Inside Job

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Aseara am vazut pe dvd Inside Job. Am vazut cum au fost salvate averi personale de miliarde de euro, la propriu, sub cuvint ca se salveaza banci sau firme de asigurari care erau “prea mari ca sa esueze” (si acum sunt si mai mari). Si am mai vazut cum au fost blocate legi reglementatoare si trintite procese de despagubiri pentru a-i scoate basma curata pe profitori. Totul e o copie la indigo a ceea ce am trait noi in 2010, la doi ani dupa falimentul Lehman Bro. As putea sa ma felicit ca mi s-au blocat legi chiar de catre FMI (care, in SUA, pareau ca se opun salvarii prin bail-out) sau sa ma auto-compatimesc ca mi-au fost si mie trintite unele procese cu bancile, dar nu o voi face, pt ca de fapt respingerea ordonantei creditelor sau blocarea legii insolventei particularilor ori respingerea cererilor de suspendare a platii ratelor bancare nu sunt niste fericiri.

Este interesant ca apare in film chiar pretinsul violator DSK si recenta sa inlocuitoare (Cristine Lagarde), ambii sefi succesivi ai FMI. Culmea este ca ei critica America pentru ca nu a reglementat mai strict aventurile si pariurile frumos ambalate ale bancilor, dar la noi au impus din pozitia de imprumutator retragerea legii insolventei particularilor si emascularea ordonantei creditelor.    

De vazut filmul, neaparat. Eu il pastrez pt a-l arata studentilor in toamna. De vazut pe dvd, pt a se putea revedea sau repeta imagini si dialoguri, pt ca acestea sunt foarte profunde si in acelasi timp alerte. A se insista pe privirile timpe si pe bilbielile celor care sunt intrebati despre conflictele de interese in care se aflau cind incasau onorarii sau bonusuri de multe milioane, precum si explicatiile agentiilor de rating (cele care dadeau AAA azi, ca miine sa dea junk sau chiar C la rating), principalii vinovati de impachetarea in tipla colorata a jocului de poker denumit instrument financiar derivat, credit default swap, hedging etc. si care erau platiti pt ratingul AAA chiar de cei gratificati cu ratingul respectiv (nefiind platiti deloc pt un rating scazut). Cind erau intrebati cum de erau platiti chiar de cei care beneficiau de rating ridicat, stimabilii raspundeau ca ei emiteau simple opinii si nu judecati de valoare. La fel zic si toti consultantii, auditorii si evaluatorii din Romania.   

PS Vineri 15 iulie este organizata la BNR o dezbatere publica sub denumirea ”Mugur Isarescu si prietenii”. Sa vedem daca se va dezbate tema falimentelor statelor care au ajuns aici pt ca au salvat bancile prea mari ca sa poata fi lasate sa esueze. Si, atentie, particip si eu, “prietenul” bancilor si, implicit, al dlui Isarescu (ca sa vedeti ce prieten sunt cu dl Isarescu, va rog sa observati ca am platit o taxa de participare, de 500 lei).

Cind legea este ilegitima, dreptul se realizeaza in contra legii

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Intr-un stat de drept modern, o victorie a unei persoane sau a unui grup de persoane contra detinatorilor puterii economice sau politice va fi inceputul unei victorii generale, a tuturor victimelor abuzurilor. Justitia nu este sau nu ar trebui sa fie “un joc de poker al avocatilor” (cf.  Alain Pellet, expertul desemnat de Romania pentru delimitarea spatiilor maritime in litigiul de la Haga dintre Romania si Ucraina relativ la Insula Serpilor), ci locul unde cetatenii ajung, ca ultim resort, pentru a-si realiza drepturile. Judecatorii sunt cei care, dind prioritate la aplicare Tratatelor relative la drepturile omului la care Romania este parte si dreptului comunitar European, declara legea romana ca fiind inaplicabila si recunosc drepturile cetatenesti. Si acest lucru se face la propunerea a reclamantilor, de cele mai multe ori prin avocati (sunt si avocatii buni la ceva, nu?). In procesele colective probabilitatea realizarii eficiente si ne-costisitoare a drepturilor este mai mare, numarul mare de reclamanti facind posibila egalitatea armelor.

Asadar, dreptul cetatenilor, al consumatorilor, al pagubitilor sau al salariatilor, adica al celor multi si lipsiti de mijloacele financiare si legale de care dispun din belsug detinatorii puterii iese uneori la iveala in contra legii romane sau in contra clauzelor contractuale impovaratoare. Abuzul de putere, daca exista, este corectat prin interventia judecatorului.  

Detinatorii puterii politice se intreaba surprinsi cum este posibil ca un drept sa se realizeze in contra legii interne. Dar, in prezenta unei legislatii impredictibile si care se departeaza de la principiile democratiei, in prezenta unor legi ilegitime care se indeparteaza de bunul simt comun si de echitate , judecatorul este chemat sa aplice o lege mai inalta, cea relativa la drepturile omului si la principiile Uniunii Europene, lege la care Romania a aderat, renuntind in parte la suveranitatea sa. Cind legea interna este gresita, ilegitima, lipsita de sens, dreptul se realizeaza in contra legii, pentru ca legea incalca principiul echitatii si bunul simt comun. Legea este efemera, in timp ce dreptul este etern, caci dreptul este modul in care trebuie organizata pacea sociala. Judecatorul nu are doar dreptul de a interveni, ci chiar obligatia constitutionala de a realiza dreptul.       

Detinatorii puterii economice se lamenteaza ca legea sau judecatorul intervin in contracte, acte juridice care sunt privite in mod naiv sau radicalizat ca sacrosancte, sub cuvint ca sunt guvernate de asa-zisul principiu al libertatii de vointa. Dar contractele, mai ales cele de lunga durata, sunt rareori la libera negociere a partii slabe in contract, fiind impuse de comercianti, care deseori abuzeaza de pozitia lor dominanta in piata si de forta lor economica, juridica si chiar politica. Unele contracte sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie este un exemplu; la fel si rovinieta), in timp ce alte contracte sunt impuse de cvasi-monopolul, protejat de autoritati, pe care il detin comerciantii (contractele de furnizare de utilitati si contractele de credit de retail sunt alte doua bune exemple). Fiind construite pe clauze abuzive sau pe vointa alterata a consumatorului, aceste contracte nu pot avea toate efectele urmarite de comercianti, intrucit in mare parte sunt in contra ordinii publice si a bunelor moravuri. Legislatia de protectie (codul muncii, codul consumului) este menita a actiona ca un levier in favoarea partii slabe in contract, pentru a re-echilibra contractul, din start construit pe temelia unui dezechilibru major in favoarea comerciantului si in defavoarea consumatorului sau a salariatului, care este tinut sa suporte toate riscurile contractului. In plus, un contract de lunga durata este un parteneriat intre creditor si debitor, care sunt solidari in executarea contractului, fiecare avind obligatia sa il puna pe celalalt in postura de a-si executa obligatiile, dar si de a-si insusi emolumentul contractului. Un contract de lunga durata este facut pentru a asigura cistiguri ambelor parti (win-win situation) sau, dupa caz, pentru a partaja pierderile sau riscurile executarii sale. Daca acest echilibru nu este pastrat pe toata perioada contractului, judecatorul are nu doar dreptul, ci chiar obligatia de a “interveni” pentru a revizui si a reconstrui contractul intr-o maniera care sa faca posibila continuarea sa, in beneficiul ambelor parti.

