Limitele legale, morale si judiciare ale libertatii de a contracta

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Orice conventie legal facuta are putere de lege intre partile contractante.
Unii avocati exaltati, care au fost atei toata viata si acum si-au descoperit “vocatia” religioasa, fara sa observe ca nu poti utiliza astfel de cuvinte cu atita usurinta, caci altfel te transformi intr-un hulitor, considera sacrosanct principiul libertatii de vointa.
In realitate, niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante. Libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct, nu este decit o iluzie, o aparenta inselatoare. Legea a limitat inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge prin conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica (din care face parte si protectia consumatorilor) si de la bunele moravuri (care impun ca profitul sa fie licit).
Cu atit mai putin in prezent se poate sustine caracterul intangibil si nelimitat al libertatii de a contracta, date fiind fenomenele de concentrare si de expansiune globala a puterii economice a unor profesionisti ai comertului, fenomene accentuate de actuala criza economica mondiala, ghidata acum de politicieni dupa contra-principiul to big to let fail. Ce e interesant e faptul ca nimeni nu este deranjat de revenirea la regula greed is good. Iar super-sefii de banci si corporatii, care au dus lumea in prapastia in care ne aflam, aplicind cu ardoare regula lacomiei, isi rid pe infundate de politicienii care s-au temut de falimentul sistemic si au sustinut pe timp de criza bancile si corporatiile, indatorind statele si, in final, proprii cetateni.
Ca si stiinta, care poate fi utilizata ori manipulata in mod pozitiv (tehnologia este stiinta aplicata in interesul societatii) dar si in mod negativ, si dreptul poate fi manipulat. Desi este nimic altceva decit tehnologie, adica stiinta aplicata, industria militara este utilizata nu numai pentru aparare, ci si pentru agresiune si razboaie ilicite ori terorism. Inteligenta artificiala poate deveni periculoasa pentru om iar clonarea poate fi distructiva pentru fundamentele umanitatii.
Pentru a nu fi aneantizat ori manipulat negativ, dreptul trebuie realizat in scopul organizarii pacii sociale. Manipularile negative ale dreptului pot fi corectate daca dreptului i se da sensul sau profund, adica echitatea sau, mai bine zis, bunul simt comun care legitimeaza legea, contractul si hotarirea judecatorului.
Contractul, ca si legea si sistemul judiciar, in ansamblu, poate fi manipulat. Contractul poate fi instrumentul abuzului, poate da o aparenta de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. si poate „cimenta” inegalitatile sociale si economice. Inegalitatile nu pot fi interzise in sine, pentru ca nu sunt rele in sine. Oamenii nu sunt egali, pentru ca sunt diferiti. Oameni au dreptul sa fie diferiti. Hazardul ne pune in mina carti de joc diferite. Nu este ilicit sau contrar regulilor jocului faptul de a juca dur sau manipulatoriu, fara sa ai, de fapt, carti bune in mina (in limbaj de poker, aceasta tehnica se numeste „cacialma”), ci faptul de a trisa. Inegalitatile sunt ilicite si imorale doar atunci cind elimina sansa de cistig ori pierdere sau o reduc in mod neonest in favoarea unuia dintre jucatori sau a jucatorului – trisor.
Aceste manipulari ale contractului sunt negative si nu pot fi protejate de lege sau de totalitatea dreptului, intrucit sansele oamenilor de a se realiza in societate sunt egale, iar principiul egalitatii in drepturi, care inseamna egalitatea sanselor, este consacrat la nivel constitutional si conventional, facind parte din categoria drepturilor omului. Aplicind echitatea in executarea, interpretarea sau revizuirea contractului, manipularea dreptului prin contracte poate fi inlaturata si, in locul manipularii contractuale, se poate instaura justitia contractuala. Dar contractul poate fi manipulat si in sens pozitiv : legiuitorul poate declara nule unele clauze in contracte sau contractul in intregul sau, intrucit contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, iar judecatorul poate anula total sau partial contractul, ori il poate reconstrui pentru a corecta dezechilibrul contractual sau pentru a (re)concilia interesele partilor.
In doctrina franceza s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voinţă are ca rezultat faptul că ,,cei mai puternici impun legea celor mai slabi” şi adeseori contractul consacră ,,strivirea celui mai slab de către cel puternic” .
Asa cum s-a aratat in doctrina noastra recenta , in dreptul modern, centrul de greutate al contractului s-a deplasat tot mai mult, de la formarea sa, pe terenul executării şi eficacităţii sale; consimţământul prin care se încheie contractul, deşi formal liber exprimat, în unele cazuri nu este conform cu interesul general şi nici cu justiţia; de aceea, nu se poate spune că întotdeauna contractul este just; dimpotrivă, în unele situaţii, contractul obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul pur individual al părţilor . Instantele au competenta de a anula contractele, in totalitate sau in parte, dar si pe aceea de a le adapta si a le revizui, in vederea (re)instaurarii echilibrului contractual menit sa faca posibila continuarea executarii contractului in interesul ambelor parti. Profesorul Liviu Pop de la Cluj arata in 2009 ca, atunci când, datorită unor fenomene economice, intervine un dezechilibru contractual grav între părţile contractante, judecătorul poate dispune modificarea contractelor sau chiar încetarea lor. Revizuirea judiciară a contractelor este o idee acceptata de multi alti autori de drept civil, romani sau francezi . Instantele pot dispune de exemplu, re-esalonari sau termene de gratie, eliminarea unor clauze contractuale, cum ar fi clauzele abuzive , ori chiar completarea contractului cu clauze care sa suplineasca vointa partilor. Instantele sunt competente sa exercite un control al comportamentului părţilor şi obligarea lor la o conduită loială şi cooperantă pentru ca fiecare să poată obţine avantajele avute în vedere la încheierea contractului .

Despre incendii si procesomani

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Am vazut articolul din Capital de azi (http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/bancile-toarna-apa-pe-valvataia-conflictelor-cu-grupurile-de-clienti-144730.html).
Titlul ales nu e prea fericit. Procesoman este acel individ care face din procese un hobby sau, in cazuri grave, singura sa activitate. Cei care dau banca in judecata nu o fac din placere, ci pentru ca sunt nevoiti sa o faca. Daca ii ripostezi unui bataus, nu inseamna ca esti violent si scandalagiu, ci doar ca esti in legitima aparare.
Pe de alta parte, nici afirmatia ca bancile pun apa pe vilvataia proceselor colective nu e corecta, intrucit, prin revenirea la contractele initiale, la forma din iunie 2010, bancile (de tipul BCR sau CEC) nu fac decit sa inversuneze si mai mult clientii, mai ales ca in tara toate tribunalele sesizate, si chiar si curtile de apel, au dat dreptate clientilor, si nu bancilor, constatind ca in contracte sunt clauze abuzive. Deci ceea ce fac bancile, evitind avocatii clientilor (dar folosind in negocieri avocati proprii, platiti cu milioane, la propriu) este un fel de “damage control” sau de spalare a imaginii, si atit.
Pe de alta parte, din criza economica nu cistiga decit managerii bancilor, pentru ca, iata, la BCR salariatii au iesit in strada sau au intrat in greva japoneza, pentru ca au constatat ca salariile lor sunt inghetate de doi ani (desi banca are profit si da salarii si bonusuri consistente managerilor sai), iar costul vietii, inclusiv creditele pe care le au ei insisi in derulare, au devenit greu de suportat.
Desigur ca noi nu avem banii bancilor cu bugete atit de consistente pentru PR. Dar putem, totusi, sa gindim cu propiul cap.

Cit de onest fac bancile bani in Romania?

