se supuna unei astfel de hotariri, care prin efectul sau general este de aceeasi forta ca si legea. Fara sa existe dispozitii exprese in acest sens, cred ca instanta poate impune in baza dispozitiilor din dreptul comun daune cominatorii sau amenzi civile pentru a determina profesionistul sa respecte hotarirea; in plus, legislatia contraventionala permite si aplicarea unor pedepse complementare, cum ar fi suspendarea licentei de operare, in caz de refuz de respectare a hotaririi.

In cele de mai jos sunt analizate citeva chestiuni tehnice, dar importante.

Astfel, competenta functionala intr-o asemenea actiune apartine tribunalului (pina acum, in procesele contraventionale declansate de ANPC se pronunta judecatoria), iar hotarirea tribunalului este supusa numai apelului. Se poate spune ca, in acest fel, scurteaza durata procesului, eliminindu-se recursul (care, oricum, ar fi vizat numai legalitatea hotaririi, nu si faptele).

Trebuie observat, de asemenea, ca actiunile de la art. 12-13 (constatarea clauzelor abuzive cu titlu de contraventie, la cererea ANPC; constatarea clauzelor abuzive la cererea asociatiilor pentru protectia consumatorilor, cu titlu de “recurs colectiv” sau class action) au in vedere doar contractele de adeziune, nu si contractele obsinuite, si au in vedere toate contractele de adeziune din aceeasi clasa ale aceluiasi consumator; spre exemplu, este vorba de toate contractele de credit de retail ale unei banci, toate politele de asigurare ale unei societati de asigurare, toate contractele de leasing ale unei societati de leasing, toate contractele, biletele, tichetele etc. ale unui comerciant, in masura in care sunt vindute consumatorilor.

Alte citeva amanunte tehnice :

-consumatorii, simpli particulari, individual sau in alianta procesuala, vor putea in continuare sa atace contractele cu profesionistii, invocind nulitatea clauzelor abuzive si lipsa lor de efecte; acest gen de actiuni individuale se vor judeca la tribunal sau, dupa caz, la judecatorie, dupa valoarea pricinii;

-vor putea fi atacate direct de catre consumatori atit contractele de adeziune, cit si contractele obisnuite (altele decit cele de adeziune, pre-formulate), in masura in care acestea contin clauze abuzive;

-efectele hotaririlor favorabile consumatorilor in astfel de actiuni individuale nu vor avea consecinte erga omnes, in orice caz, nu direct (ele se vor putea impune si in alte cazuri identice sau similare prin efect de putere de lucru judecat, forta de persuasiune a argumentelor sau cutuma judecatoreasca).

 

Reamintesc ca Legea 193/2000 a fost temeiul unui mare numar de procese care au implicat, de o parte a baricadei, bancile, si de cealalta parte, ANPC si clientii bancilor. Cele mai multe procese cu acest temei legal au fost procese contraventionale, declansate de ANPC, in vederea santionarii contraventionale a bancilor si a eliminarii din contracte a clauzelor abuzive. La aceste procese de tip contraventional, uneori au intervenit si consumatorii. Au existat si procese formulate direct de consumatori, individual sau in alianta procesuala. Daca in litigiile cu declansate de ANPC, bancile au avut cistig de cauza intr-o proportie de maxim 15%, in litigiile declansate direct de consumatori, procentul de pierdere suferita de banci a fost apropiat de 100%, doar foarte putine procese, practic 2-3, fiind cistigate de bani. Foarte multe hotariri pronuntate in procese din ambele categorii sunt, in prezent, irevocabile. Cu toate acestea, bancile au continuat sa utilizeze contractele in care s-au constatat clauze abuzive, sub motiv ca hotaririle respective, chiar irevocabile, nu au efect erga omnes, ci numai efecte limitate la speta (inter partes). Asa ca, noua formula a art. 13 din Legea 193/2000 care extinde efectul de constatare a clauzelor abuzive, de nulitate a acestora si de modificare obligatorie la toate contractele de adeziune din aceeasi categorie de business a aceluiasi profesionist este foarte bine venita, pentru ambele parti ale razboiului si pentru autoitatea administrativa. Din pacate, in legatura cu procesele irevocabil cistigate sau pierdute de banci in procesele privind clauzele abuzive nu se poate spune ca au acest efect general, intrucit noul art.13 din Legea 193/2000 nu se poate aplica retroactiv. Singura solutie ar fi ca, in aceste cazuri, beneficiind si de jurisprudenta creata, se se formuleze noi actiuni de catre asociatiile de protectia consumatorilor sau sa se declanseze noi procese contraventionale de catre ANPC. De fapt, pentru a calma spiritele “pe piata”, chiar devin necesare ca aerul aceste actiuni. In privinta actiunilor de tip contraventional (cele in care ANPC cere constatarea si sanctionarea contraventiei  de inserare si utilizare a clauzelor abuzive in contractele de adeziune) aflate in curs, probabil ca cel mai intelept ar fi ca ele sa se suspende in vederea pregatirii unui proces contra tuturor profesionistilor care au in contratele lor de adeziune clauze abuzive si sunt sau ar urma sa fie supusi unei astfel de actiuni.