In lipsa acestei competente a judecatorului, cei oprimati de legi ilegitime se vor revolta, cu riscul derapajului catre anarhie. Iar cei covirsiti de contracte impovaratoare vor intra in faliment, determinind la final falimentul comerciantului. Dreptul de aceea este organizarea pacii sociale, caci permite reconstructia pasnica a raporturilor sociale prin solutii juridice.

Democratia inseamna drepturi individuale transformate zi de zi in fapte si nu doar sloganuri legale ori activitati ale administratiei cu caracter de PR. Cetateanul nu poate astepta o reactie eficienta a legiuitorului sau a institutiilor, ca solutie la problemele proprii, caci aceasta reactie e intodeauna populista si/sau intirziata. Si atunci el ataca legea sau contractul in justitie, in mod individual, dar si in procese colective, in acest caz cu mult mai multa forta si convingere. Interesant este ca cei care declanseaza procese colective sunt oameni educati si informati, sunt oameni care si-au putut cunoaste drepturile, in prealabil apelului la justitie. Asociindu-se in consortii procesuale, ei ajung in situatia in care pot angaja avocati comparabili ca notorietate si competenta cu avocatii detinatorilor puterii (in mod evident, scumpi si influenti) si, deci, la o dezirabila egalitate a armelor in proces. Fata de aceasta realitate a asocierii cetetenilor in vederea realizarii drepturilor lor individuale, reactia institutiilor statului si reactia tribunalelor a fost in mare parte anacronica, in contra-timp cu vremurile, dar lucrurile par a se schimba in tribunale, intrucit pe de o parte oamenii au reinceput sa creada in justitie, ca ultim resort in lupta lor pentru drepturi, iar judecatorii au inceput sa inlature de la aplicare legi sau clauze contractuale ilegitime.  

Detinatorii puterii politice sau economice care abuzeaza de ea – bancile, patronii, monopolurile sau cvasi-monopolurile, institutiile statale – au propria lor agenda politica sau economica si de organizatie, agenda care nu concorda cu sau nu tine seama de realitatile societatii romanesti, mai ales in perioada de criza pe care o traversam. Nu tin cont, deci, de agenda publica. La nivelul cetatanului, masurile de austeritate si planurile de profit ale puterilor politice si economice nu tin loc de necesitatile urgente ale fiecaruia. O privire chiar si superficiala a detinatorilor acestei puteri la procesele colective declansate anul trecut sau anul acesta le-ar atrage atentia, caci suntem in prezenta unei adevarate miscari civice, care revela si solutiile reale ale crizei. Procesele colective contra bancilor, unde se invoca incalcarea prin contracte de credit de consum a legislatiei protectiei consumatorului, precum si cele pentru pensii, au fost organizate in faza pre-judiciara de cetateni, care s-au asociat informal in grupuri de dezbatere si actiune si care comunica eficient intre ei prin intermediul internetului. In mare parte, gestiunea acestor procese se imparte si acum intre grupurile de initiativa si casele de avocatura care organieaza procese colective.

Am indicat procesele colective ca solutie pentru stoparea unor abuzuri inca din 2008-2009 (taxa de poluare, radarele fixe, ridicarile ilegale de masini). In acea perioada, criza nu lovise asa de puternic individul, iar autoritatile inca nu constientizasera ca si Romania va fi lovita de criza. De aceea, demersurile au avut un ecou relativ redus ca intensitate. Dar in 2010 criza s-a instalat deplin in Romania si a inceput sa se simta la nivel de individ, care a inceput sa pretuiasca orice leu pe are il cheltuieste in plus si, cu atit mai mult, orice leu pe care il plateste nedatorat bancilor sau ii este confiscat de stat ca urmare a masurilor de austeritate. De aceea, revolta judiciara contra abuzului de putere politica si economica a avut o dimensiune asa de inalta in 2010 comparativ cu 2008-2009. Si, cel mai important, procesele colective din 2010 i-au facut pe detinatorii puterii sa se teama de abuzurile lor si sa incerce sa vada legea si contractele altfel, ca instrumente de drepturi nu numai pentru ei, ci si pentru destintari ori pentru co-contractanti.

Raspunsul autoritatilor – in care includ si sefii de orice nivel ai judecatorilor – la acest curent a fost de descurajare a judecatorilor sau chiar de timorare a acestora. Multi dintre judecatori au inceput sa se teama de sanctiuni disciplinare sau de riscul de a nu isi putea continua ascensiunea profesionala. Unora li s-a oferit o cariera corespunzatoare in schimbul unor solutii care sa nu deranjeze puterea. Si probabil ca unii au acceptat oferta, intrucit solutiile revolutionare din toamna anului 2010 au fost desfiintate in recurs, in ciuda unei evidente incalcari a principiilor CEDO si ale dreptului comunitar european. Raspunsul puternicilor economiei la acest curent a fost majorarea bugetelor de PR, cu accent pe decredibilizarea liderilor de procese colective si pe descurajarea reclamantilor. Multi judecatori au inceput sa se intrebe daca este bine sa actioneze ca oameni ai cetatii in timp ce cariera le este pusa in pericol sau creditele angajate la banci le sunt declarate scadente anticipat. Si probabil, mai ales cei din Bucuresti, au cedat propriilor tentatii mirene, in defavoarea atitudinii semi-eroice din toamna, cind in sute de procese bancile erau trimise la podea. Este clar ca, spre exemplu, la Curtea de Casatie puterea economica a bancilor este considerata mai importanta decit multimea de 4 milioane de consumatori, din moment ce, recent, s-a desfiintat decizia unui curtii de apel din tara, decizie pe care eu o laudam in urma cu doua lumi pe blogul meu. Sau, cine stie, judecatorilor le-a disparut, intre timp, curajul de a-si respecta obligatia din Constitutie de a aplica dreptul chiar si in contra legii. Sau independenta?

Ma intreb ce au de spus liderii revolutiei judecatoresti din 2009, ajunsi acum in CSM. Mai ales ca, foarte recent, unul dintre acesti lideri a devenit membru in CSM, organism care se comporta ca un fel de sefie colectiva a sistemului judiciar si pe care persoana in cauza il critica cu multa convingere si cu sabia independentei si a curajului in mina in perioada 2009-2011. Daca va face in CSM ceea ce a sustinut in ultimii ani (printre altele, ideea de lasare inaplicabila a legii romane pentru motiv de contrarietate cu CEDO si cu dreptul comunitar european), probabil ca voi vota si eu persoana in cauza pentru „omul anului 2011 in Romania”. Daca nu, voi considera ca a declansat o furtuna intr-un pahar de apa sau, mai plauzibil, o revolutie personala menita a prelua puterea si atit.            