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In Romania, criza nu a afectat marile corporatii. Ba, dimpotriva. Petrom a anuntat un profit pe anul 2010 de peste 500 mil. euro, in conditiile in care, din 2009 pina azi, pretul combustibilului a cresut cu peste 30 de procente, ajungind la cel mai inalt nivel din istorie. Nici marile corporatii financiare – carora li se datoreaza actuala criza – nu stau rau in Romania.
Managerii celor mai mari banci din Romania se lauda nu cu limitarea pierderilor (clamata in toamna, pentru a determina abrogarea Ordonantei creditelor de consum), ci cu profituri mai mari decit in 2009. „Expati” (ca sa ma exprim in limbaj corporatist) care la ei in tara nu depaseau nivelul midle-managementului, in Romania cistiga peste 2 milioane de euro pe an din salarii (nu se stie cit cistiga din bonusuri; probabil inca pe atit). Si, pentru a-si proteja stilul ilegal si imoral de business, isi externalizeaza asistenta juridica unor mari case de avocatura, pe alte milioane de euro.
Pai, criza ca aceasta sa tot avem, ca iata ce profitabila e! Pentru corporatii, desigur. Mai ales ca, daca organisme internationale te sanctioneaza, nu-i bai, ca poti sa iti exporti business-ul ilegal in alte tari, ca doar globalizarea nu e pentru catei, ci pentru lei, tigri si elefanti.
In perioada 2002-2009, pe rind, CE, Tribunalul de prima instanta si CEJ (actualmente, Curtea de Justitie a Uniunii Europene) au sanctionat un numar de 8 banci dintr-o tara membra a Uniunii Europene pentru practici de tip cartelar, anti-concurentiale si anti-drepturi ale consumatorilor de produse bancare. Speta – denumita Clubul Lombard – s-a finalizat in septembrie 2009, cind recursul celor 8 banci santionate a fost respins. Trei dintre aceste banci – care activeaza prin subsidiarele lor si in Romania – au fost sanctionate cu amenzi de 30 de milioane euro (primele doua, in ordinea marimii) si, respectiv, 8 milioane (a patra ca marime). Mai mult, acestor banci li s-a interzis inca din 2002 sa mai practice stilul de business considerat ilegal de CE : e vorba de fixarea unui nivel minim al dobinzii, in functie de indicii de referinta interna ai bancilor si de fixarea unor comisioane de risc sau de administrare care sa acopere ceea ce nu se putea acoperi, ca profit, din dodinda.
Vi se par cunoscute cele doua notiuni? Vi se pare cunoscuta practica? Daca nu, va reamintesc eu : sunt exact cele doua tipuri de clauze abuzive pe care le contest eu in procesele colective contra bancilor, din care cele trei banci de care vorbim au facut in anii anteriori profituri si de 85% pe an si mai fac, iata, profit si in anul 2010. Vorbim, totusi, despre banci care, la ele acasa (si, de altfel, oriunde pe teritoriul UE), nu mai pot face acest tip de afacere, dar l-au exportat in Romania, unde nimeni nu le-a deranjat pina in 2010 si fac profituri uriase pagubind consumatorii si concurentii. Reamintesc faptul ca Romania este, totusi, membra a UE din 1 ian 2007, iar decizia CE din 2002 (confirmata de CJUE in sept 2009) este valabila si in Romania. Asadar, nici in Romania acest gen de business de retail bazat pe clauze abuzive, practicate in stil cartelar de cele trei banci, nu mai este permis. Poate de aceea Consiliul Concurentei a declansat ancheta contra unui numar de 14 banci (la loc de cinste, desigur, aflindu-se cele trei banci de care vorbim) pentru acord cartelar. Si, poate de aceea s-au declansat in 2010 miile de procese, individuale sau colective, contra acestor banci, pentru constatarea clauzelor abuzive in contractele cu consumatorii.
Practic, nu exista instanta din tara care sa nu fi sanctionat cu nulitatea absoluta clauzele abuzive relative la dobinda calculata pe baza indicelui de referinta interna a bancii (asa-numita Prime Rate) sau la comisionul de risc (gestiune, administrare, cartografie etc).
Una dintre cele mai recente este decizia Curtii de Apel Bacau din 13 ian. 2011 cu nr.2/2011, pe care o puteti vedea urmind acest link : http://www.infolegal.ro/gheorghe-piperea-cat-de-onest-fac-bani-bancile-in-romania/2011/03/03/decizia-2-2011/.
Multe din argumentele mele privitoare la clauzele abuzive se regasesc in aceasta decizie. Unele argumente ale instantei sunt inedite, dar cu atit mai importante cu cit ele apar intr-o decizie definitiva.
Cred ca este interesant de vazut si comentat argumentatia instantei, pentru ca sistemul judiciar ne spune pe sleau cit de „onest” si cit de „legal” se fac bani pe seama consumatorilor in Romania si cit de mult „merita” aceste banci protectia Statului roman.
Rezerva minima obligatorie a scazut constant din 2007 pina in prezent, de la 40%, la 0 in 2001 (e cazul pasivelor cu valoare reziduala mai mare de 2 ani; contractele de credit de retail sunt inchdieate pe termen lung, deci cam toate sunt cu scdenta mai mare de 2 ani); datorita scaderii dobinzii de politica monetara de catre BNR, in mod constant au scazut si dobinzile la depozitele constituite in moneda euro sau in lei pe care banca trebuie sa le plateasca deponentilor; la inceputul anului 2009, dobinda la aceste depozite era de 7% la depozitele in euro; in acest moment, dobinda nu depaseste 3,5%.
Nu o spun eu, ci Curtea de Apel Bacau, in decizia – definitiva – din 13 ianuarie 2011 : daca dobinda la depozite (pretul platit de banca pentru a se finanta din economiile populatiei) a scazut in ritm constant pe toata perioada crizei, dobinda la creditele de consum a crescut in mod invariabil, pe baza simplei notificari a bancii de majorare a indicelui de referinta interna si a comisionelor. Tot Curtea de Apel Bacau ne spune ca si in cazul finantarii bancii din surse externe situatia sa pe timp de criza s-a imbunatatit net si constant, caci Euribor, spre exemplu, a scazut intre ian 2009 si ian 2011 de la 5% la 0,3-1,6%. In acelasi timp, in mod constant si in valori nete, dobinzile si comisioanele percepute la creditele de consum de catre banci au crescut invariabil. Si atunci, cum sa nu faci profit? Si un mecanic de locomotiva, in locul managerului de banca expat care incaseaza salarii si bonusuri de milioane de euro anual, ar fi facut profit in aceste conditii!
Mai ales ca Statul roman si BNR le-au stat alaturi bancilor in toata aceasta perioada.
Ce e rezerva minima obligatorie? Exact suma minima pe care ar trebui sa o aiba banca si sa o pastreze la BNR pentru acoperirea (finantarea din surse proprii) a creditelor in derulare. Trebuie stiut ca bancile dau credite de peste 80 de mld euro in Romania, desi capitalul social minim (adica expunerea la risc a actionarilor) al fiecareia dintre cele 40 de banci din Romania este de doar 8 mil. euro. De asemenea, trebuie stiut ca BNR a putut reduce rezerva minima obligatorie intr-o asemenea masura (de la 40% la 0) si dobinda de politica monetara (de la 12-14% in 2007, la 2,5%-6% in 2010) doar pentru ca Romania a accesat imprumtul de 20 mld euro de la FMI + CE, din care jumatate (10 mld euro) s-au utilizat pentru rezerva valutara, contituita la BNR si pe baza careia BNR a putut reduce presiunea rezervei minime obligatorii si dobinda de politica monetara si a putut mentine un curs valutar (nerealist catre fals) care sustine bancile fata de riscul tot mai mare de credite neperformante in euro. Cele mai multe si mai costisitoare pentru populatie sunt, in aceasta perioada de criza, creditele in euro sau denominate in euro. Cei care nu mai pot plati datoria catre banci reprezinta un cost suplimentar, care diminueaza serios profiturile acestora, pentru ca, pentru fiecare credit neperformant, bancile trebuie sa constituie provizioane de 100% din valoarea finantarii. Cu cit numarul celor care ajung in situatie de neexecutare – default, in limbajul corporatist bancar – este mai mic, cu atit provizioanele totale sunt mai mici. Sustinind un curs leu-euro fix si la un nivel redus, reducind dobinzile de politica monetara si rezervele minime obligatorii si andosind (girind) practicarea ilegalului comision de risc sau de administrare platibil lunar de catre clientul de retail, BNR permite bancilor sa treaca mai usor prin criza.
Asadar, e falsa afirmatia ca Statul roman nu a ajutat bancile sa se salveze de la falimente. E adevarat cu nu a fost salvata de la faliment o banca anume, ci oricare dintre ele, prin masurile de favoare pentru intregul sistem bancar. Si nimeni nu poate spune in mod serios ca toate bancile noastre sunt sanatoase (caci, cel putin 6 banci sunt inca din 2008 in colaps) si nici foarte respectuoase cu legea romana (caci multe banci au fost sanctionate de autoritatile administrative din domeniul protectiei consumatorului sau al concurentei, precum si de sistemul judiciar, fie pentru clauze abuzive, fie pentru acorduri cartelare).
Interesante sunt argumentele Curtii de Apel Bacau care constata caracterul abuziv al dobinzii calculate in functie de indicele de referinta interna a bancii si al comisionului de risc (denumit in unele contracte comision de administrare). Dar si mai interesante sunt argumentele cu care Curtea combate apararile arogante si naive ale bancii.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca a anula clauzele contractuale vizate de reclamant ar insemna un precedent judiciar „extrem de periculos”, de natura sa destabilizeze sistemul bancar (?!!!), prin pierderi financiare considerabile. Ca si cind o ilegalitate merita protejata pentru ca banca face parte dintr-un sistem financiar si ca si cind toata lumea ar trebui sa concure la pastrarea profitabilitatii acestui sistem, vinovat de criza in care se chinuie intreaga lume, iar sefii sistemului (pe aceeasi pozitie si in debutul crizei, dar si in toiul sau) n-ar avea nimic ce sa-si reproseze.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca structura ratei de referinta variabila este corect calculata, ea continind mediile indicatorilor de pe piata monetara, prima de lichiditate (?!!) si costul aferent rezervei minime obligatorii (ajunsa la 0 in prezent, pentru creditele in sold care sunt mai departe de 2 ani de scadenta). Asta in conditiile in care, in urma cu citeva zile, o banca mare din sistem recunostea ca acest indice nu este transparent, propunind milioanelor de clienti ai sai sa vina din nou la banca si sa semneze pentru un nou mod de calcul care sa tina cont, de data aceasta, de un indice public transparent. Si, de altfel, Curtea de Apel a constatat ca, de fapt, contractul de credit (un contract, atentie, redactat a priori chiar de banca) nu stipuleaza deloc ca in dobinda variabila sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii.
Si, in fine, ca de obicei, banca formuleaza intrebari pentru interpretarea dreptului comunitar, in speranta ca tribunalul sau curtea se vor lasa convinse sa suspende cauza si sa o trimita la CJUE (unde sa ramina, eventual, 1-2 ani, pina cind se stinge „incendiul”). Dar instantele, ca cea de la Bacau, nu au „marsat” la aceasta manevra, respingind cererile de suspendare, mai ales pentru motivul evident ca actiunea pentru anularea clauzelor abuzive nu se bazeaza pe dreptul comunitar, ci pe dreptul intern.
Cred ca sunt interesante citeva spicuiri din decizia Curtii de Apel Bacau.
- Conventiile au putere de lege intre partile contractante, insa numai daca sunt legal facute;
- In cazul contractelor de adeziune, care sunt preformulate, „profitarea de situatia grea a unui consumator este considerata ca o cauza imorala (ilicita)”;
- Obligatiile nu pot cuprinde altceva decit ceea ce e rezonabil ca partile au putut prevedea, regula ce se aplica cu mai mare rigurozitate in contractul de adeziune, care este ne-negociabil;
- Imprumutatul nu stia si nici nu putea sa stie in mod rezonabil decit faptul ca dobinda curenta este variabila in functie de indicii publici (Euribor, Libor, Robor), nu si ca dobinda ar cuprinde si alte elemente nespecificate clar in contract; confuzia apartine bancii si, in consecinta, trebuie sa ii fie imputabila bancii, si nu imprumutatului;
- Buna-credinta a bancii impunea redactarea clara a clauzelor contractuale, aceasta actionind in contract in calitate de profesionist; in schimb, banca a dorit incheierea a cit mai multe contracte de credit de consum, in detrimentul concurentei, profitind de aceasta ambiguitate pentru a capta citi mai multi clienti, indusi in eroare, prin reclame inselatoare, asupra asa-zisului cost mai redus al creditului vindut de banca raportat la produsele concurentilor;
- Banca nu explica de ce, in conditiile in care Euribor a scazut constant, dobinda a crescut constant; practic, banca a interpretat si transformat cuvintul „variabil” in crestere invariabila a dobinzii;
- Riscurile pe care banca si le asuma prin incheierea altor contracte nu pot fi transferate, fara incalcarea principiului relativitatii efectelor contractelor, asupra imprumutatului; profitul bancii trebuie raportat numai la conventia si la garantiile pentru care a semnat imprumutatul, caci acesta nu se poate plinge, spre exemplu, ca preturile s-au marit, ca este in somaj, ca investitia sa nu merge asa cum a preconizat etc pentru a cere si obtine o reducere a dobinzii, astfel ca „nici banca nu trebuie si mai ales nu poate transfera costurile altor credite pe seama imprumutatului”;
- Gestiunea patrimoniului bancii nu intereseaza si nici nu poate interesa intinderea obligatiei de plata a imprumutatului, neputind fi tratata o institutie bancara dupa alte principii sau ratiuni ce exced principiului constitutional al egalitatii in drepturi (de genul : nimeni nu doreste falimentul bancii, vor fi urmari foarte grave pentru sistemul bancar in intregul sau etc);
- Ilegalitatea perceperii unei dobinzi peste nivelul ce rezulta din interpretarea contractului nu poate fi acoperita pe motivul ca s-ar inregistra pierderi pentru banca, intrucit profitul trebuie sa fie intotdeauna licit; cistigul sau beneficiul ce nu are la baza legea „nu poate fi dobindit si ramas cistigat celui care a profitat de el”;
- Nu exista vreo prevedere legala care sa dea dreptul la un tratament preferential pentru banca in detrimentul clientilor sai, pe motivul ca banca (si sistemul bancar) sunt de preferat sa supravietuiasca unei crize economice, in timp ce se accepta ca clientii acestora pot sau nu suporta economic majorari ale dobinzilor si pot sau nu supravietui financiar acestei crize, fiind transformati in acest fel in garantii gestiunii sistemului financiar;
- Litigiul nu poarta asupra dreptului de a fi stipulate dobinzi in contractul de imprumut, ci asupra faptului daca ele sunt percepute conform intelegerii intre parti ori daca acestea se percep abuziv; in acest fel, apararea bancii conform careia e normal sa pretinda dobinzi „pentru ca banca nu este o societate de binefacere” (ce des am auzit aceasta butada prosteasca, atit in litigiile mele, cit si pe la tv si pe internet, in declaratiile sefilor sistemului financiar bancar!) este nu numai eronata, ci si naiva, de-a dreptul.
Poate ca legiuitorul va auzi ce spun acesti judecatori, in mod oficial si definitiv, chiar daca nu a putut sa „auda” ce am spus eu, un simplu particular, anume ca pierderea trebuie sa fie localizata undeva, iar daca banca va fi protejata de aceasta piedere, atunci pierderea va fi suportata de sutele de mii de clienti ai bancilor, bun sau rau-platnici.
In final, pour les connaisseurs, afirm ca niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante, libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct (asa cum afirma unii avocati exaltati care au fost atei toata viata si acum si-au „descoperit” vocatia religioasa, fara sa observe ca nu poti utiliza astfel de cuvinte cu atita usurinta, caci altfel te transformi intr-un hulitor), nefiind decit o iluzie, o aparenta inselatoare. Legea a limitata inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge in conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica (din care face parte si protectia consumatorilor) si de la bunele moravuri (care impun ca profitul sa fie licit). In doctrina s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voinţă […] are ca rezultat faptul că ,,cei mai puternici impun legea celor mai slabi” şi adeseori contractul consacră ,,strivirea celui mai slab de către cel puternic” .
De aceea, nu se poate spune că întotdeauna contractul este just; dimpotrivă, în unele situaţii, contractul obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul pur individual al părţilor.