 

Actiunile individuale sau colective (in alianta procesuala) formulate direct de consumatori si care sunt acum in curs, in diverse faze procesuale, nu sunt afectate de noua modificare (cu singura exceptie a caii de atac – cred ca norma care elimina recursul, in favarea apelului, este de imediata aplicare). Adica, aceste actiuni nu ar trebui sa fie suspendate sau aminate de eventuale actiuni formulate de ANPC sau de asociatiile pentru protectia consumatorilor in virtutea noii forme a art. 13 din Legea 193/2000 (asa rezulta din art. 13 alin.4 si art. 14 din Legea 193/2000) si nici nu ar trebui sa aiba un efect erga omens fata de alte situatii identice sau similare (cu exceptia unui efect indirect de contegiune, ca putere de lucru judecat, forta de persuasiune a argumentelor sau cutuma judecatoreasca).

The rule of law

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 8 Comentarii

Raportul Comisiei Europene privind starea justitiei in Romania exprima ingrijorarea birocratiei europene fata de un potential regres al aplicarii principiilor statului de drept in Romania. Panica declansata de ritmul rapid in care s-au desfasurat procedurile de suspendare (si demitere) a presedintelui Romaniei si de schimbarea abuziva a regulilor jocului in timpul jocului au transformat Romania intr-un fel sperietoare a Europei (Le Monde titra saptamina asta : “La Roumanie contre l’Europe?”). Doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, surprinsa ca docila si supusa Romanie – asa cum s-a manifestat aceasta, prin presedintele Basescu, in toata perioada de dinainte si de dupa declansarea crizei economice – s-a miscat un pic imprevizibil de pe casuta sa de pion pe tabla de sah a Europei, a chemat la ordine administratia romana si birocratia europeana. Este evident ca, in conditiile in care exista Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia si Spania (PIIGS), cu falimentele lor de tara nedeclarate sau controlate, si in conditiile in care exista o Ungarie cu evidente tendinte autocratice si euro-critice si, in fine, in conditiile in care marile banci europene, inclusiv Deutsche Bank, cad ca mustele in plasa anchetatorilor in enormul caz de manipulare a criteriului de calculare a dobinzilor (Libor Case), dna Merkel, toata Germania, toata Franta, intreaga birocratie bruxeleza, aveau nevoie de o problema in Romania ca de un cui in talpa. Sau ca de o piuneza in fund. De aici panica si reactia vehementa. In graba de a raspunde imperativului momentului, Comisia Europeana, a uitat, pe moment, de PIIGS, Ungaria si Libor Case si au gasit ca in Romania nu se respecta statul de drept (traducere neinspirata a presei si a politicienilor dupa sintagma “rule of law”). Dl Barosso a spus chiar, un picut oximoronic, ca desi Romania “a facut un pas inapoi de pe marginea prapastiei”, increderea in Romania a birocratiei europene este “fisurata”. Si, cel mai neplacut : (i) raportul face o imensa si impardonabila confuzie considerind Curtea Constitutionala drept parte a sistemului judiciar din Romania ; (ii) raportul omite sa se refere la realele probleme ale sistemului judiciar din Romania, relevate de CEDO si de CJUE, dar trecute sub tacere de CE.