Procesele colective sunt grele si de natura a demola unele cutume ale instantelor ori de natura a deranja comoditatea judecatorilor. Refuzul de a le judeca sub diverse pretexte (inadmisibilitate, lipsa de timp, lipsa de resurse financiare, logistice si umane, complexitate ridicata, lipsa de obiect pe motiv de abrogare sau revocare a actului administrativ atacat, inlocuit intre timp de putere cu un alt act administrativ sau cu o ordonanta de urgenta, inatacabila in contencios, „ne-prevederea” in lege etc.) este cel mai periculos risc pentru statul de drept, mai ales in aceasta perioada de criza, cind cei puternici devin si mai puternici, pe motiv ca sunt prea puternici pentru a esua.

Am intilnit judecatori care refuza sa judece procese colective, pur si simplu. O intreaga sectie a Tribunalului Bucuresti – sectia de litigii de munca – refuza procesele colective in materie de pensii si alte drepturi sociale pe motiv ca sunt prea complicate si ca fac indirect inaplicabila regula repartizarii aleatorii „optime” a dosarelor, regula care a dus la consecinta unor termene de peste 18 luni in litigiile de munca (despre care stim cu totii ca sunt realmente pe viata si pe moarte). Este o directiva a conducerii sectiei, care se respecta si nu se discuta. Cu toate ca judecatorii se considera independenti. Si cu toate ca, atunci cind au obtinut in justitie salarii si sporuri, judecatorii si procurorii au facut-o in procese colective. Sunt, de altfel, notorii situatiile in care, sub pretextul independentei, judecatorii refuza sa aplice precedentul judiciar. O doamna judecatoare de la sectorul 3, recent venita de pe bancile INM, obisnuieste sa spuna in stil Louis XIV : „eu nu sunt tinuta de ceea ce spun alti judecatori”. Adica, l’etiquete c’est moi. Aceasta in conditiile in care CEDO ne spune de ani de zile ca tocmai refuzul precedentului judiciar este incalcarea cea mai grava a accesului liber si efectiv la justitie si ca precedentul judiciar este lege in sensul Conventiei, in timp ce legea interna, imprevizila, schimbata zi de zi, impanata cu politici efemere, nu este lege in sensul Conventiei. Daca acest gen de independenta este deprinsa in INM, poate ca ar fi momentul sa ne intrebam daca o astfel de scolire a judecatorilor ne dorim. Daca procesele colective sunt atit de ostil primite de judecatori, dupa ce in anii din urma le acceptau pe motiv ca reclamanti sunt ei, poate ca ar fi momentul sa ne intrebam daca nu cumva ar trebui organizate curti cu juri pentru acest gen de procese, care sa se pronunte cu simplitate si pe intelesul tuturor, pe baza realitatii faptelor, a echitatii si a bunului simt comun, lasind judecatorilor „grija” sau „distractia” formelor procedurale si a exceptiilor, inadmisibilitatilor si a altor bla-bla-uri tehnice neinteresante, ba chiar detestabile pentru omul de rind. In fine, daca precedentul judiciar este atit de vehement refuzat de judecatori care se considera un fel de semi-zei ai societatii, poate ca ar fi bine ca precedentul judiciar din procesele colective sa devina lege interna a Romaniei. 

Revirimentul de incredere in justitie a cetatenilor din anul 2010 este o oportunitate pe care CSM, profesiile juridice si autoritatile nu ar trebui sa o piarda. Oamenii au vrut sa creada in justitia noastra si de aceea au creat consortii procesuale declansind procese colective. Implicind un numar mare de oameni, costurile legale si judiciare sunt suportabile, numarul cauzelor se reduce, iar solutiile date in dosare cu mii de reclamanti sunt mai greu de refuzat de judecatori cu titlu de precedent judiciar. E simplu, e de bun simt. Daca justitia va deveni simpla, logica, pe intelesul tuturor si predictibila, oamenii isi vor recapata increderea in justitie, iar detinatorii puterii vor invata treptat sa ne respecte pe noi ca cetateni, votanti si consumatori a la fois. Stiind la ce trebuie sa se astepte, oamenii n vor mai merge atit de des in justitie sa isi pretinda drepturile. Iar CEDO va rasufla, in sfirsit, usurata, putind sa inchida robinetul cu miile de cazuri romanesti cu care este inundata in prezent.

Abuz de majoritate

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

La finele lui aprilie 2011, actionarii majoritari ai BCR au hotarat, in mod abuziv, incorporarea profitului aferent anului 2010 in capitalul social al BCR. A fost impusa, astfel, modificarea actului constitutiv care prevedea obligatia BCR de a distribui ca dividende cel putin 40% din profitul realizat, instituind o derogare pentru anul 2010. In fata acestui abuz, unul dintre actionarii minoritari semnificativi ai BCR a formulat actiune in anularea acestor hotarariri si cerere de suspendare a efectelor acestora, intrucit s-a incalcat obligatia acţionarilor majoritari de a-si exercita drepturile cu bună credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Actionarii majoritari nu au urmarit decit satisfacerea interesului de grup, in dauna interesului societatii si a actionarilor minoritari. Sa observam ca reclamantul (SIF Moldova) este o societate cu peste 5 milioane de actionari, deci reprezinta, intr-o anumita masura, interesul public. De altfel, modificarea actului constitutiv în sensul derogării pentru anul 2010 de la obligaţia de a distribui cel puţin 40% din profitul net al BCR vine dupa o alta decizie de refuz al distribuirii de dividende pe anul 2009 si in conditiile in care listarea la bursa a BCR  fost aminata pina in noiembrie 2011. Dar prevederile actului constitutiv al BCR anterioare acestor aga din aprilie şi-au produs deja efectele pentru anul 2010, adica BCR, avind profit, trebuie sa-l distribuie actionarilor sub forma de dividende. In caz contrar, pe langa incalcarea actului constitutiv este incalcat (as zice chiar dispretuit) principiul neretroactivităţii normei civile care interzice modificarea unor drepturi care si-au produs deja efectele. Parca BCR era impotriva aplicarii retroactive a legii, caci s-a vazut cit de vocala a fost banca in chestiunea ordonantei creditelor … Modificarea actului constitutiv al BCR aduce atingere dreptului la dividend câştigat de actionari la momentul 31.12.2010 în baza aceluiaşi act constitutiv.