Credite peste credite: Scena 2 – refinantarea

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Cam asa eu “este”

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

Radio România Cultural
,,Întâlniri memorabile”
Daniela REVIŞAN în dialog cu Gheorghe PIPEREA
D.R: Doamnelor şi domnilor, bun găsit. Cu această melodie cântată de Cargo, în urmă cu mulţi ani, ,,Buletin de ştiri”, prefaţăm întâlnirea de astăzi cu domnul profesor doctor Gheorghe Piperea, profesor deci, la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. În următoarele 55 de minute vă propun câteva teme extrem de grave. Este vorba despre sutele, miile de procese intentate împotriva statului, a băncilor sau a dezvoltatorilor imobiliari. De asemenea, vom încerca să analizăm care este relaţia dintre sistemul juridic european şi cel din România. Vom vedea care sunt consecinţele propunerii şi aprobării unui număr atât de mare de Ordonanţe de Urgenţă şi vom vedea de asemeni care este preţul pe care fiecare dintre noi trebuie să îl plătească. Invitat deci va fi, Gheorghe PIPEREA, profesor de la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Gh. PIPEREA: În cazul proceselor contra băncilor sunt în momentul acesta peste 3000 de persoane, dar există şi 2 grupuri de pensionari care au dat în judecată statul (sistemul public de pensii), pentru că se opun ideii de recalculare a pensiilor ocupaţionale. Recalcularea pensiilor a fost una din măsurile de austeritate luate în iunie 2010, prin Legea 119, de Guvernul Boc. În aceste din urmă 2 grupuri sunt în jur de 1200 de persoane, pensionari militari (cam 750 de persoane) şi, respectiv, pensionari aviatori, insotitori de bord, controlori de trafic si personal aeronautic de la sol (în jur de 450 de persoane), care au dat în judecată statul pentru că se opun acestei recalculări a pensiilor. Există, într-adevăr, o mişcare civica si sociala care nu a fost inventată de mine, dimpotrivă, eu am fost căutat de aceste grupuri care, deja, se constituiseră pe internet şi care aveau o ţintă precisă, un scop precis şi care au acum si propriile structuri informale de conducere, de organizare; eu – vă imaginaţi – nu pot să vorbesc cu 5000 de persoane, ci cu un fel de interfaţă prin care transmit mesajele în legătură cu procesele, cu strategia şi informatiile nedesare si invers primesc de la respectivele persoane întrebări, probleme juridice şi aşa mai departe. Aşadar, este vorba, mai degrabă, de o mişcare civică. Probabil că în cursul acestei discuţii vom mai reveni asupra acestei idei.(R.C.: Aş dori.) Este o adevărată mişcare civică pe care, iată, au creat-o oamenii fără să existe în spate vreo idee sau vreun promotor, pentru că, în criză, puterea politică şi cea economică au început să fie folosite abuziv şi oamenii se simt abuzaţi în drepturile lor, drepturi pe care au tot interesul din lume să le solicite în justiţie.
D.R: Aş avea o întrebare, domnule PIPEREA. Subiectele acestea au fost dezbătute mai pe larg la mai multe posturi de televiziune, nu ştiu dacă toată lumea a înţeles suficient. Mai există ţări din Europa sau din lume în care s-au aplicat asemenea măsuri de austeritate, deci reducerea pensiilor, reducerea salariilor, ţări din Uniunea Europeană că la ei ne raportăm?
Gh. PIPEREA: Bineînţeles, sunt tot felul de măsuri de austeritate de acest gen. Cel puţin după ce s-a schimbat puterea politică în Marea Britanie, spre exemplu, Partidul Conservator care a venit la putere după atâţia ani de putere laburista, a impus nişte măsuri de austeritate destul de severe, destul de serioase, inclusiv reduceri de personal bugetar sau reduceri de salarii ale personalului bugetar, numai că acolo lucrurile s-au făcut în mod logic si predictibil, au fost anunţate măsurile şi toată lumea şi-a putut face nişte planuri.
D.R: Şi, probabil, că şi măsurile de asigurări sociale; nu, şomajul; ajutorul de şomaj şi, aşa mai departe, pot acoperi un trai decent, nu ca aici unde te aruncă de-a dreptul în sărăcie…..
Gh. PIPEREA: Ceea ce este diferit în cazul acestor ţări, care şi ele luptă contra crizei cu astfel de măsuri de austeritate, este faptul că acolo lucrurile sunt predictibile şi transparente. La noi, vedeţi, măsurile se iau, practic, de pe o zi pe alta. Mai vine o dată în România misiunea FMI şi ne spune tăiaţi de aici, de aici si de aici şi în 2 zile ne trezim cu câte o O.U.G. sau, după caz, cu o lege care e supusă Parlamentului în procedura asumării răspunderii guvernului, ceea ce înseamnă lipsa totală a dezbaterii şi după 3 zile de la adoptarea ordonanţei sau, după caz, a legii, ne trezim că sunt aplicabile măsurile de austeritate. În Marea Britanie acest lucru nu s-a întâmplat şi nu se va întampla niciodată, pentru că acolo, lucrurile sunt bine stabilite de foarte multă vreme, pe principiul bunei guvernări. Primul principiu al bunei guvernări este să arăţi oamenilor de ce iei măsurile respective de austeritate şi, în plus, în Marea Britanie, cel puţin după câte am putut eu înţelege din mass-media, această lege de austeritate este prevăzută pentru o perioadă anume. Din păcate, în cazul României nu avem un orizont. Măsuri care sunt anunţate ca fiind temporare se definitivează, se eternizează. Gândiţi-vă la acea reducere de 25% a salariilor bugetarilor, care ar fi trebuit să fie, conform cu decizia Curţii Constituţionale, valabilă până în data de 31 decembrie. Ea, însă, după câte se observă, se va definitiva, pentru că, iată, încă o dată se vorbeşte despre o nouă asumare a răspunderii pe legea salarizării unitare. Asta este ceea ce ne diferentiază de Marea Britanie. Si ar mai fi un lucru: Guvernul Marii Britanii a spus aşa: ordonatorul principal de credite, în domeniul acesta, are la dispoziţie 10 lire sterline, în loc de 20, trebuie să se descurce în aşa fel, încât, să folosească acei bani mult mai puţini (R.C: Cât mai eficient.), cât mai eficient. Rămâne ordonatorului principal de credite respectiv să se ocupe de acestă chestiune. Ei bine, la noi, legea a fost construită cu totul şi cu totul greşit, în contra oricăror principii ale CEDO. Guvernantii nostri au spus aşa: prin lege, tăiem 25% din salarii sau 15% din pensii sau recalculăm pensiile speciale.
D.R: Dar, nu reducem achiziţiile de la nivelul diverselor ministere, nu construim (Gh P: Nu ne interesează!) intrări noi la Parlament cu marmură foarte scumpă şi exemplele pot continua.(Gh.P: Nu numai asta)
Gh. Piperea : Guvernul nu pare sa se intereseze si sa site foarte exact cum se cheltuiesc banii pe achiziţii publice, unde se duc aceşti bani pe care noi îi plătim, contibuabilii români. Nu il interesează cum de continuă să existe nişte fabrici falimentare din anii 95 şi care tot produc datorii către sistemele de asigurări sociale şi către buget şi pe care o dată la 5-6 ani de zile Guvernul le şterge. Iată, e un lucru care nu se întâmplă nici în Marea Britanie, nici în Spania, nici în Gecia şi aşa mai departe.
D.R: Domnule PIPEREA, spuneţi-ne, mai există vreun stat din UE în care nr. de OUG să-l egaleze pe cel al României? Şi ce anume indică acest lucru, această, cum să zic, avalanşă de OUG? E ceva în neregulă în funcţionarea instituţiilor statului? Există o subordonare a Parlamentului faţă de executiv? Putem vorbi, deci, despre o criză a instituţiilor statului în adevăratul sens al cuvântului?
Gh. PIPEREA: Da, aţi pus 2 întrebări foarte serioase şi severe în acelaşi timp. Mai întâi, sistemul emiterii de OUG in locul legilor este un sistem care ne este propriu. La cunoştinţa mea, nu există o astfel de metodă de a ocoli Parlamentul în alte sisteme de drept. Probabil la francezi mai există ceva de genul guvernarii prin decrete (D.R: Unde este un sistem semiprezidenţial?), numai că acolo lucrurile sunt clare, clarificate de zeci de ani de zile şi nu se abuzează de aceste decrete, asa cum se abuzeaza la noi de OUG. Mai mult decât atât, noi am dus la absurd acest adevarat sistem de asumare a răspunderii pe o lege sau un pachet de legi, masura care ar trebui să fie excepţionala, care ar trebui să se întâmple, spre exemplu, o dată într-o legislatură, deci nu o dată pe sesiune, sau de 15 ori pe sesiune.
D.R: Deci o dată într-o legislatură.
Gh. PIPEREA: O dată într-o legislatură (4 ani). La noi, aceasta asumare a raspunderii a ajuns să se transforme într-o obişnuinţă. Cum îi mai vine o idee unui Guvern, şi nu spun neapărat că este vorba de actualul Guvern ,,Boc”, ci despre oricare dintre ele, cum îi mai vine o idee, cum trânteşte o Lege pe care îşi asumă răspunderea, ceea ce înseamnă (acum ajung la a doua întrebare a dumneavoastră, foarte importantă şi severă aşa cum am spus), nu e vorba despre o subordonare a Parlamentului faţă de Guvern, ci este vorba despre o eliminare a Parlamentului din postura sa de legiuitor, pentru că atât OUG, cât şi aceste Legi pe care se asumă răspunderea, nu presupun aproape deloc dezbateri în Parlament. Se întâmplă situaţii absolut rizibile, când Guvernul emite o OUG şi se ajunge în Parlament pentru adoptarea acestei OUG sau, după caz, pentru abrogarea ei şi Guvernul, în loc să-şi susţină propriul act normativ aşa cum este, ajunge să îl nege, fie prin diverse amendamente pe care le propune, fie prin eliminarea lui. Cel mai bun exemplu, cel mai la îndemână este OUG 50/2010, cea cu creditele acordate populatiei, despre care Guvernul României ne spune în scrisoarea suplimentară de intenţie, ultima, cu FMI, că ar trebui să fie modificată în aşa fel încât să nu se mai aplice creditelor în derulare aflate pe stoc, lucru pe care îl putem pune probabil în Cartea Recordurilor pentru că în iunie 2010, acelaşi Guvern emite această OUG în care spune: se aplică şi creditelor în derulare această ordonanţă, în decembrie însă, vine şi spune: nu se mai aplică, pentru că ne-am răzgandit între timp, nu ne mai lasă FMI.
D.R: Haideţi să le reamintim ascultătorilor noştri, deci, în ce constă această OUG, ce prevede ea. S-ar putea ca nu toţi ascultătorii să ştie.
Gh. PIPEREA: Da! OUG 50 este un act complex, este şi destul de greu de înţeles pentru că este o traducere relativ deficitară din limba engleză a unei Directive din anul 2008, dar, mă rog, are aproximativ 100 de articole, dar are 2 lucruri care sunt certe. Mai intii, faptul ca obligă băncile să fie oneste, transparente cu debitorii săi.
D.R: Asta înseamnă că trebuie să spună foarte clar care sunt comisioanele ascunse, nu?
Gh. PIPEREA: Asta însemană că dacă îţi spune banca, la momentul la care ai încheiat contractul că te costă acest credit 1 leu, atât trebuie să rămână pe toată perioada de rambursare a creditului.
D.R: Chiar dacă sunt 20 de ani, chiar dacă sunt 30 de ani?
