Trei corigente egal repetentie

Postat de Gheorghe Piperea în Articole | 4 Comentarii

Domnul Ioan Tatu a fost obligat sa achite o suma totala de 7.595 lei (aproape 2.200 EUR) pentru a inmatricula un autovehicul de 2.155 cm3, fabricat in anul 1997, care respecta normele de poluare EURO 2 si pe care a platit in Germania 6.600 EUR.

Reglementarea in temeiul careia a fost achitata aceasta taxa : OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule. Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in cauza Tatu sublinia ca aceasta reglementare are ca efect faptul ca vehiculele de ocazie, importate si caracterizate printr-o vechime si o uzura importante sunt supuse, in pofida aplicarii unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a tine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piata in timp ce vehiculele similare puse in vanzare pe piata nationala a vehiculelor de ocazie nu sunt in niciun fel grevate de o astfel de sarcina fiscala. Efectul constatat de Curte : descurajarea importarii si punerii in circulatie in Romania a unor vehicule de ocazie cumparate in alte state membre.

Avand in vedere considerentele Curtii, Guvernul pregateste o surpriza de proportii automobilistilor.

Se pare ca au ramas “in carti” trei variante de taxa : (i) majorarea taxei de prima inmatriculare/poluare coroborat cu aplicarea acesteia in mod nediferentiat, atat autovehiculele de ocazie inmatriculate pentru prima data pe teritoriul Romaniei cat si celor inmatriculate pentru prima data pe teritoriul unui alt stat al Uniunii Europene; (ii) aplicarea unei taxe de inmatriculare „speciale” platibila la prima vanzare a autoturismului, pentru autovehiculele inmatriculate inainte de 1 ianuarie 2007 si pentru care nu a fost achitata initial o astfel de taxa sau (iii) instituirea unei taxe, platibile anual, de catre toti proprietarii de autovehicule, pe principiul “poluatorul plateste”.

Toate variantele sunt greu de acceptat si denota neintelegerea mesajului pe care Curtea l-a transmis.

Prima si a doua varianta reprezinta o incalcare vadita a dreptului de proprietate al potentialului vanzator de autovehicule, fiind vorba fie de o expropriere mascata fie de o lipsire a acestuia de una dintre prerogativele dreptului de proprietate, respective ius abutendi – dreptul de a dispune de bun.

Un exemplu este edificator. Un autoturism care valoreaza 1.000 EUR nu va putea fi practic instrainat in nicio imprejurare, intrucat cumparatorul va fi obligat sa achite, pentru inmatricularea sa, o taxa probabil mai mare decat valoarea unui astfel de autoturism. Prin urmare, este neeconomic si ilogic pentru cumparator sa incheie contractul in astfel de conditii. Consecinta : prerogativa dispozitiei este incalcata in ceea ce il priveste pe vanzator, acesta neputand sa dispuna vreodata de autoturismul sau.

In aceasta situatie se vor afla, la scara larga, societatile de leasing care si-au marit in mod spectaculos parcul auto in ultimii 2 ani, intrucat foarte multi utilizatori si-au denuntat contractele, restituind autoturismele. Ramane necunoscuta soarta acestora, in conditiile in care si acestea vor fi lipsite de prerogativa dispozitiei de catre statul roman, prin instituirea “noii taxe” de inmatriculare care ii va priva de toti clientii, siguri sau potentiali…

In plus, cea de-a doua varianta creeaza premisele unei discriminari intre proprietarul care decide sa isi vanda autovehiculul achizitionat inainte de 1 ianuarie 2007, cu plata acestei taxei „speciale” si proprietarul care utilizeaza (si polueaza) in continuare, fara a fi obligat la plata vreunei taxe. Bineinteles, in aceste imprejurari se poate dovedi mai profitabil sa aleaga varianta casarii acesteia decat pe cea a vanzarii.

A treia varianta presupune exercitarea dreptului regalian al statului, drept absolut, de a decide instituirea unor noi taxe si impozite, precum si reglementarea cuantumul acestora la un anumit nivel. In mod evident, o astfel de solutie primeste criticile de mai sus in mod indirect, iar daca este vorba despre o taxa excesiva se poate discuta despre suprimarea unui alt atribut al dreptului de proprietate, respectiv ius utendi. In orice caz, aceasta solutie ramane discutabila, atat in general, cat si in contextul anului electoral 2012.