Inainte de a analiza, pe rind, aceste doua elemente esentiale care deranjeaza, sa observam ca, daca am fost pe marginea prapastiei, inseamna ca MCV, aplicat Romaniei timp de peste 5 ani, a fost un mare esec; oricum, pe marginea prapastiei am ajuns in timp, cu pasi marunti, si nu in ultimele 2 saptamini; de altfel, in ultimul an au fost finalizate chiar cu trimiterea in inchisoare a inculpatilor mari cazuri de coruptie, asa cum a cerut timp de cinci ani CE (probabil ca de aici a rezultat expresia defectuoasa “Romania a facut un pas inapoi”); daca tot suntem pe marginea prapastiei, dar doar cu un pas inapoi, raportul CE era exact ce ne lipsea, adica un sut in fund ca sa facem un pas in fata : romanii tocmai ce isi recistigasera un dram de incredere in justitia lor nationala, procesele colective contra bancilor, contra statului (pensii, salarii, ideminizatii ciuntite, taxa auto ilegal), contra autoritatilor care ridica ilegal masini de pe strada si aplica ilegal amenzi pentru roviniete fiind dovezi ale acestei increderi recistigate; in urma acestui raport, ne vom intoarce la liniile de “start” (back to square one), adica la zero incredere in justitie. Multumim, dle Barosso!

 

Curtea Constitutionala a Romaniei nu face parte din sistemul judiciar! Nu doar pentru ca nu este o instanta de judecata, care nu judeca fapte sau oameni, ci legi, care nu contine judecatori independenti si inamovibili, ci judecatori-politicieni, numiti politic, care nu este deloc impartiala, ci implicata voluntar sau involuntar, in facerea si desfacerea ori chiar falsificarea jocului democratic in Romania, ci mai ales pentru motivul ca legile de organizare a justitiei si chiar Constitutia Romaniei spun negru pe alb ca justitia in Romania se face de instantele judecatoresti si de Inalta Curte de Casatie si Justitie! Il invit pe redactorul raportului sa citeasca art. 124 alin.1 din Constitutia Romaniei. Dupa ce face acest efort, poate insereaza in viitorul raport sugestia ca, fie Curtea Constituitionala sa fie desfiintata, pentru ca atributia verificarii constitutionalitatii legilor sa fie data ICCJ sau instantelor de drept comun, fie “judecatorii” de la Curtea Constitionala sa fie chiar judecatori, adica sa nu mai fie numiti politic (trei de la Camera Deputatilor, trei de la Senat si trei de la presedintele Romaniei), ci pe criterii reale de profesionalism, independenta si impartialitate. Intre timp, poate se intreaba decidentii birocratiei bruxeleze cum poate fi impartial un “judecator” numit de presedinte la Curtea Constitutionala atunci cind se analizeaza constitutionalitatea procedurilor de demitere a presedintelului si, de asemenea, cum poate fi impartial orice judecator de la Curtea Constitutionala atunci cind se discuta legi relative la competenta Curtii Constitutionale.