Gh. Piperea: Exact. Este interzis prin această ordonanţă să îi spui omului la momentul la care încheie contractul că îl costă acest contract un leu, ca după aceea, după 6 luni de zile, adica după ce a expirat, e regula, perioada de promoţie, să îi spui : nu te mai costă un leu, ci te costă 5 lei. Ăsta este lucrul pe care îl interzice băncilor această ordonanţă şi majoritatea absolută a băncilor au acceptat acest principiu. Vă rog să observaţi, in ultimele declaraţii ale guvernatorului Băncii Naţionale, că şi el spune că într-adevăr băncile, în trecut, au fost neatente la acest principiu şi este cazul să înceapă să fie atente la acest principiu al transparenţei.
Al doilea lucru pe care îl spune această ordonanţă este acela că, în relaţia dintre bancă şi client trebuie să existe o egalitate de tratament. Asta înseamnă că deşi eu, ca şi client, chiar asa de insignifiant cum sunt faţă de milioanele de clienţi pe care-i ai tu ca bancă si faţă de puterea ta financiară, trebuie totuşi să mă tratezi, totuşi, ca fiind un partener egal. Asta înseamnă că toate acele contracte pe care le semnăm de fiecare dată când mergem la bancă şi le semnăm exact în forma preconcepută pe care o avem pe masă (in caz contrar fiind, evident, excluşi de la creditul respectiv), deci acele contracte trebuie să fie într-adevăr, de acum încolo, negociate, să fie nişte contracte reale. Contract înseamnă până la urmă acord de voinţă. Nu există acord de voinţă atunci când ţi se pune pe masă un contract, preconceput, preformulat.
DR: Semnează-l, eventual pe moment, fără să-l citeşti.
Gh. PIPEREA: Exact, semnează-l. Gândiţi-vă la următoarea situaţie…
DR: Asta voiam să vă întreb. Câţi anume înţeleg ceea ce semnează?
Gh. PIPEREA: Păi din 4,5 mil de persoane, eu cred că un maxim de 5000 de persoane au înţeles ceea ce au semnat şi aia sunt şi cei care au negociat, au discutat contractele respective pentru că, gândiţi-vă la următoarea ipoteză: se ducea omul în magazinul de electrocasnice să ia „credit doar cu buletinul” şi i se punea în faţă un teanc de hârtii pe care trebuia să le semneze ca să ia creditul respectiv, iar dacă nu semna acele hârtii în forma impusa, nu cumpara bunul. Sau, şi mai grav, omul încheia un precontract cu proprietarul apartamentului în care se spunea aşa: trebuie să plăteşti un avans de 25% din preţ, iar în 30 de zile trebuie să plăteşti restul; nu mă interesează cum faci rost de acest rest: printr-un credit de la banca sau în alt fel, iar dacă nu plăteşti în 30 de zile, pierzi avansul şi se desfiinţează acest preconract pentru că eu, proprietar, mai am alţi 2-3 potentiali clienti care aştepată după tine să cumpere acest apartament.
DR: Este doar ilegal? Sau este o formă…? Ilegal poate că este cam mult spus.
Gh. PIPEREA: Nu neapărat ilegal, dar gândiţi-vă, totuşi, că te duci la bancă cu documnetaţia respectivă, banca te ţine cu documentaţia respectivă 2-3 săptămâni, nu-ţi spune dacă este în regulă sau nu..
DR: Dacă este acceptat sau nu şi te trezeşti că..
Gh. PIPEREA: Şi te trezeşti cu un telefon cu 5-6 zile înainte de expirarea acelui termen şi banca îţi spune: vino la bancă pentru că mai sunt nişte chestiuni de discutat, dar, în principiu, ţi s-a aprobat creditul. Mai pierzi ceva timp cu acele „detalii” (care sunt, de fapt, chestiuni majore, ce necesita acte legalizate, procuri, polite de asigurare etc) si, in final, su presiunea timpului, semnezi contractul respectiv. Dacă nu-l semnezi, mai ai la dispoziţie 5 zile să găseşti un alt credit sau o altă finanţare ca sa nu pierzi avansul şi, eu mă întreb daca o astfel de „vointa” nu este alterata…
DR: A fost o practică curentă?
Gh. PIPEREA: La toate cele 4,5 mil de contracte s-a întâmplat fix la fel. Sunt foarte, foarte puţine situaţii în care s-au putut efectua negocieri şi în general s-au făcut negocieri cu VIP-uri, cu persoane care erau cunoscute şi cu care banca nu se putea juca aşa, pur şi simplu, ca şi cu un client obişnuit..
DR: Obişnuit.
Gh.PIPEREA: Şi ăsta este un lucru neplăcut, adică, iată, atunci când este…
DR: O tratare diferită a persoanelor.
Gh. PIPEREA: Sa stiti ca discriminarea aceasta este utila pentru banca respectivă. Tratezi diferit pentru unii, caci poti obtine niste avantaje (spre exemplu, lobby in Parlament …) în timp ce pentru ceilalţi, turma, nu aplici aceeaşi măsură. Aşadar, eu nu spun că este nelegal să semnezi contractele în felul acesta. Spun doar că este evident că voinţa clientului respectiv este alterată la momentul în care s-a încheiat contractul şi nu poţi să spui exact că ai un acord de voinţă, un contract în sensul real al cuvântului.
DR: Deci în momentul în care, cineva, să spunem, doreşte să facă un credit, sau doreşte să cumpere un imobil, mai ales, se semnează acest precontract. Care sunt drepturile celui care doreşte să semneze un astfel de contract? Am senzaţia că e aşa, cumva, foarte, foarte îngrădit, adică tu semnezi şi dacă nu faci asta, mă rog, nu pot să spun chiar sclavie, dar se merge pe un culoar foarte, foarte îngust în care eşti legat de mâini şi de picioare.
Gh. PIPEREA: Da, ca să obţii acel credit…
DR: Aproape şantaj mi se pare. Mult spus, mult spus.
Gh. PIPEREA: Da, este mult spus, dar e un anumit grad de dependenţă pe care ţi-l asumi în momentul în care ai semnat acel contract pentru 25 de ani sau 30 de ani. Este evident că eşti dependent de bancă, mai ales că sunt nişte clauze în contract care îi permit băncii să işi facă dreptate singură, lucru care nu-i este permis, din păcate, şi clientului, deşi legislaţia protecţiei consumatorului spune acest lucru. Dacă, de exemplu, descoperi că în contract nişte clauze abuzive, ai dreptul să consideri că aceste clauze abuzive sunt fără efect. Nu se aplica in pratica niciodata acest principiu legal; nici instanţele nu prea dau efect acestui principiu, desi este o obligatie a Romaniei ca stat sa il aplice. În schimb banca are în contract clauze care spun aşa: n-ai plătit la termen o rată sau n-ai plătit-o în totalitate…
DR: Îţi aplic majorări.
Gh. PIPEREA: Îţi calculez majorări. În acelaşi timp dacă ai bani în contul pe care l-ai deschis la noi..
DR: Ţi-i iau..
Gh.PIPEREA: Iti debitez contul automat, sau dacă nu faci plata în 30 de zile te trimit automat pe lista neagră a Biroului de Credit. Evident că din momentul ăla eşti mort din punct de vedere civil, nu mai poţi să mai faci niciun fel de contract de credit şi încep să te execut silit. Şi în general te execut silit chiar dacă ai o datorie de 4000 de lei, să zicem; iti execut silit casa în care locuieşti, pentru că este singurul tău bun de valoare, şi fac acest lucru, atenţie, fără să te dau în judecată. Fac acest lucru pur şi simplu în baza contractului de credit, care este considerat de legea română ca fiind titlu executoriu. Asta înseamnă că nu mai am nevoie să stau în justiţie un an, 2, 3, cât trebuie să stea clientul ca să îşi obţină drepturile, ci învestesc, de urgenţă, în 7 zile acest contract, care e titlu executoriu, cu formulă executorie şi te-am executat.
DR. Câte astfel de situaţii cunoaşteţi?
Gh. PIPEREA: Gândiţi-vă că în momentul acesta, conform statisticilor oficiale ale Biroului de Credit sunt 800.000 de debitori care nu isi mai pot plati creditul. Biroul de Credit e o societate comercială constituită de bănci, care se ocupă cu incidentele de plată. N-ai plătit un cent într-o lună, eşti trecut practic automat în această listă negră şi, evident că după aceea nimeni nu îţi mai dă credit. Deci, acest Birou de Credit, care este o societate comercială, nu este o instituţie publică, nu e o instituţie a statului român, declară la sfârşitul lunii octombrie că sunt aproximativ 800 de mii de persoane care sunt în această situaţie de a fi executaţi silit, şi asta dintr-un total de 4 mil şi jumătate.
DR: Păi asta înseamnă nu chiar o cincime, dar…
Gh. PIPEREA: Cam 20%. Ăsta este doar începutul pentru că, criza economică, din nefericire, nu se termină astăzi în România şi nu se termină nici în 2011 şi această cifră de 800 mii este, cu siguranţă, o mică parte din ceea ce va urma.
DR: Un vârf de icesberg.
Gh. PIPEREA: Un vârf al iceberg-ului pentru că, uitaţi, vine iarna, şi bineînţeles că iarna sunt orientate sursele de finanţare ale famililiei mai mult către cheltuielile de gen întreţinere, mâncare şi aşa mai departe şi o să înceapă foarte multe persoane, mai ales cele care au fost date afară de la serviciu, sau au suferit o reducere de salariu, bugetari, în general, o să înceapă să aibă incidente de plată din ce în ce mai multe pentru că nu-şi vor mai putea plăti aceste rate, plus că, vedeţi, există foare multe contracte care au fost emise într-o monedă exotică, cum este, spre exemplu, francul elveţian.
DR: Deşi pare stabil, pare stabil. Dobânzi atrăgătoare, nu?…
Gh. PIPEREA: Da, este o monedă care a avut în anii 2008, către sfârşit, 2009, o devalorizare foarte mare în raport de euro, şi deşi creditul este acordat în franci elveţieni, totuşi de plătit îl plăteşti fie în lei, fie în euro şi în consecinţă nu contează faptul că francul elveţian este stabil, totuşi, ci contează că..
DR: Care e raportul cu celelalte valute
Gh.PIPEREA: Exact, trebuie să-l plăteşti în funcţie de celelelate valute şi faţă de aceste valute francul elveţian a avut devalorizări şi de 30-40%, ceea ce înseamnă că dacă ai avut, spre exemplu, o rată de 1000 de franci elveţieni în anul 2008, nu mai plăteşti doar 1000 franci elveţieni, cât era atunci vis a vis de dolar sau de euro…
DR: Ci 1300.
Gh.PIPEREA: Ci plăteşti 1300. Astfel, dacă tu ai avut 2000 lei salariul şi acum nu mai ai 2000 de lei ci ai 1500 pentru că ţi l-a redus statul, gândiţi-vă cam ce efecte ar putea să aibă faţă de puterea de finanţare, de plată a persoanei în cauză. Aşadar, 800 mii s-ar putea să fie un milion şase sute de mii…
DR: În următoarele luni…
Gh.PPIPEREA: Către sfîrşitul iernii care urmează.
DR: Domnul Piperea, spuneţi-mi, cât de corecte sunt modificările de comision. Mă refer acum la tot felul de credite: ipotecare, credite de consum, fără a-l anunţa pe client? Îmi aduc aminte o situaţie. Acum vreo 2 sau 3 ani, unei persoane i s-a modificat rata fără să fie măcar anunţată. Deci persoana mergea, plătea rata pe care ştia că o are, s-a modificat cu, nu ştiu, 10 euro, sau ceva de genul asta şi s-au adunat nişte penalizări foarte, foarte mari.
Gh. PIPEREA: Şi probabil că a fost trimisă în Biroul de Credit.
DR: Nu mai ştiu ce s-a întâmplat.