Oricum, Legea permite majorarea capitalului social, in lipsa unor noi aporturi,  numai prin încorporarea rezervelor şi a beneficiilor sau primelor de emisiune. Prin urmare nu este permisa încorporarea profitului, ci doar a beneficiilor şi a primelor de emisiune. Beneficiile si primele de emisiune se ataşează noilor acţiuni emise ca urmare a unor noi aporturi ale unor terţi pentru a se remunera, în acest fel, sporul de valoare dobândit de acţiunile vechi (de regulă, cele ale fondatorilor). Profitul se determina după aprobarea situaţiilor financiare anuale, prin scăderea din încasările totale ale societăţii a cheltuielilor deductibile. Cum notiunea de profit difera de cea de beneficii, rezerve si prime, rezulta ca majorarea capitalului social nu este legala da ca se produce prin incorporarea profitului.

In fine, BCR, conform actului constitutiv, este o societate care a ales sistemul dualist de administrare si conducere. Alegand acest sistem, BCR este obligata sa  aiba un directorat si un consiliu de supraveghere. Din continutul actului constitutiv al BCR rezulta ca BCR nu are un directorat, ci un comitet executiv, fapt ce contravine cerintelor legale. Pericolul grav pentru circuitul civil este acela ca toate actele semnate de comitetul executiv sau de catre presedintele comitetului pot fi considerate nule. Inclusiv contractele cu clientii.

Poate BNR are ceva de spus in aceasta privinta.

Trei corigente egal repetentie

Postat de Gheorghe Piperea in ARTICOLE

Domnul Ioan Tatu a fost obligat sa achite o suma totala de 7.595 lei (aproape 2.200 EUR) pentru a inmatricula un autovehicul de 2.155 cm³, fabricat in anul 1997, care respecta normele de poluare EURO 2 si pe care a platit in Germania 6.600 EUR.

Reglementarea in temeiul careia a fost achitata aceasta taxa : OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule. Hotararea Curtii de Justitie a Uniunii Europene pronuntata in cauza Tatu sublinia ca aceasta reglementare are ca efect faptul ca vehiculele de ocazie, importate si caracterizate printr-o vechime si o uzura importante sunt supuse, in pofida aplicarii unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a tine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piata in timp ce vehiculele similare puse in vanzare pe piata nationala a vehiculelor de ocazie nu sunt in niciun fel grevate de o astfel de sarcina fiscala. Efectul constatat de Curte : descurajarea importarii si punerii in circulatie in Romania a unor vehicule de ocazie cumparate in alte state membre.

Avand in vedere considerentele Curtii, Guvernul pregateste o surpriza de proportii automobilistilor.

Se pare ca au ramas “in carti” trei variante de taxa : (i) majorarea taxei de prima inmatriculare/poluare coroborat cu aplicarea acesteia in mod nediferentiat, atat autovehiculele de ocazie inmatriculate pentru prima data pe teritoriul Romaniei cat si celor inmatriculate pentru prima data pe teritoriul unui alt stat al Uniunii Europene; (ii) aplicarea unei taxe de inmatriculare „speciale” platibila la prima vanzare a autoturismului, pentru autovehiculele inmatriculate inainte de 1 ianuarie 2007 si pentru care nu a fost achitata initial o astfel de taxa sau (iii) instituirea unei taxe, platibile anual, de catre toti proprietarii de autovehicule, pe principiul “poluatorul plateste”.

Toate variantele sunt greu de acceptat si denota neintelegerea mesajului pe care Curtea l-a transmis.

Prima si a doua varianta reprezinta o incalcare vadita a dreptului de proprietate al potentialului vanzator de autovehicule, fiind vorba fie de o expropriere mascata fie de o lipsire a acestuia de una dintre prerogativele dreptului de proprietate, respective ius abutendi – dreptul de a dispune de bun.

Un exemplu este edificator. Un autoturism care valoreaza 1.000 EUR nu va putea fi practic instrainat in nicio imprejurare, intrucat cumparatorul va fi obligat sa achite, pentru inmatricularea sa, o taxa probabil mai mare decat valoarea unui astfel de autoturism. Prin urmare, este neeconomic si ilogic pentru cumparator sa incheie contractul in astfel de conditii. Consecinta : prerogativa dispozitiei este incalcata in ceea ce il priveste pe vanzator, acesta neputand sa dispuna vreodata de autoturismul sau.

In aceasta situatie se vor afla, la scara larga, societatile de leasing care si-au marit in mod spectaculos parcul auto in ultimii 2 ani, intrucat foarte multi utilizatori si-au denuntat contractele, restituind autoturismele. Ramane necunoscuta soarta acestora, in conditiile in care si acestea vor fi lipsite de prerogativa dispozitiei de catre statul roman, prin instituirea “noii taxe” de inmatriculare care ii va priva de toti clientii, siguri sau potentiali…

In plus, cea de-a doua varianta creeaza premisele unei discriminari intre proprietarul care decide sa isi vanda autovehiculul achizitionat inainte de 1 ianuarie 2007, cu plata acestei taxei „speciale” si proprietarul care utilizeaza (si polueaza) in continuare, fara a fi obligat la plata vreunei taxe. Bineinteles, in aceste imprejurari se poate dovedi mai profitabil sa aleaga varianta casarii acesteia decat pe cea a vanzarii.

A treia varianta presupune exercitarea dreptului regalian al statului, drept absolut, de a decide instituirea unor noi taxe si impozite, precum si reglementarea cuantumul acestora la un anumit nivel. In mod evident, o astfel de solutie primeste criticile de mai sus in mod indirect, iar daca este vorba despre o taxa excesiva se poate discuta despre suprimarea unui alt atribut al dreptului de proprietate, respectiv ius utendi. In orice caz, aceasta solutie ramane discutabila, atat in general, cat si in contextul anului electoral 2012.

Consecinta : Guvernul nu a trecut nici macar de etapa intelegerii hotararii Tatu, iar solutiile pe care ministrii cabinetului Boc le vehiculeaza nu sunt viabile, incalca unele drepturi fundamentale si/sau nu sunt realiste. Se pare ca statul roman se pregateste din nou sa achite nota de plata pentru greselile in care insista si pentru lectiile pe care nu reuseste sa le invete la timp.

Gheorghe Piperea, Alexandru Ratoi

Ridicari abuzive de masini. Amenzi ilegale multiple lipsa rovinieta.

Postat de Gheorghe Piperea in Ridicari de masini, Rovinieta

Modele de plangeri contraventionale pentru ridicarile abuzive de masini si amenzi multiple pentru lipsa de rovinieta. Plangere contraventionala (CNADNR)
Draft_Plangere (rovinieta), jurisprudenta rovinieta (de atasat impreuna cu plangerea formulata conform draftului anterior - nr. 1, nr. 2), Plangere_Contraventionala (ridicari de masini), Sentinta_Ridicari Masini, Sentinta Ridicari Masini II, Decizie_Tribunal_Ridicari_Masini.