Consecinta : Guvernul nu a trecut nici macar de etapa intelegerii hotararii Tatu, iar solutiile pe care ministrii cabinetului Boc le vehiculeaza nu sunt viabile, incalca unele drepturi fundamentale si/sau nu sunt realiste. Se pare ca statul roman se pregateste din nou sa achite nota de plata pentru greselile in care insista si pentru lectiile pe care nu reuseste sa le invete la timp.

Gheorghe Piperea, Alexandru Ratoi

Clubul de poker Lombard

Postat de Gheorghe Piperea în Articole | 0 Comentarii

In cazuri strict determinate, personalitatea juridica a societatilor din grup poate fi ignorata in scopul ocrotirii unor valori mai importante, protejate de lege . Jurisprudenta europeana, mai ales cea comunitar-europeana si cea relativa la drepturile omului, a inceput sa dea intaietate realitatii economice in fata celei juridice, pronuntand solutii de extindere a responsabilitatii pentru datoriile subsidiarelor si, in general, a societatilor controlate, la societatea dominanta sau la actionarul dominant. Fiind vorba de decizii jurisprudentiale care, in virtutea art. 20 si, respectiv, art. 148 alin.2 din Constitutie, sunt obligatorii in dreptul intern, intrucat fac parte fie din blocul de constitutionalitate, fie din dreptul comunitar, rezulta ca aceste decizii pe deplin aplicabile in dreptul nostru, judecatorul intern (national) fiind primul care aplica aceste reguli de drept, fara a fi necesara o prealabila sesizare a Curtilor europene. Judecatorul national, in asemenea situatii, va inlatura de la aplicare legea romana si va aplica dreptul comunitar european sau, dupa caz, dreptul european al drepturilor omului. In privinta raspunderii extinsa la societatea dominanta sau la actionarul dominant, dispozitiile legale romane care ar fi inlaturate de la aplicare ar putea fi, dupa caz, art. 1817 Cciv sau art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale. Pentru acest motiv, analizele de mai jos relative la doua spete in care s-a trecut de bariera raspunderii limitate a societatii comerciale sunt binevenite.
1. O prima bresa importanta la sistemul raspunderii limitate pentru datoriile sociale a creat-o Curtea Europeană de Justiţie, in speta Akzo Nobel, unde s-a aplicat o solutie de antrenare a raspunderii societatii-mama pentru filialele sale (decembrie 2010) . Curtea a statuat ca, in temeiul dreptului comunitar european al concurentei, o participatie de 100% intr-o filiala creeaza o prezumtie relativa potrivit careia societatea-mama exercita o influenta decisiva asupra filialei. In masura in care prezumtia nu va fi rasturnata, in sensul dreptului concurentei, cele două entitati vor fi tratate ca o singura intreprindere. Societatea-mama, prin urmare, poate fi trasa la raspundere pentru orice comportament anti-concurential al filialei, chiar daca aceasta nu a participat la astfel de activitati. Influenta pe care societatea-mama a avut-o asupra comportamentulu filialei pe piata nu reprezinta un argument suficient pentru a rasturna prezumtia. Autonomia unei filiale nu poate fi neaparat dedusa din absenta unor instructiuni specifice sau din lipsa de interventie a societatii-mama in afacerile reale de zi cu zi ale filialei. Este necesar sa se ia in considerare totalitatea relatiilor economice, organizatorice si juridice intre o societate-mama si filiala acesteia, inclusiv aspectele care pot avea doar un efect indirect asupra comportamentul pe piata al filialei (cum ar fi o influenta asupra planurilor de afaceri, furnizarea de finantare, resurse umane si asistenta juridica). Din cele relatate, este foarte probabil ca in foarte putine cazuri o societate-mama care detine o participaţie de 100% la o filiala a sa nu fie gasita responsabila pentru faptele filialei sale. Aceasta solutie este, de altfel, aplicabila si in cazul in care societatea dominanta detine controlul asupra filialei sau societatii controlate in alt fel decit prin participatia de 100% (de exemplu, printr-un pachet de actiuni de control, printr-un Drept de veto, prin control directorial etc). Chiar daca filiala sau societatea controlata par a functiona in mare masura in mod autonom fata de societatea dominanta, aceasta aparenta nu este de natura a rasturna prezumtia, ci este necesar ca indepedenta juridica sa fie demonstrata prin faptul ca societatea controlata isi formeaza in mod autonom vointa sociala, fie la nivel de adunare generala a actionarilor, fie la nivel de administratie.
