Articole

Utilitatea substanțială a contractului și consilierea simplului particular

Obligația de consiliere ce revine comerciantului și, în general, oricărui profesionist, în faza precontractuală a încheierii unui contract cu un simplu particular – consumator prinde avânt în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Importanța respectării acestei obligații nu comportă prea multe discuții: consilierea este acea informare de esență, acea clarificare necesară și suficientă pentru simplu particular astfel încât acesta să exprime un consimțământ format și să nu devină parte într-un contract care să prezinte doar o utilitate formală.

Utilitatea substanțială a contractului este acea calitate a unui acord de voințe de a nu fi un simplu mijloc de satisfacere a unor nevoi aparente, ci de a servi în mod veritabil și trainic intereselor simplului particular.

În materie de credit bancar, consilierea înseamnă în special evaluarea bonității simplului particular, respectiv a capacității acestuia de a gestiona pe termen lung obligațiile pe care și le asumă.

Probabil cea mai importantă formă de consiliere expres reglementată pe care o poate furniza profesionistul este cea constând în „evaluarea bonității consumatorului, având în vedere inclusiv capacitatea acestuia de a face față unor evoluții nefavorabile privind cursul de schimb, rata dobânzii și venitul” (art. 30 urm. OUG nr. 50/2010; art. 69 urm. OUG nr. 52/2016). Acestor reglementări li se adaugă și dispozițiile din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 17/2012. Aceste obligații legale își găsesc sursa în două directive europene, iar din articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 și considerentul (28) al acesteia se poate concluziona că, înaintea încheierii unui contract de credit, profesionistul are obligația să procedeze la o evaluare a bonității consumatorului, iar această obligație poate, după caz, să cuprindă consultarea unor baze de date relevante.

Recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază frecvent rolul esențial al acestei obligații în vederea construirii unui contract solid, în interesul ambelor părți – responsabilizarea creditorului și evitarea acordării de către acesta a unui credit unor consumatori insolvabili (cauza C-303/20 – Ultimo Portfolio Investment, dar și cauza C-449-13 – CA Consumer Finance, cauza C-58/18 – Schyns, cauza C-679/18 – OPR Finance).

Pentru îndeplinirea acestei obligații, utilitatea surselor externe de informații, în modalitatea consultării biroului de credit, este evidentă. Informațiile furnizate de consumator pot fi esențiale în procesul de acordare a unui credit, însă acestea pot fi, în egală măsură, afectate de subiectivism.

Deși poate ridica unele probleme din perspectiva legislației antitrust, o sursă de informații poate consta în schimburile de date dintre profesioniștii din sistemul bancar. Schimbul de informații între instituțiile de credit cu privire la situația financiară a simplului particular a fost considerat o măsură justificată și din perspectiva dreptului concurenței. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a confirmat expres, prin hotărârea din 23 noiembrie 2006, pronunțată în cauza C-238/05 – Asnef-Equifax, subsidiaritatea dreptului antitrust prin raportare la dezideratul prevenției supraîndatorării simplului particular.

Utilitatea obținerii, respectiv schimbului acestor informații a mai fost afirmată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și prin hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în cauza C-565/12 – LCL Le Crédit Lyonnais SA, care avertizează asupra împrejurării că extinderea pieței creditării nu justifică în niciun caz ca „creditorii să nu se lanseze într-un proces iresponsabil de acordare de împrumuturi sau să acorde credite fără evaluarea prealabilă a bonității consumatorului”. Legătura cu supraîndatorarea este afirmată expres de decizia precitată, în considerentul 42, obligația precontractuală a creditorului de a evalua bonitatea împrumutatului, unde se afirmă că „prin faptul că urmărește protejarea consumatorilor împotriva riscurilor de supraîndatorare și de insolvabilitate, contribuie la realizarea obiectivului Directivei 2008/48” (În același sens, Hotărârea CJUE din 9 noiembrie 2016 pronunțată în cauza C-42/15 Klára Bíróová, par. 63-64).

Un simplu particular supraîndatorat, care nu își va putea onora obligațiile contractuale, reprezintă un cost pentru societate deoarece aceasta va trebui să îi asigure redresarea prin mecanisme de sprijin financiar.

Derivă importanța obligației de consiliere și de evaluare a bonității simplului particular anterior încheierii unui contract.

Respectarea acestei obligații este fundamentală pentru consumatori (cauza CJUE C-58/18 – Schyns) întrucât urmărește protejarea consumatorilor împotriva riscurilor de îndatorare excesivă, iar nerespectarea sa de către profesionist trebuie sancționată dur pentru a nu reprezenta un cost final pentru întreaga societate.