Despre destepti si alti oameni

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Pensiile speciale ale militarilor au fost supuse recalcularii, revizuirii si integrarii in sistemul unic de pensii. Ca masuri de austeritate, acestea ar fi trebuit sa determine o reducere a cheltuielilor bugetare. Dar Ministrul Apararii a declarat anul trecut ca nicio pensie militara mai mica de 3000 de lei nu se va reduce. Mai mult, o buna parte din pensiile mai mici de 3000 de lei si chiar unele pensii mai mari decit aceasta suma obsedanta au crescut, ca urmare a masurilor de “austeritate”. In fapt, din 160 mii de pensii militare, doar 30% au scazut (unele dintre ele cu procente care depasesc doua treimi din pensia initiala, ceea ce, practic, afecteaza insasi substanta dreptului la pensie). Daca marea majoritate a acestor pensii nu au scazut, unele dintre ele, dimpotriva, fiind chiar majorate, oare despre ce austeritate vorbim? De fapt, dupa unele calcule din „sistem”, costul suplimentar al acestor masuri de „austeritate” este in jur de 13% din totalul fondului de pensii speciale platite pina in 31 decembrie 2010 (estimat la 1,5 mld euro). Asadar, austeritatea aceasta se traduce intr-un cost suplimentar de 200 mil euro.
Dar nu aceasta fateta a austeritatii este cea care ne-ar putea da frisoane. In definitiv, un ofiter de intendenta, ca si Pristanda, ar putea sa justifice ca 5 minus 3 izmene militare fac opt, si nu doi, ca 6 steaguri de lupta minus 3 fac noua etc. Si nici nu ar asuda spunind asta cu convingere la televizor („asea sa ne ajute Dumnezeu”). O temperatura siberiana emana dinspre cealalta fateta a masurilor de austeritate : incluzind pensiile speciale militare in sistemul unitar de pensii, militarilor actualmente activi li s-a impus o sarcina fiscala pe care nu o aveau pina acum, respectiv, o contributie totala de 47% la asigurarile sociale (42% de la angajator, adica Ministerul Apararii, Ministerul de Interne, SRI etc.; 5% de la angajat, suma care provine dintr-o majorare de salariu „acordata” militarilor activi). Se presupune ca militarii activi, in plata in acest moment, sunt cam 200 de mii. La un salariu anual mediu de 50 mii lei, rezulta un fond total de salarii de 10 mld lei (cam un 2,5 mld euro). Un cost suplimentar de 47% aplicat acestui fond de salarii inseamna aproape 5 mld lei (cam 1,2 mld euro). De data aceasta nu mai pot fi acuzati de sclipitoare inteligenta intendentii de la Minister, ci fostii ministrii cu nume diabolice de la Munca si Protectie sociala.
Si acum, va rog sa faceti un calcul : 200 mil + 1,2 mld = 1,4 mld euro anual. Acesta este costul suplimentar anual al masurilor de austeritate. Nu stiu cite rectificari bugetare va mai face guvernul pina la finele lui 2011, pentru ca e clar ca recenta rectificare nu este suficienta pentru acoperirea acestui cost. Si, atentie, este vorba de costul suplimentar financiar al eroicelor masuri de austeritate, nu si de costul social si judiciar al acestora. Multi pensionari militari au iesit si vor iesi in strada pentru a protesta. Zeci de mii dintre ei au dat in judecata, intr-unul sau mai multe procese, statul, casele de pensii, ministrii actuali si trecuti, conducatorii organismelor implicate, presedintele tarii etc., blocind, practic, accesul la justitie, prin numarul enorm de dosare inregistrate la tribunale. Aceste costuri ne-financiare sunt incomensurabile si re-actiunile cauzate de masurile de austeritate au consecinte pur si simplu imprevizibile.
PS : nu sunt un om al cifrelor (de aceea, cifrele vehiculate sunt doar ipotetice, iar calculele ar putea avea erori), dar sunt un cetatean care, ca platitor de taxe, ar putea accepta masuri de austeritate care sa poata corecta mecanismele gresite care au permis instalarea atit de severei crize economice in Romania. In schimb, stau si ma minunez cit de multa cantitate de gindire eficienta si inteligenta se concentreaza sub autoritatea guvernului nostru. Ceilalti oameni din CSAT si din DIICOT nu ar putea sa cerceteze daca nu cumva acesti incredibil de destepti, inteligenti, isteti etc. decidenti au cam subminat si submineaza economia nationala? Ca in acest ritm ne indreptam voios catre faliment. Unul mai grav decit in Grecia, Irlanda, Islanda sau Portugalia.

Rovinieta

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

Rovinieta este un tarif platit companiei nationale de drumuri pentru finantarea constructiei si reparatiei drumurilor. Daca nu platesti rovinieta, esti amendat cu citeva sute de lei si esti sanctionat, in plus, cu inca o suma ce reprezinta rovinieta pe 12 luni. Sanctiunea se mentine chiar si daca, intre timp, ai platit rovinieta. Mai mult, ori de cite ori treci prin dreptul aparatului care te scaneaza pentru a vedea ca nu ai rovinieta, esti sanctionat inca odata si inca odata. Sunt cazuri in care s-au primit zeci sau chiar sute de sanctiuni pentru una si aceeasi “fapta”, constind in omisiunea de a purta rovinieta pe drumurile patriei. Ca sa nu mai vorbesc de cazuri de-a dreptul hilare sau tragice in care politisti ori soferi pe ambulante au fost sanctionati si ei pentru lipsa rovinietei.
Sanctiunea, aplicata de un departament al companiei de drumuri, iti vine acasa, in plic. Daca nu platesti amenda si suma complementara impusa si nu faci dovada platii, ti se blocheaza contul bancar fara ca macar sa fii anuntat de propriul bancher. Mai mult chiar, contul se blocheaza si eventual banii iti sunt trasi din cont chiar daca ai platit amenda si suma complementara intre timp. Interesant este ca “autoritatea” care constata si aplica amenda este compania de drumuri, care este o societate comerciala, adica un particular ca si tine. Si sanctiunea ti se aplica pentru ca nu ai achitat un tarif (care nu este nici taxa, nici impozit, nici contributie sociala, ci pretul unui serviciu). Ma intreb cind vom fi amendati si cu conturile blocate pentru ca nu platim gazele, apa, energia electrica, semnalul tv, telefonul, calatoriile doamnei Udrea etc.
Dar ma intreb si daca nu cumva plata unui tarif (care presupune prestarea unui serviciu) ne intreptateste pe noi, platitorii, sa pretindem ca serviciul respectiv sa fie prestat corect, complet si la timp. Adica, sa avem drumuri si, daca se poate, drumuri sigure. Caci, daca platim un tarif, inseamna ca avem dreptul la o contraprestatie, in calitate de consumatori ai serviciului respectiv. Iar in cazul in care ne sunt incalcate drepturile de consumatori, putem sa reclamam prestatorul la ANPC, precum si in justitie. Spre exemplu, pentru ca intirziem din cauza drumurilor proaste, pentru ca suferim accidente din cauza gropilor din asfalt sau a lipsei ori necorespunzatoarei marcari si balizari a drumurilor, pentru ca ne reparam masina de 4-5 ori mai des decit normal din cauza starii proaste a drumurilor, pentru ca platim prime de asigurare mai mari din cauza deselor accidente si reparatii, pentru ca cheltuim nervi si energie vazind cum se repara drumuri odata pe luna sau cum se fac drumuri in virf de munte doar pentru ca regii asfaltului sa prospere etc., etc. Putem sa dam in judecata compania de drumuri pentru toate aceste prejudicii materiale sau morale?
Desigur ca putem! Ar fi chiar necesar, pentru ca aceasta companie si autoritatile care o sustin ar putea fi mai scrupuloase cu banii noastrii daca o suta, o mie, zece mii de posesori de masini si platitori de roviniete ar declansa procese (colective sau nu) contra acestei companii pentru despagubiri. Ca, vorba aceea, aici sunt banii dumneavoastra, nu?

