A reusit sa scape de plata ratelor cat dureaza procesul intentat bancii

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica, Despre avocatura

Ei bine, se poate.

Sentinta unui tribunal poate schimba radical rezultatul luptei dintre banci si clientii nemultumiti. Un roman din Zalau nu va da niciun leu bancii pana cand instanta nu va stabili daca actul aditional de la imprumut are sau nu clauze abuzive (sursa: StirileProTV.ro)

A fost odata in Romania

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

In anul 1990, un baietel de un an si jumatate a avut nesansa de a se imbolnavi de gripa si de a se interna pentru tratament in Spitalul Judetean Giurgiu. A fost injectat cu seringi de multipla folosinta. Gripa s-a transformat intr-o afectiune ciudata, care timp de saptamini intregi nu se mai vindeca. A fost transferat in Bucuresti, la Spitalul Grigore Alexandrescu, pentru investigatii. Dupa lungi si chinuitoare analize de singe a fost diagnosticat ca fiind infectat cu virusul HIV, care cauzeaza SIDA. La jumatatea deceniului trecut, s-a descoperit ca, in acea perioada, la acel spital din Giurgiu, au fost infectati cu HIV peste 250 de copii. Responsabilitatea spitalului si a asistentelor sau medicilor care au infectat acei copii cu seringi nesterilizate s-a pierdut in negura vremurilor. Nu se stie citi din acesti copii mai traiesc azi.

Nu va puteti imagina groaza si disperarea familiei baietelului la auzul acelui diagnostic. La momentul acela, in Romania se stia ca de SIDA se moare aproape imediat. Un copil de un an si jumatate era, astfel, condamnat la pieire aproape sigura. In Romania anului 1990 se mai stia ca SIDA este boala homosexualilor si a persoanelor care traiesc in promiscuitate sexuala. Familia baietelului este de la tara, unde oamenii nu stiu mai mult de 3000 de cuvinte in limba romana. E usor sa va imaginati cum s-a instalat un alt sentiment, de rusine. Pentru ca nu se putea presupune ca in spitalele romanesti te duci viu si te intorci aproape mort, oamenii s-au gindit ca, poate, cineva din familie a luat aceasta boala “lumeasca” si i-a transmis-o copilului. Ori s-au gindit ca cei din sat vor face imediat aceasta judecata “logica” si ii vor transforma instant in proscrisi. Asa ca, adulti si copii, cei din familia baietelului si-au facut toti analizele. Si au vazut ca niciunul dintre ei nu este infectat.

O ruda apropiata a baietelului (caruia ii vom spune, in cele ce urmeaza, Priceputul) si care stia, totusi, mai mult de 3000 de cuvinte in limba romana, s-a apucat sa citeasca mai tot ce se scria despre HIV/SIDA la acea data. Si a aflat ca boala se poate opri in stadiul de infectie HIV, fara sa treaca obligatoriu la faza ireversibila de SIDA, ca aceasta boala nu se poate transmite foarte usor, ci doar prin contact fizic sau doar prin singe (nu si prin alte lichide corporale, cum ar fi saliva), ca virusul moare in 2 minute din momentul in care singele infectat paraseste corpul si multe alte informatii din care a putut trage concluzia ca se poate trai cu acest virus. Si atunci le-a spus : nu va temeti! Baietelul poate trai mult si bine, doar ca trebuie sa mearga periodic la control, sa ia niste medicamente speciale si, cel mai important, sa fie tratat ca un copil absolut normal, pentru a nu fi doborit psihic de sentimentul ca e foarte grav bolnav, ca poate muri oricind si ca poate infecta pe oricine prin simpla atingere. Pentru evitarea excluziunii sociale, nimeni in afara de medicul specialist si membrii familiei nu trebuie sa stie de boala sa. Nici macar cele doua surori ale baietelului de 2 ani jumatate si, respectiv, 6 luni.

Cu exceptia unor neplaceri datorate de agravarea efectelor unor boli specifice copilariei, agravare de care s-a facut vinovat virusul, care slabeste imunitatea organismului, copilul s-a dezvoltat normal. A fost la scoala si s-a jucat cu copii de virsta sa fara sa ii puna in pericol in vreun moment. A avut o viata aproape normala. Pina cind, la virsta de 18 ani, a venit momentul ca Priceputul (singurul din familie care a avut curajul sa isi asume acest risc) sa ii spuna de boala sa si sa il avertizeze fata de riscurile, pentru sine si pentru ceilalti, ale vietii de adult. Din modul in care a primit vestea, este clar ca baietelul, devenit déjà adult, stia de boala sa, doar ca nu avea “inima” sa o spuna.

