Aurul alchimistilor

 

Unde legea se îndepărtează de bunul-simţ, dreptul pozitiv devine un ambalaj inutil al abuzului de putere economică. Mai ales după apariţia Noului Cod Civil roman, trebuie să reinterpretăm noţiunea de ius în sensul de drept, regulă, normă făcute pentru a provoca ordine. Dreptul e un mijloc, ca şi contractul, care este menit să arate drumul de urmat pentru ca cetăţeanul să îşi poată împlini menirea în societate, fără anarhie, fără război, ci prin mijloace paşnice. Comerciale.

 

Ceea ce se li intimpla in prezent sistemului financiar si statelor care inca il sustin imi evoca o scena din Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov. Un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala de spectacol de magie. La un moment dat, dintr-o miscare de bagheta a lui Woland, incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor. Cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti. Ba chiar femeile prezente, care in prelabil fusesera invitate sa participe la un tirg in care „pretul” consta in hainele, incaltamintea si gentile cu care venisera la spectacol, se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si cu genti de tip parizian – derniere modele. La iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere. Iar hainele cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca spectatorii ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in pielea goala.

Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit din sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva), actul de magie nu era posibil.

La finalul cartii[1], Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.

Foarte interesant este ce spunea Timothy O’Brien, in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt […] jucariile favorite ale Diavolului”.

Asadar, daca ai incredere, faci bani cit sa dai din belsug si altora. In lipsa acestui ingredient, nu mai valorezi nimic.

Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage). Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate care si acum masoara riscul de faliment al unui stat si costul la care se poate imprumuta. Credit default swap (CDS) este un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie si, in fine, pina la statele europene din zona PIIGS ori municipalitati ca Madrid sau Salonic. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment. Adica un joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului. Se estimeaza[2] ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt tot atit de evanescenti ca si „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori.

Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, băncile acordau credite cu mai multă uşurinţă, deoarece nu le păsa dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemănată unui joc de poker, căci ea nu mai înseamnă acum decât ambalarea unui credit în ţipla frumoasă a agenţiilor de rating care acordă calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul.

Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului. Aşa cum am arătat mai sus, eşecul în afaceri înseamnă faliment. Dacă o întreprindere care a eşuat în activitatea sa, fiind în insolvenţă, supravieţuieşte totuşi, fie pentru că statul intervine cu ajutoare de stat sau înlătura prin lege consecinţele insolvenţei, fie pentru că judecătorii ezită să deschidă procedura insolvenţei sau trecerea la faliment, este evident că nu mai suntem pe tărâmul economiei de piaţă şi ideea de concurenţă devine absurdă. De altfel, ne putem întreba în ce mod suportă riscul propriei afaceri marile corporaţii, mai ales cele financiare, care au fost şi încă sunt salvate de la faliment de stat pentru că sunt prea mari pentru a eşua. Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi. Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. La instalarea şi în executarea acestei cutume s-au omis, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit această cutumă: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul şi consultanţa, toate sunt simple opinii, dar frumos împachetate în aceste „opinii”, credibilitatea de faţadă a marilor actori ai economiei şi instrumentele financiare derivate emise de aceştia, transformate uşor în active toxice, au putut fi vândute mai scump decât aurul, iar când o singură carte de la „temelia” acestui castel de cărţi de joc a fost mişcată din locul ei, s-a dezlănţuit furtuna.

Cind Federal Reserve (FED) a permis băncilor, prin efectul de pârghie (levier, leverage) să păstreze un raport de 33:1 între fondurile împrumutate şi cele proprii sau atrase, bancile care aveau 1 dolar (propriu sau atras in depozite), au putut „crea” din nimic, sau mai precis, din încrederea pe care o deţineau şi o comercializau, alţi 32 de dolari, bani care nu existau decât pentru că populaţia avea încredere în bănci; putem vorbi de bani fiduciari sau de pseudo-bani în această situaţie; aceşti „bani” erau, totuşi, daţi cu împrumut, circulau, creau masă monetară, dar fără un echivalent valoric în ceva real, palpabil; de aici şi bula financiară. Băncile ajunseseră, astfel, la cel mai mare nivel de încredere in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).

Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt plătite să spună minciuni favorabile băncilor, e clar ca ceva nu este in regula, e clar ca increderea, ingredientul magic al industriei financiare nu se mai sustine decit pe temelii de nisip miscator.

Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul.

Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.

Si, daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.

Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari, prin ajutorul statului în evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele si decit cetatenii acestora! Parazitul este mai important decit corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.

Acum bancile vad ce inseamna ca acest joc sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu mai are incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu mai au incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observat – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat.

 



[1] Cartea este scrisa de Bulgakov in 1940, dar neterminata; ea a fost publicata postum, in 1966, de sotia sa, cea care pare sa fi fost chiar modelul personajului Margareta.

[2] A se vedea Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere in masa, publicata de editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare sa fie o colectie de postari ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.