Faptul ca, in conceptia Curtii, cele doua entitati reprezinta o singura intreprindere are importanta nu numai in privinta transgresarii limitelor responsabilitatii limitate a societatii – filiala, ci si in privinta regimului juridic aplicabil contractelor incheiate de filiala (care, fiind parte componenta a intreprinderii unice, nu exripma o vointa proprie, ci vointa titularului intreprinderii unice, adica a societatii-mama), precum si in privinta admisibilitatii aplicarii unei proceduri unice de insolventa sau de preventie a insolventei fata de aceasta entitate unica. Este evident, din argumentatia si solutia Curtii in speta Akzo Nobel, ca intreprinderea este vazuta ca un organism economic
2. O solutie similara s-a pronuntat de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene in speta Clubul Lombard (sept 2009).
In anul 2002, un numar de 8 banci austriece au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru practici de tip cartelar, contrare dreptului comunitar european al concurentei si al protectiei consumatorului, practici prin care aceste banci isi fixau intre ele conditiile de cost si isi ordonau in mod concertat comportamentul pe piata in relatiile cu clientela, inclusiv cu consumatorii. Printre altele, sanctiunea – deosebit de dura ca intindere – s-a aplicat pentru fixarea in mod coordonat a unor dobinzi la creditele de retail calculate dupa indicele de referinta interna a bancii si a comisioanelor de administrare sau de risc care se adauga dobinzii. Sanctiunea pecuniara, extrem de dura, a fost dublata de interdictia de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Decizia CE din 2002 a fost atacata la Tribunalul de prima instanta, care a respins contestatia, iar hotarirea Tribunalului de prima instanta a fost atacata la CJUE cu recurs, care a respins recursul.
Unele dintre argumentele respingerii recursului sunt interesante.
Astfel, dupa cum a constatat Curtea, „comportamentul anti-concurential al unei intreprinderi poate fi imputat altei intreprinderi atunci cand aceasta nu si-a stabilit in mod autonom comportamentul pe piata, ci a aplicat, in esenta, directivele emise de cea din urma, avand in vedere in special legaturile economice si juridice care le uneau. Imprejurarea ca o filiala are o personalitate juridica distincta nu este suficenta, asadar, pentru a inlatura posibilitatea de a imputa comportamentul sau societatii mama (subl.n., Gh. P.)”. Acordurile de cartel s-au dovedit a fi metode bine venite pentru a combate concurenta (denumita de bancile contestatare „distructiva, acerba” dar care a fost calificata de Comisia Europeana, in decizia sa din 2002, ca fiind de fapt, libera). Episoadele de concurenta libera obisnuiau sa fie descrise de banci ca „hiperactivitate.” Comisioanele, in acest context erau privite, nu ca un factor de concurenta, ci ca pe o „oportunitate de venituri colective” („joint earnings opportunity”) ale bancilor ce faceau parte din cartel, in detrimentul consumatorilor. Curtea a retinut ca astfel de repercursiuni asimetrice care au dus la castiguri importante pentru banci in detrimentul consumatorului necesitau o coordonare prealabila intre banci. Intarzierea coordonata a scaderii ratelor de credit, cumulata cu scaderea controlata a dobinzilor la depozite, a fost, deci, in opinia Curtii, o „tinta declarata a tuturor reuniunilor comitetelor”. Avantajele obtinute de banci in detrimentul consumatorilor proveneau din micsorarea imediata si coordonata, pe toata reteaua bancilor cartelare, a dobanzilor la depozite, fara sa fie urmata de reducerea dobanzilor la credite; bancile erau de acord