Contractul, legea partilor

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

In intelesul sau real si originar, textul art. 969 Cciv ne arata ca o conventie, legal facuta, are putere de lege intre partile contractante. Expresia “contractul este legea partilor” este o formula doctrinara metaforica devenita prin repetare la infinit o cutuma sau, mai degraba, un sablon lingvistic. Este foarte probabil ca vreun autor francez de drept civil, pierdut in negura inceputului de secol XIX, in epoca primelor comentarii la Codul civil francez din 1804, sa fi folosit o butada pentru a exprima acest principiu al fortei obligatorii a contractului, acest artificiu lingvistic (“contractul este legea partilor”) fiind ulterior preluat de toti comentatorii Codului. Un filosof francez de la jumatatea aceluiasi secol XIX (Alfred Fouille) a incercat chiar mai mult decat atat, ajungand sa spuna ca, din moment ce contractul are la baza consimtamantul partii, inseamna ca cine zice contractual, zice just (“qui dit contractuel, dit juste”). Iar noi, in prezent, probabil ca ne-am obisnuit prea mult cu aceste artificii de limbaj. Atat de mult incat insasi Inalta Curte romana de Casatie si Justitie (prin dec. nr. 753/2011, nepublicata inca) a ajuns sa creada in aceste metafore si sa le utilizeze ca argumente ale unor solutii care – hélas – vor ajunge curand precedent judiciar. Prin termenul “lege” din art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila (hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii), ICCJ intelege “legea partilor”, adică orice conventie particulara, asa cum este, spre exemplu, un act constitutiv al unei societati comerciale. Ce sa mai creada un consumator legat pe viata intr-un contract cu profesionistul? Din moment ce contractul sau este o lege si cine zice contractual zice just, atunci ce sansa mai are acest biet consumator sa solicite, spre exemplu, eliminarea din contract a unor clauze lezionare sau, dupa caz, sa solicite adaptarea unui contract pentru impreviziune? Este clar : putem rescrie motivul de recurs de la art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila. Acesta ar putea suna, de exemplu, astfel: “cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal sau contractual ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii, respectiv, a oricărei convenţii private”. Sau, si mai bine, textul ar putea suna asa: “modificarea sau casarea unor hotarari se poate cere si in situatia cand hotararea pronuntata nu convine judecatorilor ICCJ, caselor de avocatura unde acestia au rude, grefierilor sau intregului personal al Inaltei Curti, este lipsita de recomandări de la case inalte de consultanta legala ori a fost data cu interpretarea sau aplicarea corectă sau incorecta a legii”.

Metoda mea de lupta judiciara contra clauzelor abuzive. Pro bono

Postat de Gheorghe Piperea in Despre avocatura

Aveti mai jos schema argumentatiei mele in procesele contra bancilor pentru clauze abuzive in contracte. Ma adresez avocatilor, juristilor si particularilor care ar vrea sa isi dea in judecata bancile (sau, ma rog, partenerul cu care fac banking … ). Eu personal nu mai vreau procese colective anul acesta. Am alte planuri si in plus nu vreau sa fiu considerat, in continuare, inamicul public numarul unu sau cuiul din talpa bancilor …

Asadar :

Preambul

• Principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale; contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor (vointa – capacitate + consimtamint; interesul – continutul contractului, adica obiectul – ce vor partile – si cauza – de ce vor partile); vointa poate lipsi (caz in care este suplinita de interes) ori poate fi limitata sau alterata (caz in care este completata de interes); contractele se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes; in contractele ne-voite nu exista vointa sau aceasta este limitata (contracte fortate sau reglementate; contracte de adeziune; contractele societatilor din grup, intre ele sau cu tertii, nu releva vointa societatii controlate, ci vointa societatii dominante, care este transportata in contract prin instrumentalizarea subsidiarei)

In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamintul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta. Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului.
Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. Intr-adevar, cele mai multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cind vointa lipseste sau cind vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramine ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca in lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor.

• Interesele partilor trebuie conciliate; prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente; Echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica)

• Leziune + clauze interzise/abuzive = dezechlibru contractual originar; impreviziune = dezechilibru contractual survenit incheierii contractului

• Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti; acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului; fiecare parte este obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului); in acest fel, se asigura perenitatea contractului

Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la cistig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile prespuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului. Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin incheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.
Partile au in solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea continutului contractului si, la nevoie, supravietuirea acestuia.
Solidarismul contractual, astfel vazut, nu se confunda cu domeniul bunei-credinte, desi buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fatete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.
La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectind dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executarii contractului, solidarismul contractual fundamenteaza datoriile de cooperare si de coerenta ale partilor, vizind fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind solutii in acest scop atit in cazul dificultatilor in executarea contractului, cit si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).
Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul partii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe vointa individuala a partilor, ci pe interesele partilor contractuale, pentru realizarea caruia partile sunt solidar obligate. Asadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, in multe privinta, un ponuntat caracter populist sau de fatada.

• Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual; clauzele abuzive sunt o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar: (i) conform art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator (interventia in contracte a legiuitorului : legea are efect de levier pentru consumator); (ii) art. 4, art. 14 din Legea 193/2000 : clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar avind atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate (interventia judecatorului in contracte : judecatorul este competent nu numai sa constatate nulitatea clauzelor, ci si sa le inlocuiasca cu alte clauze contractuale, care sa corespunda cerintei echilibrului contractual si utilitatii pentru parti a contractului; revizuire/reconstruirea contractului;

• Intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”); efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate/atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini (“impinge in sus”) consumatorul intr-o relatie juridica inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului; comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil; deci art. 969 Cciv nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cciv (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri; este evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor).

• Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esenţa sa inegalitar, el aducând importante limite libertăţii comerţului profesionistului care este ţinut să se supună unor serii de constrângeri.

Efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate sau atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini (“impinge in sus”) consumatorul intr-o relatie juridica inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil. De aceea, art. 969 Cciv nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cciv. Intr-adevar, prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri si este evident ca aceste doua notiuni limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor.
Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul in contract, suprimind sau atenuind vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si tribunalele, adaptind contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract).
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecţia conferita concumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Raţiunea acestui act normativ consista in poziţia de inferioritate economica, juridical si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.
2. Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consummator, pe linga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consummator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abusive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putind fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Conform art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, sunt clauze abuzive acele clauze care nu au fost negociate cu consumatorul si care creeaza intre parti un dezechilbru semnificativ al prestatiilor, contrar cerintelor bunei-credinte.