Gh.PIPEREA: Este posibil, este posibil. Da, deci este cu siguranţă o clauză abuzivă şi e o clauză abuzivă conform cu o reglementare veche, europeană, o Directivă europeană din 1993, o directivă 13 din 1993, care a fost implementată în România printr-o lege din 2000, înainte ca România să fie membru al UE. Este evident o clauză abuzivă care conform unui text, art 6 din această lege 193 pe 2000 e considerată fără efect faţă de client. Numai că, atunci când tu te duci la bancă si spui: iată, această clauză este abuzivă şi în consecinţă este fără efect, mai ales că a venit şi ANPC şi te-a sancţionat de atâtea ori pentru această clauză abuzivă, banca îţi spune: nu mă interesează aceste argumente ale tale. Dacă nu plăteşti aceşti 10 euro în plus, pe care eu ţi-i pretind in baza unei clauze pe care am modificat-o în mod unilateral, fără să te anunţ, fără să îţi spun, te execut silit.
DR: Şi ce se poate face?
Gh.PIPEREA: Din păcate, deşi s-ar putea să spuneţi că sunt subiectiv şi fac pledoarie pro domo, din păcate nu există altă soluţie decât acţionarea în justiţie pentru că şi reclamaţiile care se fac la ANPC, şi sunt mii, zeci de mii de reclamaţii care se fac la ANPC, sunt complet lipsite de efect. Dintre cei 3000 de clienţi pe care îi am, nu există practic niciunul care să nu fi făcut una, 2 sau 3 reclamaţii la ANPC.
DR: Deci ANPC pentru ascultătorii care nu ştiu ce înseamnă…
Gh. PIPEREA: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ANPC prescurtat. ANPC care, în ultimii ani, 2008, 2009, 2010, a sancţionat, la început mai moderat, după aceea mult mai dur , băncile cu amenzi, ba chiar mergând cu ameninţări de suspendare a activităţii de creditare a unor bănci, şi cu toate acestea, repet, cu toate acestea, băncile respective, sanţionate de autorităţi, n-au schimbat nimic, nici măcar o cifră, nici măcar o literă în contractele respective, şi au mers în continuare pe acelaşi gen de comportament, evident, pentru că legea le permite şi aici nu pot să spun că este ceva greşit. Asta este legea. Legea le permite să atace în justiţie acele sancţiuni pe care le aplică ANPC, iar simplul fapt de a acţiona în justiţie, suspendă efectul măsurii pe care a luat-o ANPC. Dacă, de exemplu, a fost sancţionată o bancă cu amenzi de aproape 10 mil lei până anul acesta, până la momentul respectiv, nu dau numele băncii, dar cred că toată lumea ştie despre cine este vorba, niciun leu, niciun cent nu a fost plătit de către bancă, pentru că de fiecare dată banca a formulat plângere contravenţională şi a suspendat efectul acesteia. Şi în acelaşi timp, clauzele respective, care sunt abuzive, continuă să se aplice de către bancă, cu toate sancţiunile, cu toate efectele pe care această sancţiune le are faţă de un astfel de client, care ştie că trebuie să plătească un leu, dar e obligat prin această operaţiune unilaterală a băncii să plătească 5 lei.
DR: Invitatul nostru de astăzi este domnul profesor doctor Gheorghe PIPEREA de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Există vreo iniţiativă legislativă din partea vreunui partid care să formuleze o lege care ar putea să echilibreze efectele legii despre care vorbiţi?
Gh. PIPEREA: Nu ştiu dacă este neapărat o soluţie, mai ales că în momentul acesta este o dispută absolut enormă în Parlament pe această ordonanţă 50/2010, care, în mare parte, rezolvă nişte chestiuni în relaţia dintre client şi bancă, dar nu este o lege nemaipomenită, nu este o reglementare nemaipomenită. Ea mai mult introduce confuzia decât să soluţioneze nişte aspecte. Gândiţi-vă, spre exemplu, la acele texte care ne spun că dacă refuzi să semnezi un act adiţional la contractul pe care l-ai încheiat iniţial, şi refuzul acesta poate să fie un refuz implicit, taci, nu spui nimic, sau poate să fie un refuz expres, aşa cum s-a întâmplat în cazul clienţilor mei care toţi au trimis refuz expres de acceptare a actului adiţional repectiv, ordonanţa spune: nu importă acest refuz, implicit sau expres, pentru că se consideră că actul acela adiţiomal este o acceptare tacită, adică, pur şi simplu, intervine în contract actul acela adiţional, fără să fie utilă o intervenţie a clientului, un acord din partea clientului, ceea ce este absolut aberant din punct de vedere al principiior legale si al regulilor juridice, şi în plus lasă o portiţă foarte, foarte larg deschisă pentru bănci să interpreteze în mod abuziv contractul şi această ordonanţă. Ce s-a întâmplat cu foarte multe bănci? Pe baza acestui text care ar fi trebuit să … (DR: Formulat mai clar, poate?). Formulat mai clar : dacă este vorba despre dispoziţii din legislaţia protecţiei consumatorilor (ca de exemplu acel articol 6 dn Legea 193/2000 despre care v-am povestit), nu este nevoie de niciun fel de act de voinţă din partea clientului sau a băncii pentru că legea sa se aplice direct acelui contract. Deci, în consecinţă, legea modifică prin ea însăşi contractul. Da? Ei, care este portiţa larg deschisă? Textul spune aşa: dacă se implementează dispoziţii ale legislaţiei protecţiei consumatorului, atunci nu este nevoie de o acceptare expresă, ci se consideră că este acceptare tacită, ceea ce înseamnă că noi trebuie să fim încrezători în continuare, aş spune mai degrabă naivi, în banca respectivă care în urmă cu câţiva ani de zile făcea publicitate înşelătoare şi spunea: vino să iei de la mine un credit cu costul de 1 leu şi după 5 luni de zile îţi spunea: în realitate este 5 lei, deci trebuie să avem încredere în continuare în această instituţie bancară că va implementa corect şi cinstit această legislaţie. Şi n-a făcut-o! Spre exemplu, tot vorbeaţi despre acest comision de risc. Ce au făcut băncile care au în contract acest comision de risc şi care a fost cel mai sancţionat dintre toate, mă rog, în contractele acestea.
DR: Se mai aplică?
Gh. PIPEREA: Nu, nu mai există conform ordonanţei, dar l-au redenumit, l-au rebotezat mai degrabă: comision de administrare şi dacă te uiţi cu atenţie pe definiţia comisionului de administrare şi contract, din actul acela adiţional, scuzaţi-mă, vei observa că, în realitate, este fix acelaşi lucru ca şi comisionul de risc, care, aici trebuie spus, care comision de risc nu este altceva decât o dobândă mascată. Şi în mod public declar că acest comision este considerat chiar de băncile respective care-l practică şi acum, ca fiind o dobândă, pentru că în declaraţile lor financiare anuale, care sunt publice (sunt publice şi la Ministerul Finanţelor şi la Banca Naţională) aceste banci spun aşa: acest comision este încadrat ca venituri din dobânzi. Aţi înţeles bine. Deci comisionul este înregistrat ca venituri din dobânzi, ceea ce însemnă că însăşi documentele financiare ale acestor bănci, adică însăşi declaraţiile lor exprese spun: acest comision este în realitate o dobîndă mascată, adică este exact acea diferenţă de care vă vorbeam. Ştii că trebuie să plăteşti un leu pe acest credit şi în realitate trebuie să plăteşti 5 lei pentru că acest comision e o dobândă mascată.
DR: Am să vă relatez o situaţie concretă: cineva a vrut să mergă la o bancă, i s-a modificat rata fără să fie anunţat, a cerut un desfăşurător şi nu i s-a dat pe moment. E legal? E corect?
Gh. PIPEREA: Nu, nu. Vedeţi, în general când sunt situaţii de acest gen, complicate, la sucursale, la agenţii, că s-au deschis sucursale şi agenţii, cine ştie, la Cucuieţii din Deal şi s-au deschis explicit pentru a se majora volumul de creditare, chair şi la sate. (DR: Oraşe mici…), adică nu s-au dus ţăranii să ceară ei credite, ci a venit banca la ei şi le-a spus: n-ai vrea să-ţi iei o plasmă sau o cameră de luat vederi, sau n-ai vrea să-ţi iei un nou frigider, deşi ai unul de acum 2-3 ani de zile.
DR: Te ajutăm noi, tu semnează!
Gh. PIPEREA: Exact, la acele agenţii nu au fost decât agenţi de vânzări pentru aceste credite. Ne-o spune chiar domnul Isărescu zilele trecute. Ne spune că nu există o adevărată educaţie bancară în rândurile lucrătorilor băncilor. Acolo, la sucursale, sunt doar aceia care ştiau doar un singur lucru: să vândă credite de consum. Ei bine, nu se mai dau credite de consum în momnentul acesta. E aproape 0 crediterea în acest domeniu şi cu toate acestea oamenii aceia lucrează în continuare acolo şi când te duci cu acest gen de probleme, ştiţi ce fac? Iti spun cam asa :aşteaptă tu o săptămână sau 2 să afle care este poziţia pe care trebuie să o luam; noi nu trebuie să spunem nimic în momentul acesta pentru că nu ştim ce se întâmplă de la centrală; iar centrala emite nişte formulare de răspuns care sunt tipice.
DR: Birocratice?
Gh. Piperea: Birocratice şi în care spun pe 2 pagini: am înţeles problema dumneavoastră, suntem în continuare amicali cu dumneavoastră, dar nu se rezolvă, răspunsul este negativ. Da? Deci este complet ilegal să dai un astfel de răspuns şi să spui nu, nu-ţi dau desfăşurătorul acum pentru că nu mi-a dat un formular de răspuns cei de la centrala. Să revenim puţin la întrebarea dumneavoastră cu politicienii, cu partidele politice. Eu am participat…
D.R.: Avem nevoie de bani de la bănci de…
Gh. PIPEREA: Da, am participat la câteva discuţii în Parlament relative la această ordonanţă. Sunt nu mai puţin de 100 de amendamente. Sunt întinse aceste amendamente pe 200 de pagini. Dacă nu te uiţi cu atenţie la aceste amendamente, toate sunt nemaipomenite, sunt în favoarea clienţilor. Toţi politicienii, indiferent de partid spun: noi suntem alături de voi pentru că sunteţi mulţi, sunteţi 4 mil şi jumătate. În realitate, când se emit textele respective, nu mai sunt atât de prietenoase cu clienţii. Şi când îi întrebi: ce s-a întâmplat si cum de aceste texte nu mai sunt aşa de clar în favoarea clienţilor. Păi vedeţi, avem nişte resptricţii dinspre FMI şi nu putem să punem în pericol continuarea contractului cu FMI. Aceeaşi scuză patetică de fiecare dată cu condiţionalităţile puse de FMI. Totuşi, până la urmă FMI este o bancă, este un creditor. Am spus de foarte multe ori acest lucru şi le-am spus şi domnilor politicieni cu care am discutat:: ,,stimabililor, FMI-ul nu este altceva decât un creditor, unul din cei 22 mil de creditori. Noi, contribuabilii români care plătim aceste dobânzi, care plătim aceste rate, noi suntem creditori ai statului ca şi acest FMI. Noi vrem de la statul român ca banii pe care îi plătim cu titlu de taxe, contribuţii şi aşa mai departe, să se întoarcă sub formă de prestaţii sociale, sub formă de bani pentru sistemul de educaţie, pentru sistemul de sănătate. Vrem să nu mai murim în spitalele din România, vrem să nu mai determine statul român medicii să plece din România, vrem ca Preşedintele României să nu le mai spună medicilor şi profesorilor: dacă nu vă convin aceste măsuri de austeriate, plecaţi în străinătate. Nu, noi vrem ca aceşti oameni să rămână să ne educe copiii, să ne protejeze sănătatea şi aşa mai departe. Deci şi noi suntem crditori ca şi FMI si meritatm aceeasi atentie”.