Intre timp, Statul roman a constientizat fenomenul infectarii cu HIV (pe care, in buna sa traditie, l-a negat vehement in anii 1990-91) si a inceput sa informeze populatia, precum si sa finanteze preventia si medicatia acestei boli. S-au infiintat centre sau chiar sectii de spitale specializate in preventia si tratamentul HIV/SIDA, cel mai important fiind Spitalul Victor Babes din Bucuresti. S-au implicat in lupta multe ONG-uri. Ironia sortii este ca, in satul natal al baietelului nostru, s-a infiintat cindva in 1995-96, o astfel de sectie la spitalul de boli infectioase din sat, prin implicarea unei fundatii italiene finantata de Andrea d’Amato (un italian caruia, dupa cite se pare, i-a murit de SIDA un copil pe care il adoptase din Romania). Gestul italianului a fost atit de bine primit de politicienii romani incit fostul presedinte Emil Constantinescu a fost in 1997-1998 in vizita de doua ori la acest centru, odata fiind insotit chiar de fostul presedinte al Italiei, Oscar Luigi Scalfaro. Oare cine in Italia sau Romania isi mai aduce aminte de aceste fapte? Sau de copilul lui Andrea D’Amato?

Cred ca merita amintit un episod al copilariei acestui baietel. La deschiderea anului scolar, cind incepea clasa a cincea, baietelul a fost silit sa asiste la un eveniment caruia probabil ca de-abia astazi ii poate intelege semnificatia reala. Spitalul din localitate, incercind sa le confere copiilor bolnavi de HIV/SIDA internati acolo (multi dintre ei orfani sau abadonati de parinti, aproape toti analfabeti) o viata cit de cit normala, i-au inscris la scoala si i-au adus la deschiderea anului scolar, imbracati in uniforme si fericiti ca li se acorda atentie si ca merg si ei la scoala, in sfirsit. Au venit insotiti de calugaritele care ii ingrijeau. Parintii copiilor din sat s-au opus cu mare scandal la inscrierea lor la scoala si pur si simplu i-au fortat pe profesori sa-i alunge din scoala, dupa ce ore intregi au amenintat ca, in caz contrar, isi retrag toti copii din scoala si dau foc scolii. Dupa indelungi negocieri, profesorii i-au poftit pe copii, cu tot cu maicile care ii insoteau, sa paraseasca scoala. Nimeni nu mai stie ce s-a intimplat cu acei copii, daca s-au mai inscris vreodata la vreo scoala sau nu, daca mai traiesc sau nu, dar Priceptul stie trei lucruri. Stie ca privirile acelor copii, nedumeriti, speriati dupa atita scandal in care au fost aproape linsati, amariti ca sunt din nou copiii nimanui, pe care nu-i iubeste nimeni, nici macar Dumnezeu, ne acuza pe toti, pentru eternitate, pentru indiferenta, dar mai ales ii acuza pe acei oameni care credeau ca isi protejeaza proprii copii alungindu-i pe semenii lor din scoala. Acele priviri sunt ca o oglinda care ne arata chipul adevarat, nefardat si ne-mascat de ipocrizie. Mai stie Priceputul ca baietelul din povestea noastra, care nu stia inca de boala sa, a zis : Aoleu, neica, ce rai sunt oamenii mari! Poate ca cei mai multi dintre copiii din sat prezenti la “eveniment” au gindit la fel ca el. In inocenta lor, copiii sunt buni, daca nu sunt manipulati. Dar parintii lor n-au nicio scuza. Iar eu, unul, m-as fi intrebat unde sunt mila, smerenia si bunatatea crestina pe care si-o proclama tot romanul dupa 1990 cu atita osirdie in fata televizoarelor, cind se tiraste pe genunchi pentru a “da bine” in fata lui Dumnezeu si, daca se poate, pentru a-si arata evlavia mincinoasa la televizor si unde sunt sentimentele si preceptele crestine cind romanul nostru da bani pentru constructia de biserici pe banda rulanta, dar nu-l intereseaza suferintele semenilor sai. Ba chiar m-as fi intrebat unde erau Dumnezeu si dreptatea Lui atunci cind, la final de secol XX, sapte copilasi au fost alungati din scoala ca niste leprosi si trimisi la izolare pe viata. O viata scurta, retezata de SIDA, vazuta cindva, in Ocident, ca o pedeapsa a lui Dumnezeu (aplicata inocentilor) pentru pacatele oamenilor. Si mai stie Priceputul ca baietelul nostru realizeaza acum ce ar fi insemnat dezvaluirea prematura a bolii sale.