 

In procesele (colective sau individuale) contra bancilor s-au obtinut pina in prezent, dupa lungi ani de asteptare, hotariri executorii care obliga bancile pirite sa modifice contractele si sa restituie clientilor lor sume incasate in baza unor clauze abuzive. Sunt mii de astfel de hotariri obtinute de clientii bancilor, fie prin interventia in dosarele declansate de Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, fie prin actiune directa in instanta. Pe cale administrativa, ANPC a dispus in nenumarate rinduri ca bancile aflate in situatie neregulata din perspectiva clauzelor abuzive sa modifice toate contractele si sa restituie tuturor clientilor sumele incasate in baza acestor clauze abuzive. Desi unele hotariri ale justitiei in acest domeniu sunt irevocabile (unele fiind pronuntate chiar de Inalta Curte de Casatie si Justitie), bancile pirite nu numai ca nu au modificat contractele cu clientii, in genere, dar nu au executat si nici nu au de gind sa execute hotaririle justitiei care le obliga la aceasta atitudine. Clientul, justitiabilul, va fi nevoit sa apeleze din nou la sistemul judiciar, pentru a obtine incuviintarea executarii, daune moratorii sau santionarea penala a abuzului. Va mai avea incredere in sistemul judiciar romanesc, aflat, conform raportului CE din 18 iulie, pe marginea prapastiei?

 

Reglementarea clauzelor abuzive, care tine de protectia consumatorilor, face parte din Dreptul Uniunii Europene, drept pe care, printre alte atributii pe care CE le are, trebuie sa fie aplicat cu prioritate de CE; directivele in domeniu sunt standarde minime pe care trebuie sa le atinga legislatia interna a statelor membre, pentru a asigura o protectie nediscriminatorie si eficienta a oricarui consumator din orice stat membru; acestui tip de drept ii este pe deplin aplicabil principiul de minimis, adica statelor membre li se permite – si chiar sunt incurajate sa o faca – sa ofere consumatorilor din jurisdictia lor un grad mai ridicat de protectie; este ceea ce, in mod oficial, ne spune inca odata CJUE, de data aceasta cu referire directa la Romania; in decizia sa din 12 iulie 2012, CJUE a aratat ca Dreptul Uniunii Europene nu se opune ca legea interna a unui stat membru sa ofere o astfel de protectie mai inalta consumatorilor, spre exemplu, (i) sa faca aplicabila o directiva unor contracte aflate in derulare la data emiterii directivei, (ii) sa declare ilegale sau nule unele costuri aplicate consumatorilor (cum ar fi comisionul de risc in contractele de credit) si (iii) sa confere autoritatilor nationale in domeniu competente mai extinse de sanctionare a comerciantilor (cum ar fi atributia ANPC de a dispune suspendarea activitatii unei banci).

Reamintesc mult-prea-docilelor autoritati romanesti si atrag atentia redactorilor raportului CE referitor la Romania ca, in intentia de a implementa Directiva 2008/CE/48, Guvernul Romaniei a emis OUG 50/2010, cunoscuta in mass-media drept “Ordonanta creditelor”. Reglementarea a fost primita cu ostilitate de un numar de banci, terifiate de efectul de transparentizare a contractelor lor (impanate, de altfel, cu clauze abuzive) si ingrozite de efectul de reducere a profitabilitatii proprii prin consecinta anularii unor costuri impuse abuziv clientilor in contractele lor de credite de retail (cele mai celebre fiind comisionul de risc si dobinda variabila dupa propriile calcule ale bancii si nu dupa indicii publici de genul Libor, Euribor sau Robor). Printr-un intreg lant al slabiciunilor, Ordonanta creditelor a fost neutralizata in Parlament, in preziua ajunului Craciunului 2010 : s-a interzis aplicarea sa creditelor in derulare (peste 8 milioane de contracte, dintr-un total de 8,3 mil la acea data …), s-a largit “plaja” comisioanelor considerate legale, re-incluzind celebrul comision de risc, s-a revenit la dobinda de tip Prime rate (dobinda de referinta interna a bancii) si s-a interzis ANPC atributia de a suspenda activitatea de banca. Bancile terifiate de Ordonanta creditelor s-au agatat de firul de par oferit de consultantii lor legali, care au emis ideea – contrazisa clar de CJUE in decizia din 12 iulie 2012 – asa-zisei aplicari retroactive a ordonantei; strategia se baza pe “argumentul” ca, din moment ce Directiva 2008/CE/48 nu se aplica creditelor in derulare la momentul edictarii sale, nici Ordonanta creditelor nu se poate aplica creditelor in derulare la momentul emiterii sale, o alta solutie echivalind, conform acestui “argument”, cu aplicarea retroactiva a legii, ceea ce, nu-i asa, este ne-constitutional. “Argumentul” omitea, voluntar sau involuntar, solutiile constante ale CJUE din care rezulta ca directivele in domeniul protectiei consumatorilor sunt reglementari de minimis, statele membre avind dreptul – si fiind chiar incurajate sa o faca – sa confere consumatorilor o protectie mai inalta. Pe baza acestui “argument”, bancile in cauza au convins BNR sa ia atitudine (dl Guvernator Isarescu chiar a “plusat”, cerind – si obtinind – eliminarea competentei ANPC de a suspenda activitatea de banca in caz de constare a unor clauze abuzive in contracte), care a convins CE si FMI sa impuna autoritatilor romane (autoritati ce tocmai ne ne facuse, fara voia noastra, debitori ai imprumtului acordat de cei doi creditori, in valoare cumulata de 20 mld euro) sa desfiinteze, practic, OUG 50/2010. Ministerul roman al Finantelor, prin vocea secretarului de stat Gherghina, a sustinut vehement acest “argument”, iar Parlamentul a executat ordinul … Colac peste pupaza, prea-cinstitul si onestul domn presedinte suspendat a luat si domnia sa atitudine, sustinind “argumentul” … O fi fost sau nu hotaritoare interventia dlui presedinte, nu stiu. Poate vom afla dupa referendum.