Gh.PIPEREA: Gândiţi-vă că FMI a putut să fie pus la respect de o ţară ca Ungaria spre exemplu.
D.R.: Sau Polonia.
Gh.PIPEREA: Sau Polonia, care a spus: stimabile, eşti unul dintre creditorii mei, dintre cei 15 mil de creditori ai Ungariei şi în consecinţă nu ai niciun motiv să fii tratat altfel.
DR: Deci politica de stat nu este influenţată de o bancă în Ungaria şi în Polonia. În România…?
Gh.PIPEREA: Aşa şi trebuie să fie, pentru că sunt raţiuni şi principii mult mai înalte decât scrisorile de intenţie, suplimentare sau nu, cu FMI.
DR: Spuneţi-mi, acest gen de a opera, să-i spunem, de tip ,,yes man”. Vine FMI şi spune, noi ne adaptăm. Poate merg puţin prea departe, dar îndrăznesc. Ar putea fi considerate la un moment dat ca un fel de încălcare a suveranităţii economice a ţării?
Gh. PIPEREA: O, da, bineînţeles, dar nu e vorba numai de suveranitatea economică a ţării. Mă întreb ce suveranitate economică mai avem noi atunci când FMI ne spune: luaţi aceşti 20 de miliarde, mă rog, nu toţi de la FMI, o parte sunt şi de la Comisia Europeană, şi îi folosiţi pentru rezervele valutare ale BNR, care rezerve valutare au permis BNR să reducă dobânda de referinţă, dobânda cheie, la cel mai redus nivel din istorie şi la fel şi rezervele minime obligatorii, lucruri care au permis băncilor din România, care, de fapt, nu sunt bănci româneşti, ci sunt nişte subsidiare ale unor bănci străine, să scoată nişte bani în exterior, să externalizeze aceşti bani tocmai pentru că li s-au imbunatatit, li s-au înmuiat, mai degrabă, condiţiile activităţii. Nu e vorba numai de suveranitate economică aici. Sunt foarte multe lucruri care ar ţine de suveranitatea clasică a unui stat şi care în momentul acesta nu mai sunt aşa cum le ştiam în urmă cu 20 de ani. Spre exemplu, gândiţi-vă la faptul că în fiecare an România trebuie să plătească undeva în jur de 3 mld de euro ca şi contrubuţie la bugetul UE. Pentru aceşti 3 mld de euro ar trebui ca noi să primim ceva echivalent. Nu primim pentru că proiectele pe care le facem pentru finanţări europene sunt doar pe hârtie, sunt tot felul de fantasmagorii acolo. Chiar şi autorităţile în domeniu spun: domne, cum să putem să accesăm aceste fonduri când proiectele sunt făcute în felul acesta.
DR: Din ce cauză sunt făcute aşa? Totuşi la Bruxelles au fost oameni care s-au instruit şi ştiu să completeze un formular.
Gh.PIPEREA: Ei ştiu, da! Tocmai pentru că ştiu să completeze un formular, le fac atât de „frumoase” încât nimeni nu mai crede în ele, motiv pentru care, evident că se refuză finanţarea. În plus, sunt situaţii absolul aberante în care ar trebui ca în 3 luni de zile de cînd ai constituit acel depozit pentru partea minimă de finanţare pe care trebuie să o asiguri tu, ca agricultor să zicem, de 25%, în 3 luni ar trebui să primeşti cei 75% finanţare. Nu se întâmplă acest lucru. Se întâmplă după 1 an de zile. Între timp, pentru că nu ai avut banii respectivi, tu personal, ci i-ai luat de la o bancă…
DR: La timpul potrivit. În agricultură e esenţial lucrul asta.
Gh.PIPEREA: Da! Între timp, banca vine şi te execută silit şi chiar dacă mai ai după aceea banii, după un am de zile, nu mai sunt utili. Contractul, imediat, finanţarea aceea nerambursabilă, se reziliază pentru că între timp intri în faliment. Sunt complicaţii, n-aş vrea să intru în aceste discuţii pentru că e o altă temă.
DR: Altă dată.
Gh.PIPEREA: Voiam doar să vă mai spun doar 2 exemple. Sunt hotărâri ale Comisiei Europene, sunt reglementări ale Comisiei Europene cum sunt, spre exemplu, regulamentele, care sunt aplicabile direct în dreptul intern. Nu sunt legi făcute de Guvernul României sau de Parlamentul României, ci sunt legi făcute altundeva şi cu toate acestea se aplică în România. Sau, sunt decizii ale Curţii Europene de Justiţie sau, şi mai bine, ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, care sunt aplicabile direct în dreptul intern, fără să mai fie nevoie de o verificare, dacă există sau nu există reglementare. Chiar asta se întâmplă, spre exemplu, în ultima vreme în justiţia română. Sunt legi interne care sunt înlăturate de la aplicare de către judecători pe motivul că există reglementări europene în materia dreprurilor omului care sunt contrare cu aceste legi interne şi pentru că în Constituţie ni se spune că atunci când există acest gen de contrarietate, prioritate la aplicare o au reglementările europene din materia drepturilor omului.
DR: Aş avea o întrebare. Cine ar fi trebuit să se ocupe de ajustarea sistemului legislativ din România după integrarea în UE în funcţie de legile Unuiunii Europene?
Gh,PIPEREA: Păi primul „vinovat” este Guvernul, bineînţeles şi parlamentul, dar Guvernul, spre exemplu, de fiecare dată când merge în faţa CEDO şi este înfrânt de cetăţeni în faţa acestei Curţi, spune: nu avem ce face, ăsta este sistemul legislativ în România, e greoi, e complicat şi între timp am intrat şi în criză. Nu ştiu dacă se ştie acest lucru foarte precis. Curtea a obligat în ultima vreme România la nişte despăgubiri destul de ridicate. Sunt undeva în jur de 15 mil de euro, despăgubiri şi amenzi impuse de CEDO.
DR: Au fost aplicate sau nu?
Gh.PIPEREA: Da, da, da. Au fost aplicate numai că aceste sume sunt plătite când sunt plătite şi într-o proporţie uneori jenantă. Nu ştiu unde se va ajunge în această situaţie pentru că nu ştiu cât vom mai putea să rămânem, spre exemplu, în sistemul acesta al CEDO, pentru că dacă nu execuţi obligaţia pe care ţi-o impune CEDO, ai „şansa” să fii suspendat ca stat, sau eventual exclus din Consiliul Europei.
D.R.: Deci ar fi implicaţii politice mai mari
Gh.PIPEREA: Ar fi o catastrofă pentru era democraţiei din România. Şi chiar dacă unii au spus: ei şi, până la urmă, ce dacă este o excludere din Consiliul Europei, pentru că oricum Consiliul Europei nu mai este o instituţie aşa de prestigioasă aşa cum era acum 20 de ani. Nu! Eu spun că este extraordinar de rău dacă se întâmplă acest lucru şi faptul ca suntem, ca stat, campioni la condamnări la CEDO.
Ar trebui ca autorităţile noastre să înceapă să se gândească la acest principiu. Legea nu este făcută ca scop în sine, legea nu este făcută pentru a oprima oamenii, legea nu este făcută ca modalitate de punere în practică a unor scopuri mai mult sau mai puţin legitime ale Guvernului. Nu! Legea este făcută pentru a pune în practică ideea de dreptate, de echitate. Asta ne spun aceşti judecători.
DR: Două lucruri vreau să vă zic. Cunosc situaţii în care bugetari care au avut de suferit în urma aplicării acestor lucruri, au fost întrebaţi: bine, dar voi de ce nu faceţi ceva, fiindcă li s-au redus salariile mai mult decât 25%. Au spus: păi suntem şantajaţi, suntem şantajaţi că vom fi daţi afară sau că nu ni se vor mai da nici măcar cei, eu ştiu, cei 70%. Aceasta este o problemă. A doua problemă, aş vrea să vă întreb de ce în România nu există, sau nu funcţionează acel principiu al practicii unitare despre care am mai auzit vorbindu-se.
Gh.PIPEREA: Da, 2 chestiuni foarte interesante şi importante. Mai întâi, din câte înţeleg, la ora actuală, având în vedere aceste precedente judiciare de la Vâlcea şi respectiv Călăraşi, există zeci de mii de persoane care au dat în judecată statul. Se vorbeşte chiar de ceva în jur de 50 de mii de procese care au fost declanşate în toată ţara de către bugetari. Aşadar, teama aceea despre care vorbiţi, s-ar putea să fie un impediment individual de a da în judecată statul, dar atunci când aceste persoane se asociază, informal bineînşeles, pentru că nu se creează nu ştiu ce partid politic sau asociaţie sau ONG… Lucurile se schimba, devin oamenii mai puternici si mai putin tematori…
DR: Aceasta se poate face pe net, sau cum anume?
Gh.PIPEREA: Da, da, da. E o asociaţie informala, un news group.
DR: Sunt site-uri care pot fi accesate?
Gh.PIPEREA: Sunt forumuri, sunt newsgroup-uri, sunt, cum să spun, sunt asociaţii care se fac eventual pe site-urile de socializare, nici nu importă. Repet, este vorba de asocieri informale prin care oamenii îşi stabilesc ca ţintă: să dăm în judecată toţi statul. De ce se creeza astfel de grupuri? Din 2 motive. În primul rând pentru ca teama aceasta individuală de sancţiuni să dispară, să se disipeze; dacă eşti parte a unui grup de 2000 de persoane, cred că şeful acela al celor 2000 de persoane o să aibă un pic de teamă să te dea afară numai pentru că eşti parte într-un grup de 2000 de persoane. Doi…
D.R.: Apar raţiuni discriminatorii?
Gh.PIPEREA: Da. Dacă un proces este declanşat de o persoană, te poate costa, să zicem, 500 de euro, 1000 de euro, onorariu, taxe de timbru şi aşa mai departe. În schimb dacă procesul este declanşat de 2000 de persoane, acei 500 de euro nu mai însemnă nimic pentru că se împart la 2000 de persoane. Deci forţa grupului respectiv etse mult mai mare. Ca să nu mai vorbim de faptul că judecătorul, în momentul în care primeşte un dosar cu 2000 de reclamanţi, o să fie practic obligat din cauza faptelor, din cauza situaţiei de fapt obiective, să-şi fixeze în agendă procesul repectiv într-o singură zi, un singur proces şi să se ocupe efectiv doar de acel proces până când îl termină, ceea ce înseamnă că procesul respectiv nu mai este un proces din 100 de pe lista judecătorului din ziua respectivă.
D.R.: Deci şi termenele sunt ceva mai scurte? Asta e o problemă ştiu, nu?
Gh.PIPEREA: Şi asta este o problemă şi este o problemă mai ales în instanţele din Bucureşti unde termenele sunt, din păcate, uneori şi de 1 an de zile. Termenele sunt lungi nu neapărat datorită numărului foarte mare de dosare, cu asta ne-am obişnuit, ci datorită unei măsuri administrative, pe care eu nu o să o înţeleg, a CSM, care aspus aşa: un judecător nu poate să primescă la o repartizare aleatorie decât maxim 10 dosare. Şi s-a introdus această măsură în sistemul automat, computerizat de repartizare a dosarelor şi chiar dacă ai vrea să obţii termene mai scurte, nu ai voie, pentru că nu îţi permite sistemul computerizat.
DR: Se consideră că nu ai timp suficient să studiezi dosarele, probabil.
Gh.PIPEREA: Da, lucru care este cât se poate de corect pentru că, într-adevăr, nu poţi să ai toată atenţia trează oricând şi în orice moment când ai pe rol şi 100 de dosare şi dacă mai intri şi de 2 ori într-o săptămână nu mai ai 100 de dosare, ci 200. Deci, dintr-o anumită perspectivă poate să fie înţeleasă acestă măsură, dar existau alte soluţii. Nu vreau să intru acum în amănunte. Se putea să nu se ajungă, totuşi, la situaţia aceasta, ca într-un litigiu de acest gen, de dreptul muncii, gândiţi-vă că este, totuşi, un litigiu de dreptul muncii care este pe viaţă şi pe moarte, să ai termene de 1 an de zile. Asta se întâmplă la Bucureşti. Din fericire alte instanţe din ţară nu sunt atât de aglomerate şi termenele sunt mai omeneşti. Acolo sunt de 3-4 luni.
DR: Ne apropien de finalul dialogului nostru. Aş mai fi avut o întrebare pentru dumneavoastră. Am auzit-o frecvent încercând să mă informez pentru această emisiune, să mă documentez. Situaţii, spre exemplu, de firme care au promis clădiri, imobile, date în folosinţă şi care au primit o parte din bani şi le-au dat mult mai târziu. Nu le-au dat la termen, cu alte nivele de finisaje şi aşa mai departe. E legal, nu e legal, ce pot face cei care sunt nemulţumiţi? Unde se pot adresa? Mergem tot aşa, facem proces? Există procese colective pentru asta? Ce se poate face?
Gh.PIPEREA: Da, aţi atins un subiect greu şi foarte extins care nu ştiu dacă se poate expedia într-o frază.
DR: Nu, în câteva minute, nu într-o frază.
Gh.PIPEREA: Cel mai grav este că persoanele respective au cumpărat acele apartamente…
DR: Îninte de a fi construite.
Gh.PIPEREA: Înainte de a fi construite, încă din faza de proiect pe hârtie. Şi au cumpărat acele apartamente care, atenţie, nu existau. Le-au cumpărat cu credite de la bănci pe ani de zile, zeci de ani de zile, iar acei dezvoltatori imobiliari sunt în faliment, sau sunt în insolvenţă, adică s-au pus sub protecţia tribunalului. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că nu mai pot fi daţi în judecată nici măcar de cei care au cumpărat acele apartamente pe hârtie.
DR: Deci oamenii au rămas cu banii pierduţi.
Gh.PIPEREA: Da, da, da. Asta este cel mai grav şi probabil ar trebui să fie foarte atent legiuitorul şi să creeze un mijloc juridic care să le creeze şi acestor persoane o protecţie oarecare.
DR: Mi se pare foarte grav. Poţi să îţi ruinezi viaţa.
Gh.PIPEREA: Este extrem de grav. Este o problemă socială dură, foarte dură. Vedeţi, comerciantul, în momentul în care are o problemă, poate să încerce să o rezolve cu mijloace oneste sau neoneste, sau ruinătoare pentru el, sau, dimpotrivă, poate să spună nu mai pot să mă descurc singur, mă pun sub protecţia tribunalului. Asta înseamnă că nu mai poate să fie dat în judecată, nu mai cresc dobânzile şi penalităţile. Îşi păstrează în continuare controlul asupra afacerii şi încearcă să îşi reorganizeze afacerea timp de 3-4 ani de zile. În timp ce, cel care a cumpărat de la el, i-a plătit, n-a primit ceea ce trebuia să primescă în schimb, trebuie să aştepte ca acest comerciant să îşi revină din punct de vedere financiar, să construiască ceea ce era de construit sau să aştepte ca după 3-4 ani de zile comerciantul respectiv să vină şi să spună: nu mai pot să construiesc pentru că falimentez, cu consecinţa că aceste persoane care au cumpărat acele apartamente şi nu şi le mai pot recupera, sunt în continuare datori la bănci, nu există nicio protecţie legală.
DR: Deci, lor nu li se şterge datoria, în schimb firmelor, mă rog, dezvoltatorilor li se şterge datoria.
Gh.PIPEREA. Exact. Absolul aberant, este o situaţie pe care am expus-o autorităţilor româneşşti de foarte multă vreme, am un proiect de lege care zace în Parlament, dospeşte acolo, probabil că va face mucegai, pentru că FMI, şi cu privire la această lege, a spus: nu e bună pentru moment pentru sistemul bancar românesc şi în consecinţă daţi-o la o parte de la aplicare. Dospeşte această lege de protecţie a acelor persoane de care v-am vorbit pentru că s-a opus lobby-ul bancar care a propus FMI să forţeze Guvernul României să pună pe scrisoarea suplimentară de intenţie din mai, abţinerea de la susţinerea în Parlament a acestei legi. Este o problemă foarte gravă, foarte dură.
DR: Păi pot fi vieţi ruinate, adică,… credite la bănci făcute absolut gratuit.
Gh.PIPEREA: Da, cu apartamente sau case ale părinţilor, rudelor, prietenilor, puse ipotecă. Deci nu numai ei sunt ruinaţi, sunt ruinaţi şi terţii care au fost de acord să le acorde acele garanţii pentru a lua creditul, credit pe care l-au luat în urmă cu 4-5 ani de zile, pe care îl plătesc în momentul acesta cu eforturi absolut uriaşe pentru că probabil nu mai au job sau nu mai au aceleaşi venituri şi aşa mai departe şi pe care îl vor plăti şi de acum încolo 30 de ani şi nimeni nu-i protejează. Vă mai spun un lucru şi am terminat cu această chestiune care, v-am spus, este foarte gravă, dar necesita o discutie separata. Dacă în locul acelor persoane despre care vorbim, ar fi fost nişte francezi, olandezi sau nişte spanioli, repet, dacă ar fi fost francezi, germani, olandezi, spanioli, ar fi putut să se pună sub protecţia tribunalului, inclusiv cerând să li se şteargă o parte din datorii.
DR: În virtutea proiectului comunitar.
Gh.PIPEREA: Numai că românul nu poate să facă acest lucru pentru că, desi în Franţa, Spania, Germania, Olanda şi aproape toate ţările europene, există o astfel de lege de protecţie, in România nu există. Nu există pentru că noi suntem nişte yesmen-i şi tot ceea ce spune FMI-ul este literă de lege, este mai important decât Constituţia, Constituţie care spune despre statul român că este un stat democratic şi social.
DR: Încă o întrebare. Cine câştigă din toate acceste lucruri? Cine pierde, cine câştigă? Pierd cetăţenii în mod evident, dar de câştigat cine câştigă?
Gh.PIPEREA: Câştigă câteva personaje care au câştigat întotdeauna şi acum câştigă mult mai mult. Mă refer la deţinătorii puterii politice şi economice, şi care bineînţeles că în perioada de criză au o scuză perfectă: nu putem să facem asta sau asta pentru că suntem în criză şi trebuie să luptăm contra crizei, dar în acelaşi timp, în perioada de criză au cele mai bune, cele mai eficiente, posibilităţi de a abuza de această putere şi să câştige mult mai mult. Nu vă dau nume pentru că îi ştiţi, îi vedeţi pe la televizor.
DR: Ar mai fi ceva important de spus pentru prima noastră întâlnire? Sper să mai veniţi şi în primăvară.
Gh. PIPEREA: Cred că cel mai important lucru este că ceea ce observăm în ultimele luni de zile cu aceste procese colective, care sunt făcute împotriva deţinătorilor puterii politice şi economice, deţinători care au abuzat de această putere şi abuzează în continuare, reprezintă o adevărată mişcare civică de care autorităţile ar trebui să fie foarte, foarte interesate, pentru că reprezintă o schimbare masivă în atitudinea cetăţeanului faţă de sistemul democratic, faţă de sistemul constituţional român. Reprezintă, după părerea mea, o dovadă clară că atunci când aceşti deţinători ai puterii economice sau politice abuzează de ea şi nu te poţi aştepta ca şi cetăţean să ţi se rezolve direct prin lege eventualele doleanţe sau să ţi se respecte drepturile direct prin lege, atunci nu ai decât, ca ultim resort, apelul la justiţie. Şi, iată, că deşi se spune de fiecare dată că justiţia este coruptă în România şi din cauza asta lumea nu are încredere în ea, totuşi, în ultimele luni de zile, oamenii au apelat în mod masiv la justiţie, ca la un ultim resort, adică speră să li se facă dreptate în sistemul judiciar românesc care, iată, a început să dea rezultate, adică a început să dea răspunsuri concrete si corecte acestor aşteptări ale oamenilor. E adevărat că mai sunt în continuare tot felul de situaţii neplăcute în care judecătorii ori sunt timoraţi, ori pronunţă hotărâri sub presiunea deţinătorilor puterii politice sau economice, dar sunt din ce în ce mai mulţi judecători curajoşi care sunt conştienţi de faptul că oamenii apelează la ei ca la un ultim resort şi din cauza aceasta se fac instrumentul realizării drepturilor cetăţenilor.
DR: Deci până la urmă oamenii trebuie să aibă curaj, în primul rînd trebuie să se informeze mai bine, nu? Chiar dacă nu au bani pentru un proces personal se pot interesa, hai să începem cu reţelele de socializare de pe net, nu? Dar există vreun birou în care pot primi aceste informaţii gratuit? Sunt foarte mulţi oameni care, cu un salariu de 8 milioane, mă rog, nici măcar nu pot visa să intenteze un proces. Ce şanse sunt?
Gh.PIPEREA: Dacă este vorba despre dreturile consumatorilor, sunt o gramadă de birouri, sunt autorităţile astea judeţene ale protecţiei consumatorilor, sunt asociaţii de protecţia consumatorilor şi aşa mai departe.
D.R.: Deci pot merge la aceste birouri.
Gh.PIPEREA: Da. Dacă este vorba despre drepturi salariale au diverse sindicate, dar, mă rog, eu nu am deloc încredere în sindicatele din România.
D.R.: Un alt subiect extrem de sensibil.
Gh.PIPEREA: Da, extrem de sensibil. Din păcate au pactizat întotdeauna cu puterea şi, în plus, sunt acolo de 20 de ani şi i-aţi văzut că n-au reuşit, anul acesta, n-au reuşit să scoată…Se lăudau cu 20 mii de oameni în stradă şi..
D.R: N-au ieşit nici măcar 20.
Gh.PIPEREA: N-au ieşit nici măcar 20. Nu prea am încredere în ei. Altă soluţie trebuie sa caute oamenii, până la urmă suntem într-o eră a Internetului
D.R.: Deci de aici pot fi obţinute primele informaţii care pot duce mai departe.
Gh.PIPEREA: Sunt o grămadă de site-uri juridice care îţi dau astfel de informaţii.
D.R.: Puteţi numi câteva site-uri?
Gh.PIPEREA: Păi este InfoLegal.ro, este BizLawyer, este Juridice.ro, Avocatnet.ro. Sunt multe, sunt foarte multe.
D.R.: E în regulă, deci asta ar fi o primă şansă.
Gh.PIPEREA: Plus că sunt o grămadă de firme de avocatură care au news-uri pe paginile lor de internet. Aici nu vă dau nume ca să nu le fac reclamă.
D.R.: Mulţumesc tare mult.