Suntem in anul 2010, iar fostul baietel infectat in anul 1990 cu HIV intr-un spital criminal al Romaniei este acum un om matur, care incearca sa isi construieasca o viata si o familie. Traieste si este sanatos, desi au trecut 20 de ani de la infectare. Imunitatea scazuta, cauzata de persistenta virusului, ii creeaza neplaceri mai mari decit cele normale pentru unii ca noi. Dar rezista aproape la fel de bine ca si noi unei gripe sau unei raceli. Ca om este mult mai bun si mai smerit decit noi, in marea noastra majoritate. Este un prieten pentru oricine are nevoie de ajutor. Nu deranjeaza pe nimeni, ba chiar este o companie placuta si dorita de multi colegi de generatie. Chiar daca privirea sa trista si aproape galbena de la medicamente arata cit de frustrat si chinuit este de obligatia de a se tine departe, pentru a nu-i pune in pericol pe altii.

Totul este relativ bine, pina cind in sat se afla ca are o prietena, cu care planuieste sa isi intemeieze o familie. Fata, avertizata de la inceput de omul nostru, stie de boala sa, nu se teme. Vor sa se casatoreasca. Fac cunoscuta aceasta dorinta parintilor fetei. Mama fetei lucreaza ca infirmiera la spitalul din localitate, unde omul nostru este inregistrat ca persoana infectata cu HIV, pentru a primi medicamentele speciale (retrovirale si altele) si pentru a-si face analizele sanguine regulat. Pe scurt, pentru a ramine in viata. O “doamna” doctor de la spital ii dezvaluie mamei fetei secretul profesional si o avertizeaza ca potentialul sau ginere are SIDA (in realitate, e vorba de HIV, infectie care precede, dar nu degenereaza automat in SIDA) si ca un astfel de om o poate infecta si pe fata.

Si din acest moment incepe infernul.

Fata este luata acasa de parinti si snopita in bataie. Pleaca la Bucuresti, unde se intilneste cu omul nostru. Dupa insistentele omului nostru, cei doi se hotarasc sa mearga in sat, la parintii fetei, pentru a le spune ca ei vor sa se casatoreasca, iar daca nu este posibil, sa ramina macar prieteni. Cei doi ajung in sat, unde este déjà mare scandal. Tot satul stie ca omul nostru este un bolnav de SIDA criminal care a infectat-o si pe fata. Nu numai ca nu se pune problema unei discutii, dar omul nostru este déjà reclamat la politie de parintii fetei pentru contaminare venerica.

Fata decide ca nu mai vrea sa auda de parintii sai si insista sa se mute la omul nostru. Cei doi inopteaza la rude. Dupa ce afla aceasta veste, parintii fetei se pun in fruntea unei osti de sateni inruditi cu ei, pregatiti sa-l linseze pe baiat, precum si pe oricine le va sta in cale. Totul pentru a opri uniunea celor doi. Politistii din sat, vexati in orgoliul lor de romani sanatosi, se pun imediat in slujba protestatarilor, sfatuindu-i pe parintii fetei sa il acuze pe omul nostru si de lipsire de libertate in mod nelegal (sechestrare de persoane, in limbajul celor de la tara). Cei doi tineri sunt luati cu forta la postul de politie din sat, incuiati fiecare in cite o camera cu zabrele si siliti sa dea declaratii care sa il incrimineze pe omul nostru. Declaratiile nu sunt libere, ci dictate de politisti (sa asa-i in tenis). Pe masura ce se avanseaza in “declaratie”, omul nostru isi da seama ca i se pun pe seama – evident, cu cuvinte de militian – doua infractiuni foarte grave, pe care stie ca nu le-a savirsit. Rupe “declaratia” si intreaba daca este acuzat de ceva penal, declarind ca, in caz afirmativ, cere sa fie asistat de un avocat. Evident ca nu i se permite sa se apere. Acelasi lucru se intimpla in camera alaturata : nici fata nu semneaza o astfel de “declaratie”.

Intre timp, apar si rude ale omului nostru la sediul politiei, pentru a vedea ce se intimpla. Parinti si rudele fetei sunt déjà in fata postului de politie, asteptind arestarea de urgenta a infractorului. Discutiile sunt rastite, sau chiar urlate. Se isca un scandal. In harmalaia creata, omul nostru se strecoara afara din postul de politie. Vazind acest lucru, precum si scandalul de afara, politistii cheama jandarmii de la Giurgiu, sperind ca mascatii vor aresta citiva dintre scandalagii, inclusiv “infractorul” infectat cu HIV si ca, astfel, fata va fi despartita de el pentru totdeauna.