cu faptul ca in cazul unei modificari a ratelor dobanzii ar fi obtinut profit doar ca urmare a acestor miscari “asimetrice” a ratelor dobanzii; prin amanari coordonate ale diminuarii ratelor dobanzii la credite, bancile puteau obtine castiguri importante de pe urma dobanzilor, iar acesta era chiar obiectivul declarat al tuturor reuniunilor comitetelor in care se discutau modalitatile de executare a acordurilor cartelare; spre exemplu, intr-un singur an, din iulie pana in septembrie, bancile au redus in mod coordonat dobanzile depozitelor, pastrand neschimbate ratele de dobanda pentru imprumuturi; in acelasi timp, au impus clientilor, prin acte unilaterale, fara acordul clientilor, dar in mod “consolidat”, adica, in mod concertat, cresterea comisioanelor (care nu erau decat dobanzi ascunse sub aceasta denumire); Curtea mai retine ca, in acelasi an, din octombrie pana in decembrie, se realizeaza cresterea concertata a dobanzilor imprumuturilor, cu evitarea concurentei prin ne-afisarea in reclame a ratelor de dobanda si confirmarea de comisioane minime aferente titlurilor de valoare; in anul urmator, pana in luna iunie, se hotaraste contramandarea ultimelor modificari ale dobanzilor de imprumut, se incheie un nou acord legat de noile dobanzi minime si se hotaraste introducerea unui comision minim de administrare. Curtea mai retine ca obiectivul acestor acorduri era restrictionarea si denaturarea concurentei intre institutiile participante. Aceste acorduri si masurile de aplicare convenite urmau sa permita bancilor sa-si imbunatateasca profiturile; documentele strategice elaborate de bancile parti la acord sugerau limitarea si reducerea concurentei la un nivel “acceptabil”; razboiul preturilor, direct exploatabil de catre concurenti, constituia o eroare care trebuia evitata impreuna pentru viitor; printre masurile care trebuiau luate in comun era prevazuta si introducerea de noi taxe si comisioane (precum comisioane de tratament, de tranzactie si de paza).
Criticile la adresa acestor banci, a practicilor lor si chiar la adresa apararilor pe care au inteles sa si le faca in fata Comisiei si a Curtii sunt foarte dure. Curtea retine ca bancile considera ca ele au un rol special de jucat in economie si ca, in contrast cu comportamentul altor intreprinderi din toate celelalte ramuri ale economiei, actiunile lor „nu pot fi evaluate conform criteriilor obisnuite ale economiei de piata”. Cu toate acestea, atat Comisia, cat si Curtea au refuzat acest argument care pretindea un tratament diferentiat al bancilor din perspectiva regulilor de concurenta si de protectia conusumatorilor instituite la nivel de drept comunitar European. Cele doua institutii comunitare au retinut ca serviciile bancare au o importanta vitala atat pentru consumatori, cat si pentru comercianti si, prin urmare, pentru intreaga economie. Intr-un sector atat de important ca cel al activitatii financiare si bancare, cartelurile, mai ales cele de natura retelei Lombard, cu un caracter atat de general si institutionalizat, nu pot fi tolerate. Dimpotriva, Comisia considera – si Curtea retine ca fiind intemeiat acest considerent – ca ineficienta managementului unei companii nu poate constitui o scuza caci, in asemenea situatii, companiile trebuie, mai degraba, sa caute independent metode care sa isi imbunatateasca profitabilitatea decat sa adere la acorduri cartelare restrictive de concurenta, care sunt inadmisibile chiar daca acele companii nu obtin profit din aceste activitati anti-concurentiale. In stabilirea sanctiunilor pentru asfel de practici ilegale nu se poate tine cont de pozitia slaba sau ineficienta intreprinderii, caci a acorda o astfel de clementa unei astfel de intreprinderi ar insemna sa se avantajeze o companie mai putin adaptata la conditiile de piata. In plus, caracteristica unei piete competitive presupune faptul ca nu toate companiile vor obtine profituri din capitalul investit si ca acele companii cu management slab nu vor fi capabile sa isi mentina pozitia pe piata, locul lor fiind luat de intreprinderile eficiente. Cartelurile intarzie restructurarea ofertei de pe piata, care presupune ca un dat ca intreprinderile neprofitabile sa paraseasca piata, iar cele profitabile sa isi consolideze pozitia. “Nu exista circumstante atenuante in acest caz”, au retinut, deopotriva, Comisia si Curtea .