 

Ii cer dlui Barosso ca, in lista sa de 11 ordine date autoritatilor romane, sa includa un al 12-lea ordin, acela de a emite actele legislative necesare pentru implementarea deciziei CJUE din 12 iulie 2012, in sensul revenirii la forma initiala a OUG 50/2010, corecta, in forma si spiritul sau, conform CJUE. Tine de rule of law ca statele membre sa respecte deciziile CJUE.

Ii cer de asemenea, dlui Barosso, precum si dnei Lagarde, directorul FMI, si dlui Trichet (inca directorul BCE) sa impuna bancilor – mama ale bancilor romane sa respecte deciziile justitiei romane care obliga la modificarea contractelor si la restituirea sumelor platite in baza unor clauze abuzive in contracte. Poate ca sugestia ar trebui trimisa de cei trei si dlui Isarescu, Guvernatorul etern al BNR. Tine de rule of law sa respecti hotarirtile judecatoresti executorii, mai ales cind sunt definitive si irevocabile si sunt proununtate de ICCJ.

 

Ii mai cer dlui Barosso sa ceara autoritatilor romane sa respecte hotaririle judecatoresti (inclusiv o decizie data intr-un recurs in interesul legii de ICCJ in luna noiembrie 2011) care constata ilegalitatea reducerii, uneori cu 85%, a pensiilor speciale (militari, aviatori, grefieri, dimplomati), a deciziilor judecatoresti care constata ilegalitatea reducerii cu 15% a indeminizatiilor persoanelor aflate in ingrijirea copiilor mici (mamicile si bebelusii din cosmarurile dlui presedinte suspendat, care vedea in Romania o tara de mamicute si bebelusi), a celor care constata ilegalitatea reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor (acele persoane care au fost invitate sa plece din tara, la capsuni, de acelasi presedinte suspendat) si a celor care constata ilegalitatea reducerii salariilor si sporurilor judecatorilor (cei care, in 2009, au stat in greva peste 4 luni si care i-au atras atentia aceluiasi presedinte suspendat ca sunt, totusi, independenti).