“Mascatii” ajung in sat cam intr-o ora. Cu tot cu trupele speciale de interventie. Sunt jandarmi special antrenati pentru cazuri de evenimente violente sau cu potential de violenta. Li se spune “mascatii”, in limbaj comun, pentru ca isi acopera fata, pentru a nu fi identificati in timpul interventiilor. Intre timp, scandalul visat de politisti si dorit de parintii fetei nu le mai este livrat. Fata pleaca de buna voie cu parintii sai, pentru un control medical si psihologic. Ridicolul in care se pun politistii este perfect. “Mascatii” sunt pusi, fara voia lor, sa participe la ridicol. Evident ca se intorc de unde au plecat. Ne putem intreba doar cine va plati costul deplasarii (nu stiti cine? noi, fraierii de contribuabili), precum si ce s-ar fi intimplat daca ar fi fost, in alta parte, un eveniment violent real, care ar fi reclamat prezenta “mascatilor”. Nimic. Victimele puteau sa moara sanatoase. “Mascatii” erau ocupati sa rezolve o problema domestica.

Rezultatul controlului medical este : fata este virgina. Nu putea fi contaminata veneric din moment ce nu isi incepuse viata sexuala. Rezultatul controlului psihologic : fata este sincera in sentimentul de afectiune fata de omul nostru. Chiar vrea sa fie impreuna cu el. Daca au innoptat impreuna la niste rude, fata a participat de buna voie, si nu silita sau siluita. Asadar, acuzatiile de contaminare venerica si lipsire de libertate in mod nelegal sunt nu numai neintemeiate, dar si ridicole.

Credeti ca parintii fetei sunt acum rusinati de scandalul pe care l-au creat si credeti ca ar putea accepta ca cei doi sa fie macar prieteni? Sa nu o faceti. Pentru parintii fetei lucrurile sunt mai mult decit clare : omul nostru nu poate fi nici macar in preajma fetei, pentru ca nu este doar contaminat cu HIV, ci si tigan, pe deasupra. Intr-adevar, ce poate fi mai rau si dezgustator deci sa fii tigan si contaminat cu HIV? Poate sa fii tiganca si contaminata cu HIV.

Spitalele infractoare din România

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

Răspunderea penală a unui spital – care, în linii mari, este o instituție publică – poate părea o bizarerie, un lucru de neimaginat în urmă cu un an. Dar iată că avem deja două spitale acuzate de infracțiuni. 

Primul caz este cel al Maternității Bucur. Anul trecut, în noiembrie, un bebeluș a suferit arsuri profunde pe 20% din suprafaţa corpului, după ce a fost lăsat nesupravegheat în incubator. Spitalul a fost trimis în judecată pentru vătămare corporală din culpă în variantă agravată. Al doilea caz, din păcate de o amploare mult mai mare și cu consecințe și mai tragice, este cel de la Maternitatea Giulești, din această lună. Procurorii au dispus începerea urmăririi penale împotriva spitalului pentru ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă în variantă agravată.

Persoanele juridice, inclusiv spitalele, pot fi pedepsite în baza legii penale. Pedeapsa maximă ce poate interveni în aceste cazuri este desființarea judiciară. Dacă ținem cont de condițiile oferite de mai toate aceste ”spitale” românești în care se moare cu zile, victimele fiind pacienți care nu se internează acolo de plăcere, ci pentru a se trata și a-și salva viața, atunci desființarea nu mai pare atât de nefirească.

Pentru că legea penală este făcută nu numai să pedepsească, ci și să apare societatea față de pericolul pe care îl reprezintă infractorii și, în plus, să prevină, prin frica de sancțiune, săvârșirea de alte infracțiuni pentru a nu-i nenoroci și pe alții. Dar, cel mai important este ca autoritățile să ia măsurile ce se cuvin în aceste cazuri. Și aici mă refer la investirea rațională a resurselor în infrastructură. Poate că, deși este puțin probabil, ancheta de la cele doua spitale se va extinde și la fabuloasele contracte încheiate cu firmele care renovează clădirile, care întrețin incubatoarele, aparatura medicală, instalațiile electrice etc. pe multe sute de milioane de euro.