Curtea a retinut ca, pentru ca o practica de genul celei desfasurate concertat de bancile acuzate sa fie sub incidenta art. 81(1) din Tratatul CE ca practica anti-concurentiala interzisa, este suficient ca un competitor, prin intermediul declaratiei sale de intentie, sa elimine sau sa reduca substantial incertitudinea legata de comportamentul pe care piata il asteapta de la el, acest aspect fiind indeplinit chiar daca declaratia sa de intentie se dovedeste, in final, a fi incorecta in totalitate. Prin schimbul regulat, institutionalizat si cuprinzator de informatii, bancile partase au dezvoltat un nivel foarte inalt de intelegere si incredere reciproca si, cel putin in mod conditionat si partial, au incheiat acordul cu privire la comportamentul prezent si viitor pe piata, eliminand sistematic in acest fel sau cel putin reducand considerabil, orice incertitudine in ceea ce priveste comportamentul concurential al altor banci. Asadar, in jocul concurentei cu alte banci, orice risc de hazard era eliminat, ceea ce, in opinia mea, inseamna ca bancile cartelare isi pusese in mina toate cartile cistigatoare si isi asigurase si citiva asi in mineca. Comisia Europeana ne spune si Curtea de Justitie ne confirma, deci, ca nu se poate cistiga mereu si nu se poate cistiga trisand.
De altfel, in relatiile cu clientii, ideea de negociere a conditiilor de afaceri era facuta rizibila, intrucit, asa cum constata si Curtea de Justitie, majorarile sau scaderile ratelor de dobanda erau de fapt negociate intre bancile parte la acordul cartelar si nu in relatiile cu clientii. Acestora doar li se notifica modificarile decise in cadrul cartelului, fara sa existe vreo posibilitate de negociere reala. Si regula impunerii in contra clientilor, prin acte unilaterale ale bancii, a unor decizii pe care banca le negociase din timp cu bancile partenere in cartel se aplica nu numai dobanzilor, ci si oricarui tip de comisioane, standardelor comune de calcul sau reclamelor asupra ratelor dobanzilor. Este deci, evident, ca intelegerile au avut ca obiect si ca efect producerea sau mentinerea, prin intermediul unui comportament monopolist colectiv de stabilire a preturilor, a unei cresteri exagerate a preturilor si, in consecinta, a profiturilor bancilor cartelare. In acelasi timp, intelegerile au conservat un mediu vadit ineficient al pietei . In final, Curtea, respingind recursul, a constatat ca s-a incalcat art. 81(1) al Tratatului CE prin participarea la acordurile si practicile concertate legate de preturi, comisioane si publicitate, cu scopul restrangerii concurentei pe piata produselor si serviciilor bancare din Austria, iar bancile acuzate au fost obligate sa inceteze imediat practicarea acestui model ilegal de business pretutindeni in interiorul Uniunii Europene.
Din pacate, trei dintre acestea banci austriece au exportat acest model ilegal de business in Romania si il practica si in prezent, la adapost de orice sanctiune din partea Statului roman si a BNR si ajutate pentru a-l perpetua de Guvern, Parlament, BNR, autoritati administrative competente in domeniul concurentei si al protectiei consumatorilor, precum si, in parte, de sistemul nostru judiciar. Practicile respective au fost importate in Romania inca din 2004, prin impunerea acestui model subsidiarelor din Romania ale unor banci austriece, inclusiv – sau mai ales – in contractele de credit de consum pe care aceste banci le-au implementat.