 

Ii mai cer dlui Barosso sa ceara autoritatilor romane sa restituie propriilor cetateni din proprie initiativa “taxa auto” (de prima inmatriculare, de poluare etc.), fara sa mai puna oamenii pe drumuri, si integral, pentru ca asa a spus aceeasi CJUE ( in doua rinduri, chiar). Si ii mai cer sa impuna statului roman sa isi plateasca de indata si integral despagubirile cuvenite celor care au fost privati de proprietatile lor de statul comunist si, ulterior, de dreptul lor la despagubire, de statul roman “auster”, renuntind la proiectul de reducere la 15% a cuantumului si la esalonarea pe 12 ani a platii acestora, in dispretul deciziei pilot a CEDO  din august 2010 (cauza Atanasiu si altii contra Romaniei). Tine de rule of law sa respecti deciziile CJUE si CEDO.

 

Si, in fine, ii cer dlui Barosso sa ii atraga atentia dlui presedinte suspendat al Romaniei ca deciziile judecatoresti se executa, chiar daca debitorul este statul roman si chiar daca executivul roman are impresia ca nu a are bani cu care sa plateasca sumele de bani impuse prin decizii judecatoresti; si, daca nu e prea mult, sa ii atraga atentia ca, asa cum nu poti schimba regulile jocului in timpul jocului de-a demiterea presedintelului, nu poti schimba Constitutia pentru a interzice judecatorilor dreptul de a dispune obligarea statului la plata unor sume de bani cetatenilor aceluis stat si firmelor rezidente in acel stat. Pina la urma, CEDO, in cauza A. Popa contra Romaniei din februarie 2010 a spus clar ca un stat nu se poate deroba de responsabilitatea sa pecuniara, patrimoniala, pe motiv de criza economica. Pina la urma, atunci cind bancile si alti puternici ai economiei au trebuit sa fie salvati din banii contribuabilor, au fost salvati, fara a mai exista obiectia lipsei de bani. Si, oricum, tine de rule of law ca justitia sa controleze celelalte puteri in stat.

Iadul Alimentar

Postat de Gheorghe Piperea în Criza economica | 1 Comentariu

Una din marile probleme ale industrializarii alimentatiei o reprezinta intoleranta alimentara. Dat fiind continutul in gluten, drojdie si E-uri, unele alimente sunt rejectate de organismul nostru, provocind afectiuni inexplicabile si stari de rau care nu isi releva cauzele fiziologice sau anatomice. Practic, contra acestor stari maladive nu prea exista leac.

Glutenul si drojdia nu sunt alimente. Sau, cel putin, eu nu cred ca sunt alimente. Sunt compusi industriali care asigura consistenta sau “cresterea” alimentelor, amalgamati din mai multe proteine care se gasesc in cereale (glutenul) sau care sunt rezultate naturale ale culturilor de microorganisme (drojdiile sunt un tip de bacterii). Aceste substante industriale se gasesc in foarte multe alimente : piine, paste fainoase, cereale, sosuri, conserve, iaurturi etc. Pentru ca alimentele sa tina mai mult timp (pentru a putea fi exportate oriunde, fara teama de alterare), sa arate mai bine, sa miroasa mai bine, sa aiba gust mai bun, se adauga aditivi industriali, naturali sau chimici. Este o manipulare a simturilor. Si mai rau : este o manipulare a proceselor naturale pe care ar trebui sa le suporte alimentele. Practic, zi de zi mancam “de proaspete” alimente care ar fi trebuit sa fie de mult timp ingrasamint pentru agricultura.

Drojdia si glutenul nu sunt decit doua exemple de aditivi alimentari industriali cu o origine cit de cit naturala, aditivi care se pierd in oceanul de aditivi alimentari chimici. Denumiti in mod popular “E”-uri, aditivii chimici sunt prezenti in chiar toatealimentele care se vind in comert. Putem sa ne ferim de aditivii chimici doar daca mincam ceea ce producem in gradina proprie. Sau ceea ce ne trimite mama sau bunica de la tara, din cind in cind. Acesti aditivi chimici sunt dintre cele mai nocive substante pe care le ingurgitam. Cele mai multe dintre ele sunt bilete fara intoarcere cu destinatia – cancer. Chiar si Uniunea Eurpeana a decretat ca o serie de “E”-uri sunt nocive pentru organismul uman, motiv pentru care le-a interzis (ceea ce nu inseamna, insa, ca interdictia chiar se respecta; in SUA, in Europa si la noi acasa continuam sa mincam “E”-uri, oricit de nocive ar fi).