De altfel, cele două cazuri de mai sus sunt două picături într-un ocean de fapte penale ale spitalelor românești, construite pe vremea lui Pazvante Chiorul și suprasaturate cu microbi intraspitalicești. Am văzut în primăvară că, după un simplu chiuretaj, se poate muri în urma infectării cu acești microbi.

Președintele Colegiului Medicilor din Romania care declara atunci că “toată lumea știe că în spitale există viruși. În toate spitalele din lume (…) sunt viruși intraspitalicești”. Doar că în spitalele din Occident, unde pacienții – plătitori de asigurări de sănătate – sunt respectați, acești microbi sunt eliminați prin metode sigure și eficiente. Dacă nu se poate darâma tencuiala zidurilor sau nu e posibilă schimbarea podelelor, spitalele infectate cu acești microbi sunt dărâmate și reconstruite, soluție mai sigură și chiar mai rentabilă decât reconsolidarea acestora. În România există spitale a căror ”dată de naștere” este pierdută în negura istoriei, la fel ca și data ultimei renovări.

Banii alocați de la buget (și este vorba de sume enorme) sunt investiți în ”zugrăveli” superficiale de milioane de euro, în aparatură medicală nefolosită sau nefolosibilă cumpărată la suprapreț, în contracte de întreținere supraevaluate ș.a.m.d. Nimeni nu se gândește la construirea de spitale noi căci ar însemna ca marii baroni ai sistemului să rămână fără sinecuri. Deși toți cei din sistem invocă lipsa cronică de finanțare (campion la lamentări fiind Sorin Oprescu), se risipesc sume enorme anual cu aceste cârpeli, sume care se regăsesc de regulă în conturile baronilor sistemului. Cu sumele risipite în Romania numai în ultimii doi ani se puteau construi zeci de spitale noi, renuntându-se la improvizațiile de genul celor care au ucis cei cinci bebelusi la Maternitatea Giulesti.

Cine este de vină pentru starea acestui sistem? Sursa problemelor este la nivel decizional. Managementul spitalelor, ocupat, în proporție covârșitoare de medici – cadre didactice universitare pe la te miri ce universități particulare, este corupt și în strânsă legătură cu activitatea politică, iar dacă nu este așa încă de la început, este obligat să devină, uneori chiar pentru binele spitalului, conform principiului mai bine mai puțin decât deloc.

Începutul de soluție la problema spitalelor infractoare este construcția unor noi spitale și demolarea celor vechi, care consumă  inutil sute de milioane de euro anual de la buget. Poate că n-ar fi rau ca spitalele să se privatizeze în masă, în varianta MEBO (Management Employee Buy Outs), adică medicii și asistentele din spital să devina acționari ai spitalelor și să nu mai fie tentați să plece la muncă în străinătate.

Între timp, trebuie să aibă loc o schimbare în ceea ce privește conducerea acestor spitale. Managerii de spital sunt doctori (atât la clinici private, cât și la clinici de stat), uneori cadre didactice universitare, uneori oameni politici, dar in orice caz nu manageri propriu-ziși. Conceptul românesc de Homo Universalis s-a dovedit aplicabil doar în fanteziile lui Sorin Oprescu, realitatea cruntă obligându-ne să ne întoarcem la principiul specializării. Managementul spitalelor este încredințat, în SUA, unor manageri de profesie, doctorii fiind chemați să își facă treba lor de medici.

Actul medical nu trebuie să fie suprapus peste ingrata postură de manager (căci altfel, un medic care este director de spital de 27 de ani poate greși și, poate, indirect, cauza tragedii de genul celei de la Maternitatea Giulești) și trebuie separat de calitatea de om politic. Când este vorba de sănătatea și viața omului e deranjantă și această ”bipolaritate” a medicului care lucrează atât la spitalul ”de stat” cât și medic de clinică particulară. Orice alte încercări de reformă ar însemna să reparăm o Dacie din 1970 care și reparată nu va mai funcționa căci nu mai există tipul de benzină cu care sa funcționeze motorul.

Codul Fiscal nu poate fi aplicat. Daţi statul în judecată!

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Criza economica, Politica

Am dat un interviu pentru Romania Libera cu privire la aberatia privind contribuţiile pentru veniturile din drepturi de autor. Interviul a fost citat si la Mircea Badea in emisiune.

Un scurt preview al aparitiei din RL mai jos. La finalul acestuia, gasiti si extrasul din emisiune in care este prezentata opinia mea cu privire la aberatia comisa de actualul sistem.

R: Cum vedeţi toată această discuţie privind contribuţiile pentru veniturile din drepturi de autor? Este un întreg circ. Unde este marea problemă?