Din perspectiva dreptului contractelor profesionale, speta Clubul Lombard este esentiala, intrucat se poate argumenta ca, in opinia CJUE, atunci cand e vorba de incalcarea normelor de ordine publica economica de directie (dreptul concurentei) sau de protectie (dreptul consumului), societatea mama si subsidiara sa sunt considerate o singura entitate, ceea ce inseamna nu numai ca se poate angaja o singura raspundere a acestei entitati unice, ci si faptul ca, in contractele incheiate si derulate in aplicarea acestei practici cartelare, subsidiara (inclusiv cea din Romania) nu este propriu-zis parte, ci este doar instrumentul prin care se transporta in contract vointa societatii dominante si ca, deci, societatea dominanta este parte in acest contract, si nu subsidiara sa. Pe planul dreptului societatilor comerciale si pe planul legislatiei insolventei speta este, de asemenea, esentiala, pentru ca in baza sa, pentru angajarea raspunderii societatii mama pentru filiala nu mai este necesara proba fictivitatii filialei, nici strapungerea valului corporatist si nici dovada calitatii de administrator de fapt al societatii insolvente, calitate pe care sa fi avut-o societatea sa mama si datorita careia subsidiara sa fi ajuns in insolventa, ci doar dovada faptului ca cele doua societati sunt intr-un raport juridic de control, de la societate dominanta la societate dominata (controlata).
___________________________________________________________________________________________
1 M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des Societétés, 18e édition, Ed. LexisNexis, Paris, 2005, p. 608.
2 Speta Akzo Nobel NV și alții împotriva Comisiei Comunităților Europene a fost solutionata irevocabil prin Decizia Curtii de Justitie a Uniunii Europene din aprilie 2009, decizie prin care s-a respins recursul contra deciziei Tribunalului de prima instanta (la curte,speta are denumirea Cauza C 97/08 P, iar la Tribunal, Cauza T 112/05).
3 Interesant este modul in care Comisia Europeana a respins unele dintre apararile bancilor acuzate, considerind ca incercarea de “convingere” a Comisiei de nevinovatia bancilor acuzate este o “umilinta” pe care Comisia nu o poate accepta. Comisia, practic, a refuzat sa fie considerata naiva. Astfel, bancile au negat existenta vinovatiei lor, sustinind ca nu au putut cunoaste faptul ca practicile in care s-au angajat erau de natura sa incalce dreptul european al concurentei (??! – n.n.). In plus, bancile acuzate au mai sustinut si ca : a) practicile au fost aprobate si sprijinite de Banca Nationala austriaca, si au reprezentat pur si simplu un produs al politicii austriece tipice a acordurilor; b) pana la 1 ianuarie 2000, dreptul concurential austriac nu a interzis in mod expres practicile restrictive (Verhaltenskartelle); c) existenta Clubului Lombard era un fapt notoriu si nu au fost luate masuri impotriva lui de catre autoritatile austriece; d) practica administrativa a Comisiei in legatura cu acordurile privind rata dobanzilor, si, prin urmare, pozitia acesteia legata de aceasta problema, a fost neclara; e) Austria este un membru recent al Comunitatii si este inca necunoscatoare a dreptului comunitar; si f) nu au putut cunoaste faptul ca acordurile ar putea afecta comertul dintre statele membre. Prin urmare, bancile acuzate au sustinut ca eroarea referitoare la ilegalitatea acordurilor era inevitabila (?! – n.n.). Comisia, respingind aceste aparari arogante si naïve, in acelasi timp, a retinut ca, prin natura lor, acordurile privind preturile constituie incalcari serioase ale art 81(1) din Tratatul instituind Comunitatile Europene si ca nu se pot lua in considerare doar circumstantele specific austriece, ci si contextul general al incalcarii, in special daca este vorba despre o incalcare evidenta cu un caracter vatamator specific cum sunt acordurile de preturi pe plan orizontal. De altfel, Comisia a retinut ca nu ar fi normal sa se reduca importanta in sistem a bancilor acuzate, intrucit acestea au avut o contributie esentiala la eficienta retelei cartelare prin sistemul intern de comunicatii. Aceste banci nu si-au reprezentat doar interesele proprii, ci si pe cele ale grupului si erau privite ca reprezentanti ai acestor grupuri de catre celelalte parti la cartel.