In proces trebuie dat raspuns unor intrebari esentiale si dovedite unele fapte importante.

A. Sunt contractele de credit bancar de retail contracte de adeziune, ne-negociate?

• Contractele de credit de reatail sunt contracte pre-formulate, in baza unui model care se impune bancii romanesti – subsidiara a unei banci straine care, in calitate de societate dominanta, isi impune vointa, intersul si strategia, transportindu-le in contractele bancii cu tertii prin instrumentalizarea acesteia in vederea atingerii propriilor scopuri; vointa bancii romanesti – subsidiara a bancii straine nu este decit aparent vointa sa, iar interesul sau in contract este subsumat interesului general al grupului de societati din care face parte banca romaneasca;
• Regulamentul BNR nr.3/2007 : orice produs bancar nou este supus BNR, in vederea validarii; normele interne ale bancilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul bancii, in vederea tratarii lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman incepind cu decembrie 2006), supuse aprobarii prealabile a BNR; avem, asadar, de-a face cu un contract – tip, un standard pe care il valideaza BNR inainte de a fi pus in vinzare; in orice caz, conditiile generale de afaceri, care sunt integrate oricarui contract luat in mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, intrucit ele nu se negociaza, acceptarea lor fiind o conditie pentru a inchieia orice contracte cu banca;
• Contractul in sine este importat din sistemul informatic al bancii, unde este integrat un model de contract pe baza caruia se completeaza orice contract; sistemul informatic al bancii lasa in mod voit spatii goale in zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, in zona dobinzii si in zona garantiilor suplimentare; in rest, toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat in sistemul informatic al bancii; cel care vinde creditul nu poate modifica acest contract-tip si, in consecinta, nu poate negocia contractul cu clientul;
• Vointa clientului se rezuma la a semna sa nu contractul; singura optiune este de a alege intre diferite tipuri standard de contracte (ca la supermarket), optiune care este si ea controlata de banca, intrucit banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului;
• Vointa consumatorului, chiar atit de redusa ca optiuni, este in plus alterata de timpul scurt in care trebuie sa semneze contractul; dupa aprobarea creditului de catre banca, aprobare care se da dupa „analiza dosarului” (ceea ce dureaza uneori 2-3 saptamini) mai ramin clientului citeva zile sau ore pentru analiza si eventual negociere, intrucit semnarea contractului de achizitie sau achizitia in sine este iminenta; cel mai grav vointa clientului este alterata la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar putea duce la pierderea avansului platit de client in ante-contractul de vinzare-cumparare incheiat pentru imobilul ce ar urma sa fie finantat cu acel credit;
• Procesul de fata nu se refera la procente (in primul rind pentru ca nu se intemeiaza pe contract, ci pe lege); in proces se cere constatarea clauzelor abuzive care permit bancii sa modifice aceste procente; asadar, chiar daca s-ar sustine ca a existat totusi o negociere a procentelor de dobinda/comision de risc, caracterul ne-negociat al contractului subzista, intrucit clauzele care sunt negociabile sunt cele care permit bancii controlul total al executarii contractului si transferul tuturor riscurilor pe seama clientului;
• Banca insasi recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, prin documentele depuse la dosar.

B. Contine contractul de credit de consum clauze care provoaca un dezechilibru semnificativ?

• Toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor (criza, impreviziune) sunt suportate de client. Situatia initiala – si-asa afectata masiv de clauzele abuzive – se agraveaza dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul raspunde, nu si banca;
• Dobinda, desi ar trebui sa fie fixa in conformitate cu clauzele contractuale si cu legea, este variabila in functie de vointa bancii sau de fluctuatiile pietei financiare, intrucit printr-o clauza abuziva banca si-a asigurat variatia dobinzii in functie de acest element exterior vointei clientului, dar pe care banca il aplica si il interpreteaza dupa cum are interes;
• Se percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului;
• Se percepe o taxa pentru o polita de asigurare emisa de o societate aleasa de banca;
• Sunt constituite garantii, atit materiale, cit si personale sau constituite de terti;
• Se cer garantii suplimentare in caz de devalorizare a celor initiale;
• Se percep penalitati de intirziere;
• Contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de dretp comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului;
• Creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului; in cazul in care cesionarul este o subsidiara sau o afiliata a bancii, nici macar nu mai este necesara notificarea clientului;
• Pentru orice incident de plata, consumatorul este trimis pe lista neagra a debitorilor rau platnici, atit la Biroul de credit, ci si la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecinta excluderii clientului respectiv de la orice forma de creditare pe urmatorii 4-7 ani.

C. Caracterul abuziv este prezumat conform art. 4 din Legea 193/2000 precum si de anexa la aceasta

• Clauza relativa la dobinda este sub efectul prezumtiei de clauza abuziva, deoarece nu este clar exprimata in contract; intr-un text, contractul spune ca dobinda este fixa pe toata durata contractului, dar la un alineat imediat urmator se arata ca banca poate, totusi, sa modifice in mod unilateral dobinda, in functie de conjunctura economica; adica dobinda ar trebui sa fie fixa, dar prin vointa unilaterala a bancii devine variabila;
• Comisionul este o dobinda ascunsa; dovada este declaratia financiara a VBR pe anul 2009, unde comisionul este inregistrat la venituri din dobinzi; comisionul nu poate fi considerat un pret al banilor, caci „pretul” banilor este dobinda; iar daca acest comision ar fi considerat un pret al banilor, prezumtia de caracter abuziv ar fi si mai puternica, intrucit pentru aceeasi prestatie/serviciu, banca incaseaza doua preturi;
• Comisionul este de n%, platibil lunar (dar nu se stie daca este pe an sau pe luna ori pe zi; cu toata aceasta neclaritate, banca il incaseaza luna de luna, de la inceputul contractului) si aplicat la valoarea initiala a contractului sau la soldul creditului;
• Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua : daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atit mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca; o proba nu poate fi prezentata daca nu pre-exista prezentarii);
• Nu intra sub incidenta prezumtiei de caracter abuziv clauzele referitoare la pretul marfii sau la tariful serviciului, cu conditia ca pretul sa fie clar si usor intelgibil pentru un om cu un nivel de cunostinte mediu (bunul simt comun) – art. 4 alin.6; daca pretul nu e clar exprimat, atunci prezumtia redevine aplicabila; in orice caz, contractul de credit bancar este o varianta de imprumut; el nu are pret (pentru ca banii nu sunt marfa) si nici tarif (pentru ca imprumutul nu este un seriviu prestat clientului) si, in consecinta, nu se poate sustine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.