Gheorghe Piperea: În primul rând, normele contrazic legea. Ordonanţa spune despre drepturile de autor (nu o spune direct, expres, se subînţelege, pentru că ordonanţa a fost făcută special pentru chestiunea asta şi s-a pornit de la cazul Realitatea TV) că, atunci când încasezi cu caracter de continuitate drepturi de autor, eşti în relaţie de dependenţă cu plătitorul drepturilor de autor şi asta înseamnă că trebuie să suporţi toate contribuţiile pe care le suportă un angajat obişnuit. Şi mai spune un lucru, că cel care plăteşte aceste contribuţii prin reţinere la sursă nu este beneficiarul venitului, ci plătitorul acestui venit, aşa cum, de altfel, a fost şi până acum.

Normele şi spun (o aberaţie mai mare decât asta nu am putut să aud): contractele de drepturi de autor, indiferent că sunt cu caracter de continuitate sau ocazionale, indiferent că sunt suprapuse pe un contract de muncă sau sunt, pur şi simplu, cu caracter independent, nu pot fi recalificate ca fiind raporturi de dependenţă. Ori aceste prevederi contrazic direct chiar Ordonanţa 58.

R: Asta, pe de-o parte. Dar ce părere aveţi despre cozile de la ghişee?

Gh.P.: Aceasta este a doua aberaţie. Faptul că legea te obligă să plăteşti tu în fiecare lună. Şi la toate instituţiile, eventual stând la coadă în fiecare lună câte o zi. Să plăteşti tu aceste contribuţii.

R: La nivel european mai există o astfel de situaţie?

Gh.P.: Nu, nu. O să vă spun imediat cum este la nivel european şi ce trebuie făcut. Aberaţia cea mai mare este însă alta. Există o declaraţie (pe care trebuie să o depui, pentru că altfel te sancţionează cu amendă) din care rezultă că trebuie să spui că nu mai realizezi venituri din drepturi de autor. Păi, eu, dacă realizez venituri, înseamnă că plătesc un impozit. Şi te anunţ. Eventual, o dată pe an. Plătesc impozit. Dacă nu am realizat venitul respectiv nu mai apare în declaraţia aceea de impozit. De ce trebuie să fim atât de imbecili, în primul rând statul român, funcţionarii, încât să trâmbiţăm: Dom’ne, nu mai fac venituri din drepturi de autor! Nu se gândeşte nimeni că dreptul de autor chiar asta înseamnă. E o idee. Ideea îţi vine o dată şi îţi mai vine o dată la 7 ani. Nu scrii 15 cărţi într-un an, ca Sandra Brown.

Esenţialul a fost omis în dezbaterile publice, pentru că aceste norme completează şi contrazic legea. Aceasta înseamnă un singur lucru: că ele nu trebuie să fie aplicate. Iar dacă se aplică, dacă un funcţionar zelos aplică aceste norme şi te amendează sau îţi pune penalităţi, atunci aceste amenzi sunt ilegale şi trebuie să fie contestate în justiţie. Trebuie să dai în judecată statul.

Continuarea interviului AICI.

Gheorghe Piperea – citat la Mircea Badea in emisiune
Încărcat de gheorghepiperea. – News videos hot off the press.

Alarma: Foarte putine din firmele aflate in insoventa vor trece criza cu bine

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Live pe The Money Channel pe tema insolventei.

UE: Exista deficiente majore de finantare a Justitiei

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Despre avocatura

Live la TVR2, impreuna cu Ana-Maria Puiu, judecator la Judecatoria Sectorului 1. Raportul Comisiei Europene referitor la Justiţia românească a avut numeroase referiri la problemele structurale ale sistemului judiciar.

Legea Concordatului Preventiv, realizata de Gheorghe Piperea, recenzata si promovata in Jurnalul INSOL EUROPE

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea", "The Way I Are", Criza economica

Pe fondul perioadei economice dificile pe care o traverseaza Romania si majoritatea tarilor lumii, intreaga comunitate juridica se indreapta catre specialistii care pot ajuta economia sa iasa din impas.

Recenta lucrare a profesorului Gheorghe Piperea, “Legea Concordatului Preventiv” este apreciata de INSOL Europe drept una din cele mai aplicate lucrari din domeniul insolventei, “avand o abordare pragmatica, tehnica si organizata impresionanta”.