Aveti abonament si ati fost afectati de greva RATB? Dati-i in judecata!

Postat de Gheorghe Piperea în Articole | 0 Comentarii

RATBDe pe Realitatea FM.

Abonamentul RATB este un contract încheiat cu cetăţeanul, iar regia astăzi a încălcat acest contract, de aceea românii care au abonament pot da în judecată RATB. Iată ce spune avocatul Gheorghe Piperea, la Realitatea FM. El îi sfătuieşte pe bucureştenii care au abonament să facă acest lucru pentru că, sustine avocatul, greva a fost ilegală. Mai mult, cetăţenii care au fost nevoiţi să ia taxiul pentru a ajunge la serviciu, se pot duce cu bonul fiscal la RATB să ceară decontarea călătoriei.

Interviul live aici [podcast]http://fm.realitatea.net/media/audio/201004/201004_5915.mp3[/podcast]

Legea concordatului preventiv

Postat de Gheorghe Piperea în Articole, Despre avocatura | 0 Comentarii

Pe data de 13 ianuarie intra in vigoare legea la care am lucrat in ultimii 5 ani: Legea concordatului preventiv si mandatul ad-hoc. Este un semn clar de normalizare a mediului legislativ, un test modern al insolventei pentru mediul romanesc de afaceri.

Mandatul ad-hoc şi concordatul preventiv dau o şansă întreprinzătorilor de a nu ajunge la insolvenţă, oferindu-le posibilitatea de a convinge statul, creditorii şi salariaţii să muncească alături de manager pentru salvarea întreprinderii.

La sfârşitul anului 2009, surprinzător, în afluxul de ordonanţe de guvern şi-a făcut locul şi o lege în adevăratul sens al cuvântului: legea concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoc.

Acest act normativ, elaborat pe un proiect de lege realizat de prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, poate fi considerat testul civilizării oamenilor de afaceri autohtoni. Dacă legea are succes, înseamnă că s-a făcut pasul spre profesionalizarea afacerilor şi s-a realizat iniţierea unei culturi a anticipării. Întreprinzătorii trebuie să fie în permanenţă în alertă pentru a înlătura sau a atenua efectele crizei economice şi ale riscurilor inerente afacerii, în genere.

Concordatul preventiv este un contract încheiat între un întreprinzător şi creditorii săi, prin care întreprinzătorul propune un plan de redresare a afacerii sale, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de a depăşi dificultăţile în care se află întreprinderea. Nu este necesar un consens al creditorilor; ar fi o utopie să pretinzi aşa ceva; o majoritate de 2/3 este suficientă pentru încheierea contractului.

Mandatul ad-hoc, a doua instituţie reglementată de lege, este acea procedură confidenţială prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă, negociază cu creditorii în vederea realizării unei înţelegeri cu unul sau mai mulţi creditori pentru a depăşi starea de dificultate financiară în care se află întreprinderea.

Aceste două noi instrumente juridice consacră tendinţa insolvenţei moderne de a avea ca scop primordial continuarea afacerii prin restructurarea şi repunerea acesteia pe piaţă.

Concordatul preventiv/mandatul ad-hoc prezintă următoarele avantaje faţă de procedura insolvenţei:

– nu presupune insolvenţa şi, deci, nici stigmatul aferent acesteia

– se declanşează numai la cererea debitorului, fiind exprimarea voinţei acestuia, nu a creditorilor,

– sunt proceduri confidenţiale sau cu un grad redus de publicitate

– debitorul nu pierde controlul afacerii sale, care se continuă pe perioada celor două proceduri

– întreprinzătorul este ajutat de un practician în insolvenţă să negocieze şi să-şi restructureze afacerea

– rolul judecătorului-sindic este minim

Legea este foarte actuală având în vedere că mulţi şefi de întreprindere se luptă cu şi încearcă să evite insolvenţa. Să încerci să calmezi spiritele printre creditori, să îi convingi pe furnizori să furnizeze, pe salariaţi să lucreze etc. este o provocare a managerului anului 2010. Prin mecanismele acestei legi, directorul general se va putea în sfârşit concentra asupra ceea ce ar trebui să-l intereseze – afacerile operaţionale şi nu asupra protejării afacerii împotriva creditorilor.