Scrisoare de final de an 2010

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Despre avocatura

“Doamnelor si domnilor,

Sunt onorat si mandru sa va am drept clienti. Multumesc pentru ca ati avut incredere in mine si echipa mea si rabdarea necesara pentru a trece peste amaraciunea pierderii cererii de ordonanta presedintiala pentru suspendarea platii ratelor. Desi anul 2010 nu s-a terminat foarte fericit pentru dumneavoastra iar Mosul a fost mai degraba un fel de Grinch de prin Muntii Alpi austrieci, putem spera intr-un an 2011 mai bun, mai ales ca justitia a fost de acord sa ne judecam pe fond mai repede decat ne asteptam. Dezamagirea pierderii cererii de suspendare a platii ratelor poate fi repede uitata, pentru ca pe fond legea si echitatea sunt de partea noastra. Sunt convins ca avem dreptate si ca oricat de mare, influent si puternic ar fi adversarul nostru, justitia ne va face dreptate. Chiar daca nu se vede de la distanta, in demersul dumneavoastra, la care mi-ati facut onoarea sa ma asociati, ati repurtat deja o mare victorie. Nu numai ca v-ati facut auziti, dar ati determinat o spaima teribila adversarilor nostri, care si-au pus in aplicare tot arsenalul de metode, mai mult sau mai putin legitime, pentru a va oculta in continuare practicile lor abuzive. Pe termen imediat sau scurt, adversarii nostri au castigat si in tribunal si in parlament, pentru ca au avut puterea necesara, dar pe termen mediu si lung au pierdut. Din momentul in care ati aparut ca grupare pe internet si, mai aplicat, din momentul in care ati decis sa declansati procese contra bancii, lumea noastra s-a schimbat fundamental. Nimic din ceea ce se obisnuisera sa stie sau sa faca adversarii dumneavoastra nu va mai fi la fel.  Modelul de business pe baza caruia ei au facut atat de mari profituri in trecutul apropiat este, practic, desfiintat, si aceasta datorita dumneavoastra si, in mica masura, mie si echipei mele. Nimeni in Romania nu va mai incheia acest gen de contracte care contine clauzele abuzive incriminate de dumneavoastra. Nimeni in Romania nu va mai incheia contracte cu bancile fara sa le citeasca de 3 ori inainte. Nu exagerez cand spun ca, datorita dumneavoastra, consumatorul de produse bancare este mai luminat acum (si, implicit, mai protejat) si mai putin dispus sa se lasa prada reclamelor si mesajelor de amicitie false ori inselatoare ale bancilor. Si aceasta in conditiile in care o autoritate publica, ANPC, nu a reusit acest lucru in 2 ani de zile de interventii si sanctiuni la adresa bancilor, iar nenumaratele asociatii de protectie a consumatorilor au fost alaturi de consumatori doar cu numele.