Sa amintim si de animalele fortate, prin stimulare hormonala, sa creasca de 5-6 ori mai repede decit semenii lor care cresc natural. Consumam aceste animale de plastic cu impresia ca sunt aseptice, intrucit sunt crescute ”dupa toate normele UE”.

Si, in fine, sa nu uitam de organismele modificate genetic (OMG), care patrund din ce in ce mai virtos in agricultura si in magazinele noastre. Nu stiu citi dintre noi cunosc faptul ca actualul ministru al agriculturii, dl Fuia, este un fost CEO al Monsanto Romania, aceasta firma fiind trista “campioana” a concursului de impunere a semintelor de cereale, a trestiei de zahar, a cartofilor si soiei modificate genetic, mai intii in SUA, ulterior in Brazila si in ultimul timp, in unele tari ale UE unde, cica, ar fi interzise organismele modificate genetic. Si omul nu se sfieste sa declare ca va promova OMG-urile in Romania. Si nu e singurul – si domnul Tabara, ex-ministru la acelasi minister, promova produsele din organisme modificate genetic.

Intr-o lume globalizata, controlata de marile corporatii industriale sau financiare, nu cred ca mai exista om care sa nu aiba intoleranta la vreun aliment sau la astfel de aditivi alimentari. Nu cred ca mai exista oameni care sa nu fi consumat macar odata in viata organisme modificate genetic sau animale fortate sa creasca prin stimulare hormonala. Chiar si milioanele de copii sau adulti malnutriti din Etiopia, din Sudan, din Mali sau din alte tari africane victime ale globalizarii, consuma organisme modificate genetic si animale de plastic, intrucit SUA practica un soi de responsabilitate sociala (social responsability) foarte bizar, exportind in aceste tari, cu titlu de ajutoare de hrana, cereale, legume si alte alimente din organisme modificate genetic, precum si animale de plastic, “hrana” care rezulta din surplusul pietei americane (surplus care rezulta fie din supraproductie, fie din reorientarea americanilor catre hrana de tip “bio” sau “organic food”; acest surplus ar trebui distrus; dar SUA il exporta cu titlu de ajutoare, impuscind doi iepuri dintr-un foc – dau impresia ca lupta contra foametei si cheltuiesc mult mai putin cu distrugerea acestui surplus de alimente).

Chiar daca ni se pare ca noi, europenii si americanii, cetateni albi si vaccinati, suntem feriti de astfel de probleme  – pe noi ne intereseaza mai degraba cum sa ne modelam corpul – in realitate avem de infruntat acelasi pericol insidios al aditivilor, organismelor modificate genetic si al animalelor fortate sa creasca, care ne manipuleaza simturile si sistemul imunitar. Caci organismul unam – oricare – este dotat cu un sistem imunitar care il ajuta sa elimine acele microorganisme sau acei corpi straini care ii pot afecta functionarea optima. Sistemul imunitar este programat genetic, el face parte din codul genetic pe care il primim de la parinti sub forma de gene (formate din celule de ADN – acid dezoxiribonucleic). Date fiind noile obiceiuri alimentare ale omului modern, organismul uman a ajuns sa poata produce anticorpi pentru a “lupta” contra acestor alimente sau aditivi, pe care sistemul imunitar le interpreteaza ca fiind inamici. In loc ca anticorpii sa dea lupte reale cu inamici adevarati (virusi, microbi), acestia consuma energia vitala a organismului, luptind cu falsi inamici. Sunt anticorpi care functioneaza in gol, afectind organismul. Mai mult, acesti anticorpi pot ajunge sa atace corpul care ii produce, prin atacarea tesuturilor si organelor sanatoase. Aceasta lupta falsa a sistemului imunitar contra propriului organism poate degenera in boli grave, letale. Exista mai multe tipuri de afectiuni care releva aceasta falsa lupta a anticorpilor cu propriul organism. Desi poate fi de mai multe feluri, generic, aceasta boala se numeste lupus . Sistemul imunitar, care este programat genetic sa protejeze corpul, ajunge sa lupte contra acestuia.Lupus-ul este opusul SIDA : daca SIDA inseamna practic inactivitatea (anularea) sistemului imunitar,lupus-ul inseamna ultractivitatea sistemului imunitar, care nu mai recunoaste propriile organe sau tesuturi, pe care le considera corpuri straine si pe care incearca sa le neutralizeze. Iar cancerul este tot o anomalie genetica – tumorile sunt celule sau tesuturi ale organismului care “se revolta” contra organismului si nu mai respecta programul genetic (legile interne ale organismului, care sunt impuse de codul genetic), ci devin “independente”, dezvoltindu-se in interiorul organismului si sfirsind prin a-l ucide.