 

 

Comentariile cititorilor

  1. Dima Catalin |

    Sugestiv articol.. Felicitari! In opinia mea, tot sistemul(in genere) trebuie regandit si mulat pe fiecare areal in parte, dupa cutume si posibilitatile de grup(ex., nu poti institui democratia in Iraq, chiar cu armele, daca poporul nu o poate asimila). „Regandit” cu necesitate va consta in cautarea altor forme ale aceleasi substante, nu reorganizarea celor vechi. Adevarata schimbare trebuie, dupa parerea mea, sa vina in primul rand de la fiecare individ in parte, prin constientizarea si reevaluarea tuturor valorilor, acest lucru fiind unul din elementele de consistenta a celorlalte schimbari. Unul lucru imposibil pentru majoritate, insa unul posibil pentru adevaratii lideri care pot oferi impulsul, exemplul asteptat de masele de oameni.

  2. Sorin |

    Si culmea tupeului stiti care este? Am dat in judecata BCR-ul. (2 procese – 2 credite. Am pierdut si mi-ai cerut 200 milioane. Cate 100 milioane lei vechi despagubiri pt fiecare proces. Misto, nu?
    P.S. Prostia e ca nu m-am lecuit. Ba! M-a intaratat!

  3. Gheorghe Piperea |

    @Sorin

    Nu e o prostie ca nu v-ati lecuit. Continuati. Unii mai si cistiga in contra acestei banci, chiar fara avocati.

  4. Anton |

    Astefel de magigicieni au existat si in Romania sau toate povestile noastre se bazeaza doar pe religie?

  5. Gheorghe Piperea |

    @Anton

    Ii vedeti la tv de vreo 10 ani incoace. Sunt bancheri, actuali sau fosti ministri de finante, asfaltatori care sunt si distribuitori de gaze si gunoieri si politiceini. Si, in capul listei, politicienii care sunt la putere de 22 de ani si pe care nu ati vrut sa ii dati jos de acolo, de unde s-au cocotat.

  6. Adam ioan |

    D-le av. Piperea,

    In primul rind vreau sa va felicit, nu atit pentru victoria asupra BCR, cit pentru curajul de a aborda astfel de procese intr-o tara in care Justita este Cenusareasa in loc sa fie regina balului.
    Si eu am fost client al BCR si, daca stiam de demersul dvs., poate ma raliam si eu. Dar am preferat o refinantare in conditii mai bune, la alta banca, solutie insa mai proasta in comparatie cu ceea ce ati obtinut dvs.

    Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc ci de problemele pe care le am in legatura cu rovinieta, probleme in care am intrat aproape nevinovat – imi recunosc o parte din vina si sint gata sa platesc pentru ea ! – si din care nu vad nici o iesire.

    Dincolo de paguba materiala, mi se pare revoltator ca o companie privata a statului sa fie si pagubit, si agent constatator, si judecator, si executor iar eu sa fiu silit sa deschid nenumarate procese prin tara pentru a-mi dovedi nevinovatia in una si aceeasi spetza. E si mai revoltator modul cum CNADNR CESTRIN speculeaza prevederile legale si termenele pentru diferite proceduri astfel ca sa nu avemn nici o sansa in a ne cauta dreptatea in Justitie.

    Dar cel mai revoltator abuz se afla in insusi textul ordonantei dupa care isi desfasoara ei activitatea, fapt ce ma face sa cred ca nu o simpla actiune de anulare a proceselor verbale de constatare a contraventiilor este solutia ci o actiune de mai larga amploare pentru anularea anumitor prevederi si modificarea altora prin exceptii de neconstitutionalitate si alte actiuni pe care le cunoasteti mai bine ca mine.

    Din informatiile mele zeci de mii de cetateni isi cauta dreptatea in astfel de spete iar Guvernul pe care l-am sesizat – Primul Ministru, Ministerul Transporturilor si Ministerul Justitiei in speta – precum si Parlamentul se misca prea incet.

    De aceea va rog sa-mi dati posibilitatea sa va explic mai pe larg cazul meu si sa va rog sa preluati „ostilitatile” in justitie astfel ca acest gen de abuzuri sa nu mai fie posibil pe viitor.

    Un bonus: Daca va uitati mai atent la Ord. 15/2002, in anexa unde sint stabilite tarifele pentru roviniete o sa vedeti ca la „autoturisme” si „1 zi”, pretul rovinietei este „-” si nu evorba de o eroare materiala !
    Va veti convinge de acest lucru analizind forma anterioara a acelei anexe precum si faptul ca la alte categorii de vehicole nu e prevazuta rovinieta de „1 zi” nici in forma actuala si nici in cea modificata.

    Nota : Nu am la dispozitie inca formele originale publicate in M.O. dar sint pe cale sa le obtin. Cred ca dvs. puteti verifica mai operativ aceasta informatie.

    Consecintele unei asemenea „scapari” cred ca sint evidente si la fel de evident este ca ne trebuie o Justitie mai riguroasa.

    Cu consideratie si in speranta ca ma veti contacta pentru detalii,

    ing. Adam Ioan,
    Brasov, Romania

  7. alex |

    Foarte bun articol.
    Totusi, increderea de care vorbiti este ea insasi o marfa care va reveni intotdeauna, ca si nevoia de credit. Memoria oamenilor este scurta, chiar si cea a natiunilor. Iar lacomia corporatiilor deriva intrucatva din lacomia noastra, a tuturor.
    E o problema complexa iar responsabilitatea se intoarce mereu la noi, pentru ca lasam in mod ignorant sa ne conduca decidenti care la randul lor permit incalcarea regulilor economiei de piata pentru a nu suferi politic in cazul unor falimente prea mari. Ce sa-i faci…ne place masina, si casa, si…

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.