Recenzia cartii, care apare in jurnalul INSOL Europe, Eurofenix, Summer 2010, este realizata de Prof. Diana Deleanu. Aceasta scrie: “cartea prezinta o viziune autocritica asupra propriei creatii, o lege asa cum este ea, cu beneficiile sale extraordinare, precum si cu slabiciunile sale inerente. [...] Legea Concordatului este, in primul rand, un manual absolut necesar mediului romanesc de insolventa, un punct de vedere transant, coerent [...] potrivit pentru aceste vremuri de criza.”, mai scrie Diana Deleanu.

Aparitia in jurnalul INSOL intareste pozitia autorului drept una din figurile cele mai importante din Romania in ceea ce priveste insolventa. Mai mult decat atat, abordarea sa constructiva in scrierea lucrarii, reitereaza dorinta autorului de a oferi solutii juridice clare mediului economic romanesc, atat de incercat de criza economica inceputa in 2008.

22 de milioane de vinovati? Nici vorba, domnule Președinte!

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Aseara am fost invitat in direct la Antena 3 in emisiunea Sinteza Zilei. Ca si observatii:

• nu poti lupta impotriva lui Basescu intr-un stil kung-fu de bodegă, ci intr-o modalitate calmă, cu argumente simple si directe
• raportati afirmatiile mele la pozitia sindicatelor bugetarilor si trageti singuri concluziile
• nu 22 de milioane de romani sunt responsabili pentru situatia dramatica in care se afla Romania. Domnule Presedinte, cumva cei 6 milioane de copii sunt responsabili de contractia economica majora pe care o sufera PIB-ul Romaniei in acest an?
• finalmente, este oare cumva responsabil restul de populatie adulta a Romaniei pentru gestiunea afacerilor clientelei politice si pentru deciziile iresponsabile luate in ultimii 6 ani la nivel guvernamental?

CEDO impotriva taierii salariilor bugetarilor

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Live la Realitatea TV, azi dimineata.

Gheorghe Piperea live la Realitatea TV from Gheorghe Piperea on Vimeo.

Apel public: Luati atitudine: 100 de avocati pro-bono pentru Romania!

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Criza economica

Drepturile unui numar foarte mare de cetateni romani sunt, in prezent, in pericol. Statul roman, sub pretextul crizei economice, si-a uitat sau si-a renegat principalele doua atribute : stat social si stat democratic.

Statul roman a devenit oligarhic, practicand un fel de haiducie pe invers – ia de la saraci si oculteaza veniturile si sursele de inavutire ale unei clici de persoane foarte bogate care au facut si continua sa faca bani din politica. Astfel securizate, aceste avutii pot trece fara griji de criza economica.

Traim vremuri urate. Criza economica e mult mai aspra decit ne lasau sa credem in anii 2008-2009 autoritatile si politicienii aflati in campanile electorala perpetua.

Reducerea salariilor sau pierderea locului de munca fac ca drepturile esentiale ale persoanelor sa nu mai poata fi realizate, date fiind costurile judiciare ridicate. Acelasi motiv face imposibila sau foarte anevoioasa implicarea societatii civile in transparentizarea guvernarii si a relatiei fisc – contribuabil – consumator de resurse bugetare.

Si totusi, cetatenii romani au dreptul la un sistem de sanatate sigur, dreptul la educatie, la siguranta si la un mediu sanatos si dreptul de a cere socoteala celor care gestioneaza taxele, impozitele si contributiile pe care cei mai multi dintre noi le platesc.

Si totusi, avem cu totii nevoie sa stim cum se cheltuiesc banii nostri si de ce, spre exemplu, nu sunt bani pentru finantarea sistemului sanitar, a invatamintului, a ordinii publice si a justitiei, in timp ce se cheltuiesc miliarde de euro pentru constructia cvasi-inexistentelor autostrazi romanesti sau pentru sedii de zeci de milioane de euro pentru SRI, SPP si alte servicii secretoase, ori sute de milioane de euro pentru informatizarea unei tari a carei populatie rurala inca mai foloseste toaleta din curte.

Avocatii nu sunt simpli prestatori de servicii. Ei sunt principalele instrumente de realizare a dreptului. Sunt, de altfel, si un puternic segment al societatii civile. Caci, cunoscind dreptul, avocatii pot mai lesne sa transforme drepturile si facultatile cetatenesti in fapte.

Cred ca este momentul sa ne manifestam ca atare, ca indivizi ce apartin cetatii.