Cred ca un element profund caracterizeaza gestul coalizarii dumneavoastra impotriva abuzului de putere economica si politica. In fata unei clase politico-economice care, cu scuza penibila a luptei contra crizei economice, pune pe primul loc in ordinea de prioritati salvarea sistemului bancar, adica exact a celui vinovat de aparitia si instalarea crizei, si lasa pe locuri secunde sau neimportante necesitatile sociale, familiale sau individuale ale cetatenilor, dumneavoastra ati spus ferm si argumentat: “nu, nu mai acceptam sa fim lasati la urma sau sa suportam masurile de austeritate la infinit. Avem familii, avem obligatii sociale si,  de aceea, prioritatile noastre sunt altele. Suntem nu numai platitori de taxe sau de rate, ci si cetateni ai acestui stat. Avem drepturi, intrucat platim. Fara noi, cei care platim, nu ar exista nici puterea politica, nici cea economica. Asa ca ar fi bine sa ne ascultati si sa ne respectati drepturile”. De altfel, am fost impresionat, sa vad la petrecerea de Craciun de duminica, de la Liceul Sincai, ca toti cei prezenti au venit cu copii si cu familia. Cred ca acestea sunt lucrurile importante si durabile, pentru care merita sa luptam. In alta ordine de idei, cred ca raporturile noastre profesionale au fost atat de cordiale incat clientii Volksbank m-au invitat la petrecerea de Craciun (organizata chiar sub numele PNC1!) iar clientii BCR mi-au facut onoarea de a ma invita ca membru fondator in viitoarea Asociatie de Protectie a Consumatorilor bancari. Pentru ambele gesturi, pe care le consider gesturi de prietenie sincera, va multumesc.

Va urez sarbatori fericite si sper sa aveti un an mai bun, in care sa vi se faca dreptate.

La multi ani!

Al dvs.

Gheorghe Piperea”

Too big to (let) fail

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Intre octombrie 2008 si octombrie 2010, CE a aprobat ajutoare de stat pentru banci de 4.589 mld euro. Adica PIB-ul Romaniei pe 45 de ani. Nu se stie cite astfel de ajutoare de stat au trecut neobservate, caci CE a fost (mult prea) permisiva cu acest gen de ajutoare. Au fost efectiv cheltuiti cu salvarea bancilor 1.000 mld euro in 2008 si 250 mil euro in 2009. Pentru toate celelalte sectoare economice la un loc s-au aprobat, in aceeasi perioada, ajutoare de stat de 73 mld euro (de peste 60 de ori mai mici). Si se presupune ca ajutoarele de stat in zona IMM-urilor sau in sectoarele productive ar trebui sa creeze locuri de munca, intr-o Europa cu peste 50 milioane de someri…

Ajutorul de stat este sprijinul cu bani publici acordat de autoritatile publice intreprinderilor aflate in dificultate. Deciziile de ajutor de stat sunt decizii ale administratiei potential anticoncurentiale ,dar si netransparente, decizii in adoptarea carora cetatenii nu sunt consultati. Intrucit statele (cu exceptia Islandei) au decis in acesti ani sa salveze bancile, undele dintre ele fiind nu numai salvate, ci chiar propulsate in fruntea clamsamentului mondial al bancilor dupa valoarea activelor (HSBC, Barclays, BNP Parisbas), ara sa vrea, contribuabilul a fost si este implicat in acest efort, la limita legitimitatii, de salvare a bancilor de la faliment. 

Contribuabilul nu este doar un platitor de taxe si impozite, el este si cetatean. Iar cetateanul are drepturi, nu doar obligatii. Inainte de a-l face solidar cu bancile datornice si aflate in pragul colapsului si inainte de a-l face partas la riscul afacerilor acestora, cetateanul trebuie sa aiba certitudinea realizarii drepturilor lui, iar in lipsa, speranta legitima a acestei realizari.

Daca platim taxe si impozite, este pentru ca asteptam ca statul sa ne finanteze corect si la timp sistemul public de educatie, sanatate, ordine publica, justitie si aparare. Deficitele majore ale acestor sisteme, pe motiv ca statul si-a stabilit ca prioritate salvarea de la faliment a bancilor, (factorii determinanti, deloc inocenti, ai crizei), face complet lipsita de sens respectarea obligatiei cetateanului de a plati taxe si impozite. Nu platim impozite pentru ca statul sa ii arunce in gaurile negre ale unui sistem financiar care se ghideaza (inca) dupa sloganul “lacomia este buna” (greed is good).

Daca platim contributii la sistemele de asigurari sociale este pentru ca asteptam ca, atunci cind suntem in nevoie, aceste sisteme sa ne ajute cu bani si prestatii sociale care sa ne permita sa iesim din impas sau sa supravietuim in caz de incapacitate de munca, boala, cresterea copilului, accident etc. Sistemul de asigurari sociale trebuie sa ne plateasca pensii, ajutor de somaj sau de invaliditate, indemnizatii de crestere a copiilor, medicamente si tratament. Aceste prestatii sociale, platite sistemului cu mult timp inainte, sunt mult mai importante decit necesitatea salvarii unui sistem financiar vinovat de propria criza si care, ca ansamblu, oricum cistiga prin diversele scheme de hedging sau din ajutoare de stat ori prin umflarea cantitatii de pseudo-bani aruncati cu lopata pe piata.            

Bancile si creditorii lor, inclusiv detinatorii de obligatiuni, trebuie  sa suporte riscul unei investitii gresite. Ei sunt profesionisti ai riscului, avind capacitatea de a evalua riscul investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc. Ei chiar speculeaza asupra cursului evenimentelor, acceptind mental sau institutional ca ar putea sa piarda si, deci, nu pot si nu trebuie sa fie protejati. In jurul lor roiesc informatiile esentiale si prompte, avocatii, consultantii si managerii de risc, platiti regeste. Ei au la indemina schemele Ponzi, fondurile de investitii si fondurile de hedging, unele specializate chiar in jocul cu riscurile si in segmentarea pierderilor potentiale. In definitiv aceste institutii au facut si fac afaceri, profitabile, s-au jucat si se joaca cu banii, creând (pseudo)bani. Daca afacerea este o aventura, atunci falimentul este consecinta necesara a aventurii care s-a terminat prost. Particularii, in schimb, nu au mijloacele bancilor. De aceea, ei sunt destinatarii exclusivi ai legilor de protectie (ca investitori, deponenti, consumatori sau contribuabili). Contribuabilii nu sunt investitori in banci, ci platitori de taxe, impozite si contributii la asigurarile sociale.

Oricum, contribuabilii nu au stiut cind va fi intervenit criza. Au avut grija politicienii si guvernatorii bancilor centrale sa le ascunda informatiile esentiale. In Romania, detinatorii puterii politice si economice ne-au spus intial ca nu exista motive de temeri, apoi ca criza nu este atit de aproape, ulterior ca criza totusi s-ar putea sa loveasca si la noi, mai tirziu ca criza este din ce in ce mai violenta si ca, in final, pentru a lupta contra crizei si a salva stabilitatea sitemului financiar, ne trebuie masuri de austeritate fata de care tentatiile vindicative ale destinatarilor austeritatii (ca intotdeauna, cei multi si fara putere) nu isi gasesc rostul sau, daca au totusi rost, nu isi gasesc momentul. Ca doar suntem in criza, nu? 

Nu numai bancile sunt creditorii statului, ci si cetatenii acestuia. In fapt, ca cetatenii, suntem cei mai importanti si mai numerosi creditori. Avem creante contra statului, caci platim.

Sa luam aminte. Irlanda nu a acceptat sa lase bancile sa falimenteze; le-a salvat, platind in locul lor 60 mld euro (deficit bugetar : 32%). Acum, ca stat, Irlanda este in stare de faliment controlat de creditorii sai financiari, si nu de cetatenii irlandezi. In schimb, Islanda a acceptat sa-si falimenteze toate bancile. Datoriile bancilor islandeze sunt suportate de creditorii bancilor, ca urmare a falimentului. Nu au fost afectati direct cetatenii islandezi, care, oricum, erau afectati deja de criza. Islanda a avut chiar un referendum in care cetatenii si-au aratat dezacordul cu ideea de a salva bancile. Islanda si-a respectat creditorii importanti, cetatenii, iar bancile mari, prea mari pentru o tara ca Islanda, s-au faramitat in institutii mai mici, capabile sa sprijine economia. Asadar, expresii ca to big to (let) fail, facute sa controleze mintile usor de manipulat, nu mai sperie pe nimeni. Presedintele Islandei, Olafur Grimsson spunea : „cum putem obliga cetatenii sa plateasca pentru greselile bancherilor?” Buna intrebare pentru presedinte, premier, guvernator. Ai Romaniei.

Radarul fix, demontat de instanta de judecata

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

Detalii, AICI.

Statul roman nu respecta obligaţia de reglementare a falimentului persoanelor fizice.

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea", "The Way I Are"

Am sesizat Comisia Europeana si Institutia Avocatului Poporului pentru nerespectarea de către statul român a obligaţiei de reglementare a falimentului persoanelor fizice.

România şi Bulgaria sunt singurele state din Uniunea Europeană a căror legislaţie nu consacră insolvenţa persoanelor fizice necomercianţi, aşa cum stabileşte imperativ Regulamentul European nr. 1346/2000.

Având în vedere că dispoziţiile acestuia sunt imediat aplicabile în ordinea juridică românească încă de la aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007, extinderea sferei de aplicare a procedurii insolvenţei ar fi trebuit să opereze fără întârziere. Cu toate acestea, legiuitorul român nu a întreprins demersurile necesare în acest sens.

Proiectul de lege privind insolvenţa persoanelor fizice a fost redactat si supus dezbaterii parlamentare, însă drumul acestuia a fost stopat de Guvernul României care şi-a exprimat punctul de vedere în sensul nesusţinerii adoptării acestuia.

În urma sesizării facute de mine, Comisia europeană va trebui să aprecieze dacă este necesară demararea procedurii de infringement împotriva României pentru neîndeplinirea acestei obligaţii.

Documentul trimis catre Avocatul Poporului, aici.

Plangerea catre Comisie, aici.

Nota explicativa a plangerii, aici.

Live la Money Channel – discutie pe marginea Ordonantei 50

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Criza economica, Politica

Comisia de Buget-Finanţe din Camera Deputaţilor a dezbătut, marţi, Ordonanţa 50 privind contractele de credit. Bancherii, clienţii şi grupurile parlamentare au propus peste o sută de modificări ale actului normativ. Pe larg, la 60 de minute. Invitatul emisiunii, avocatul Gheorghe Piperea (sursa: money.ro)