Nine eleven – a time to remember. Sa nu uitam 11 septembrie 2001

Postat de Gheorghe Piperea în Articole | 0 Comentarii

911Pe 11 sept 2001 priveam uluit la televizor teribilele scene in care cele doua turnuri World Trade Center din New York se prabuseau dupa ce fusesera lovite intentionat de doua avioane. Atunci am avut sentimentul acut ca lumea noastra, asa cum o stiam, s-a terminat si ca atacul a fost pus la cale tocmai pentru a pune punct acelei lumi, ca sa se creeze alta, mai infricosata si, deci, mai usor de controlat. Am intuit atunci ca libertatea si drepturile democratice vor rascolite. Teroristii si exaltatii, care au vazut la tv ca si cea mai sigura tara din lume poate fi lovita, au inteles ca se poate si mai rau si, astfel, au devenit mai indrazneti.

Lumea musulmana a fost facuta in mod inconstient si in corpore vinovata de atacul de la World Trade Center. Sunt convins ca aceasta lume a devenit dupa 9/11 tot mai controlata si oprimata de fundamentalisti. Niciodata ca in acesti ani, liderii religiosi musulmani nu au fost mai puternici, niciodata portul valului islamic de catre femei nu a fost mai strict obligatoriu, niciodata regimuri teocratice ca Iran sau totalitare ca Coreea de Nord nu au fost mai dure si mai sfidatoare la adresa intregii lumi. Sub masca imperativului de a lupta contra terorismului, democratiile lumii, de la SUA, la Marea Britanie, precum si organizatii internationale, ca Uniunea Europeana sau ONU, s-au intrecut in masuri si acte normative care sa limiteze drepturile si libertatile cetatenesti.

Sub aceeasi masca s-au declansat razboaie nejustificate si costisitoare cum a fost cel din Irak (un razboi care, fara sa aduca democratia in Irak, ci doar haos si moarte, a costat SUA 3 trilioane de dolari, asa cum ne spune Joseph Stiglitz, si a declansat in intreaga lume criza economica, ce a dus la falimentul unor state vechi si democratice ca Belgia). Una din putinele tari care s-au opus razboiului nejustificat din Irak, ma refer la Franta, nu ezita in zilele de dupa dezastrul din 11 sept 2001 sa isi arate admiratia fata de George Bush. Toata presa franceza il considera atunci un mare lider, desi ulterior s-a dovedit ca George Bush era un incredibil gafeur si un mare mincinos.

Iar Romania, pentru a putea fi acceptata in NATO si, ulterior, in UE, a imbratisat cu entuziasm si abnegatie aceasta cauza ilegitima, trimitind trupe in Irak, cheltuind sume imense cu acest razboi si suportind cu stoicism moartea sau ranirea grava a multor soldati romani. Ca sa nu mai vorbesc de multele acte normative care au permis statului sa ne asculte telefoanele, sa ne cotrobaie prin mail-uri si sa ne stocheze corespondenta electronica.

Nine – eleven. A time to remember. Sa ne luam un ragaz de reflectie. Sa ne reamintim de democratie si de libertate.

Umiliti mai rau ca animalele! 100 de rromi romani si bulgari stampilati in Franta

Postat de Gheorghe Piperea în Articole | 0 Comentarii

stampilaStatutul Romaniei in lume este perceput deformat. In Romania Libera, a aparut un articol exceptional, care vorbeste despre o unitate de jandarmerie fanceza ce a stampilat 100 de rromi romani si bulgari, chipurile pentru a evita numararea de 2 ori a aceleiasi persoane. Yeah right!

Stampilarea este o „buna” metoda de identificare. La fel a fost considerata amprentarea copiilor de tigani, inventata si aplicata anul trecut in Italia. La fel de eficienta a fost si numerotarea evreilor si a tiganilor in lagarele naziste …

Iata cum criza economica ne face sa retraim cosmaruri!!!

Europeanul de rand este din ce in ce mai presat de criza si, din aceasta cauza, din ce in ce mai eurosceptic. Evident, apar si zelosi de genul jandarmului cu pricina si radicali sau extremisti din ce in ce mai anti-imigranti. Sa nu exageram, totusi, pentru ca Europa Unita nu inseamna nici extremisti coborati in strada din tribunele stadioanelor de fotbal, nici teribilisti care compun cintece anti-romanesti ca sa le ridice pe net sau care viruseaza bancomate ca sa umileasca sau sa sperie romani.