De aceea, eu lansez un mesaj, care poate fi si o provocare pentru avocati : sa cream o retea de avocati ai societatii civile care sa preia, pro bono, diverse cauze ale particularilor sau ale ONG-urilor in care se pot realiza drepturile si, pe un plan mai inalt, se poate realiza dreptul. Nu e vorba de o asociatie profesionala in cadrul profesiei de avocat, nu e vorba de un ONG, e vorba de o simpla retea care sa includa avocati voluntari ai societatii civile. Fiecare dintre noi putem prelua un caz, doua, pe an, fara plata. Statutul profesiei de avocat ne permite implicarea in astfel de pricini, chiar si fara onorarii.

Fiecare dinte noi putem – fara a fi obligati – sa ne angajam, fara plata, in dosare sau chestiuni judiciare foarte complexe, atit din punct de vedere juridic, social si economic, cit si in plan personal. Fiecare dintre noi poate sprijini ca avocat demersuri ale unor ONG-uri de protejare sau realizare a drepturilor persoanelor fara resurse financiare. E vorba de pensionari, someri, mame carora li se reduce indemnizatia de crestere a copilului, familii care sunt pe cale de a fi evacuate pe motiv de neplata a ratelor la credite etc. Dar poate fi vorba si de ridicarea ilegala de masini, in profitul unor societati de rude ale primarilor, de taxa auto, de drepturile romanilor din UE, de drepturi de securitate sociala etc.

Pentru cei care nu s-au convins inca de faptul ca unele drepturi ori sunt simple sloganuri, ori sunt aneantizate de lipsa de bani pentru cheltuielile judiciare, am sa dau un exemplu. Am auzit un caz la Europa FM, despre o femeie de vreo 50 de ani care fusese operata prin extirparea unei tumori pe creier, cu lacuna fizica (ati citit bine – femeia respectiva nu mai are o parte din creier). In urma unui control al unor functionari complet idioti, femeia si-a pierdut pensia de invaliditate permanenta, pentru ca s-a considerat ca, dupa 10 ani de la operatie, si-ar fi recapatat puterea de munca. Atentie, e vorba de o femeie cu o parte din creier lipsa, care are 50 de ani, adica sanse de reangajare foarte, foarte mari,  si despre care medicul chirurg spunea la radio ca nu poate sa stea mai mult de 5 minute in picioare. Aceasta in timp ce sunt localitati in care citeva procente bune din populatie sunt pensionare pe caz de boala (tot la radio s-a vorbit saptamina trecuta de un sat de 7000 de persoane din care cam 3000 erau diagnosticate cu diverse afectiuni la ochi; asta nu i-a impidicat pe vreo 20 dintre ei sa isi ia carnet de conducere …). De unde apare diferenta? Simplu, de la sfinta spaga. Oare nu merita efortul un astfel de caz, chiar si fara plata unui onorariu?

Oricum, in urma masurilor de “austeritate” promise de autoritatile romane, vor aparea mii de cazuri si situatii in care pensionarii, somerii, parintii aflati in ingrijirea copilului sau asistentii maternali isi vor vedea veniturile cu 15% reduse. Acesti oameni vor face foamea. Multi dintre ei vor fi in pericol de moarte, la propriu, din moment ce nu isi vor mai putea achita medicamentele. Acesti oameni nu vor apela la justitie pentru a-si recapata drepturile, pentru ca nu vor avea bani de avocat. Oare nu este aceasta o serie de cazuri aparte, care pot fi tratate de avocati pro bono?

Un singur avocat nu poate face prea mult pentru acesti oameni, caci sunt prea multi.

Dar daca se implica in acest demers 100 de avocati care sa lucreze pro bono in aceste pricini, atunci se poate face ceva. Sau sa selectam cauze care se manifesta cu repetivitate si sa punem la dispozitia oamenilor modele de cereri si hotarari judecatoresti. Eficient, sigur si durabil.

Nu e suficient sistemul de ajutor public judiciar, (ne)finantat de stat. Nu e cazul sa ne prefacem ca simpatizam cu acesti oameni, luandu-ne ca reper un Che Guevara sau un Fidel Castro (din pacate, un coleg de breasla cu noi, presedinte de partid mare, crede ca solutia este o revolutie permanenta). Mai degraba, o retea de minim 100 de avocati ar putea sa obtina efecte imediate mult mai bune daca, pur si simplu, ar formula in numar mare, pentru simplii particulari sau pentru ONG-uri, cereri de informatii de ordin public cu privire la modul in care se cheltuiesc banii publici pe proiecte de gen “Sali de sport in comuna natala a dlui Boc” (caruia i se mai spune si Foame, in limba Romani).

Asadar, stimati colegi de breasla, ce mai asteptati?