Drojdia se gaseste in aproape orice, inclusiv in iaurturi “naturale”. Si doctorii nutritionisti ne recomanda meniuri usoare, cu iaurturi…

Glutenul se gaseste in nu numai in piine, produse de patiserie si paste, ci si in cerealele integrale. Doctorii nutritionisti ne recomanda sa consumam cereale integrale, iar reclamele chiar sunt focusate pe copii, care pot fi mai usor manipulati, mai ales daca reclamele sunt difuzate pe canalele de desene animimate sau specializate pe programe pentru copii.

Medicamentele fara prescriptie medicala, pentru care este permisa reclama si publicitatea, precum si suplimentele alimentare “naturale” (pretins facute din tot felul de plante cu denumiri si origini cit mai ciudate, care dau impresia de magie si mister) sunt din ce in ce mai prezente pe tv, radio, bilboard-uri si blockbustere.  Si vinzarile cresc. In mod normal, vinzarile de astfel de produse nu ar trebui sa aiba “trend”-uri, intrucit starea de sanatate este regula, boala fiind exceptia. Ne imbolnavim mai des? Sau doar ne lasam mai usor convinsi sa cumparam medicamente si suplimente alimentare ori produse se (re)modelare corporala?

A, si apropo de (re)modelare corporala. A fi slab a devenit un must, iar pentru cei care stau cu ochii pe tv sau pe internet sau cei care asculta radio, unde peste tot se vorbeste despre avantajele siluetei filiforme si despre dezavantajele persoanelor “plinute”, pentru acesti oameni zic, a te chinui sa devii slab inseamna a trai. Daca la Marx, munca era “cea care l-ar facut pe om”, la noii ideologi ai siluetei filiforme, chinul incercarii de a slabi il face om… Am auzit multi oameni – necunoscuti sau vedete, adulti sau adolescenti – care spun ca traiesc pentru a face sport. Sau ca mininca “sanatos” 2 mere pe zi si o lamie. Eu stiam ca oamenii traiesc pentru a trai, a iubi si a-i ajuta pe ceilalti, in primul rind pe cei din comunitatea in care traiesc.  Aceasta ideologie, ca oricare ideologie care se respecta, are si fanaticii si victimele sale – persoane care, in mod automat sau indus, au bulimie (tot ceea ce maninca, regurgiteaza) sau anorexie (nu maninca aproape deloc, crezind ca sunt prea grase, dar sfirsind prin a muri de epuizare). Ba unele fotomodele au ajuns atit de fanatice, incit au ajuns sa inghita tenie (un parazit intestinal, care poate ajunge si la 12 metri lungime, si care consuma mare parte din energia emanata de corpul gazda; in acest fel, gazda obtine efectul mult dorit – slabeste).

Asasini tacuti si insidiosi ne ucid meticulos, cu metoda, dupa planuri de marketing sau strategice. Cine ne protejeaza? De ce nu se renunta la acesti aditivi?