D. Dobinda ar trebui sa fie fixa

• Asa trebuie sa fie interpretat contractul („dobinda este fixa, pe toata perioada contractului”)
• Cind tipul de dobinda nu este clar specificat in contract, se prezuma ca dobinda este fixa, intrucit o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obliga.

E. Comisionul de risc este abuziv

• Este, de fapt, o dobinda mascata;
• Este platit pentru aceeasi prestatie pentru care se plateste deja dobinda;
• Este inregistrat ca atare in contabilitatea bancii, ca „venituri din dobinzi”;
• Este menit sa asigure banca in contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce inseamna ca riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanti, ci de debitorii bun-platnici, asa cum sunt si reclamantii;
• Ca acest comision este stabilit printr-o clauza abuziva rezulta si din faptul ca, pina la momentul actionarii in judecata si chiar si ulterior, reclamantii nu au avut nici un incident de plata; desi, normal, ar fi trebuit ca banca sa restituie aceasta suma acumulata cu titlu de comision de risc (pentru ca riscul nu s-a intimplat niciodata), suma nu a fost si nu va fi restituita decit ca urmare a obligarii la restituire in cazul cistigarii acestui proces.

F. Bancile au mai fost sanctionate
• De instante (o jurisprudenta relevanta este decizia Curtii de Apel Bacau nr.2/2011, pe care a publicat-o intr-un post mai vechi)
• De ANPC (cazuri, mai ales in 2010, sunt multiple; comisionul de risc, de exemplu, a fost invariabil considerat abuziv anul trecut)
• De BNR (unele banci au fost sanctionate in chestiunea comisionului de rezerva minima obligatorie)
• De Comisia Europeana si de Curtea de Justitie a Uniunii Europene (speta Clubul Lombard)

G. Jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) cu privire la clauzele abuzive folosite de bancile austriece in contractele de credit de retail, ca practica de tip cartelar, concertata la nivel de sistem bancar, precum si la raspunderea societatii – mama pentru fapta anticoncurentaiala a filialei sale

Clubul de poker Lombard

Postat de Gheorghe Piperea in ARTICOLE

In cazuri strict determinate, personalitatea juridica a societatilor din grup poate fi ignorata in scopul ocrotirii unor valori mai importante, protejate de lege . Jurisprudenta europeana, mai ales cea comunitar-europeana si cea relativa la drepturile omului, a inceput sa dea intaietate realitatii economice in fata celei juridice, pronuntand solutii de extindere a responsabilitatii pentru datoriile subsidiarelor si, in general, a societatilor controlate, la societatea dominanta sau la actionarul dominant. Fiind vorba de decizii jurisprudentiale care, in virtutea art. 20 si, respectiv, art. 148 alin.2 din Constitutie, sunt obligatorii in dreptul intern, intrucat fac parte fie din blocul de constitutionalitate, fie din dreptul comunitar, rezulta ca aceste decizii pe deplin aplicabile in dreptul nostru, judecatorul intern (national) fiind primul care aplica aceste reguli de drept, fara a fi necesara o prealabila sesizare a Curtilor europene. Judecatorul national, in asemenea situatii, va inlatura de la aplicare legea romana si va aplica dreptul comunitar european sau, dupa caz, dreptul european al drepturilor omului. In privinta raspunderii extinsa la societatea dominanta sau la actionarul dominant, dispozitiile legale romane care ar fi inlaturate de la aplicare ar putea fi, dupa caz, art. 1817 Cciv sau art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale. Pentru acest motiv, analizele de mai jos relative la doua spete in care s-a trecut de bariera raspunderii limitate a societatii comerciale sunt binevenite.
1. O prima bresa importanta la sistemul raspunderii limitate pentru datoriile sociale a creat-o Curtea Europeană de Justiţie, in speta Akzo Nobel, unde s-a aplicat o solutie de antrenare a raspunderii societatii-mama pentru filialele sale (decembrie 2010) . Curtea a statuat ca, in temeiul dreptului comunitar european al concurentei, o participatie de 100% intr-o filiala creeaza o prezumtie relativa potrivit careia societatea-mama exercita o influenta decisiva asupra filialei. In masura in care prezumtia nu va fi rasturnata, in sensul dreptului concurentei, cele două entitati vor fi tratate ca o singura intreprindere. Societatea-mama, prin urmare, poate fi trasa la raspundere pentru orice comportament anti-concurential al filialei, chiar daca aceasta nu a participat la astfel de activitati. Influenta pe care societatea-mama a avut-o asupra comportamentulu filialei pe piata nu reprezinta un argument suficient pentru a rasturna prezumtia. Autonomia unei filiale nu poate fi neaparat dedusa din absenta unor instructiuni specifice sau din lipsa de interventie a societatii-mama in afacerile reale de zi cu zi ale filialei. Este necesar sa se ia in considerare totalitatea relatiilor economice, organizatorice si juridice intre o societate-mama si filiala acesteia, inclusiv aspectele care pot avea doar un efect indirect asupra comportamentul pe piata al filialei (cum ar fi o influenta asupra planurilor de afaceri, furnizarea de finantare, resurse umane si asistenta juridica). Din cele relatate, este foarte probabil ca in foarte putine cazuri o societate-mama care detine o participaţie de 100% la o filiala a sa nu fie gasita responsabila pentru faptele filialei sale. Aceasta solutie este, de altfel, aplicabila si in cazul in care societatea dominanta detine controlul asupra filialei sau societatii controlate in alt fel decit prin participatia de 100% (de exemplu, printr-un pachet de actiuni de control, printr-un Drept de veto, prin control directorial etc). Chiar daca filiala sau societatea controlata par a functiona in mare masura in mod autonom fata de societatea dominanta, aceasta aparenta nu este de natura a rasturna prezumtia, ci este necesar ca indepedenta juridica sa fie demonstrata prin faptul ca societatea controlata isi formeaza in mod autonom vointa sociala, fie la nivel de adunare generala a actionarilor, fie la nivel de administratie.
Faptul ca, in conceptia Curtii, cele doua entitati reprezinta o singura intreprindere are importanta nu numai in privinta transgresarii limitelor responsabilitatii limitate a societatii – filiala, ci si in privinta regimului juridic aplicabil contractelor incheiate de filiala (care, fiind parte componenta a intreprinderii unice, nu exripma o vointa proprie, ci vointa titularului intreprinderii unice, adica a societatii-mama), precum si in privinta admisibilitatii aplicarii unei proceduri unice de insolventa sau de preventie a insolventei fata de aceasta entitate unica. Este evident, din argumentatia si solutia Curtii in speta Akzo Nobel, ca intreprinderea este vazuta ca un organism economic
2. O solutie similara s-a pronuntat de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene in speta Clubul Lombard (sept 2009).
In anul 2002, un numar de 8 banci austriece au fost sanctionate de Comisia Europeana pentru practici de tip cartelar, contrare dreptului comunitar european al concurentei si al protectiei consumatorului, practici prin care aceste banci isi fixau intre ele conditiile de cost si isi ordonau in mod concertat comportamentul pe piata in relatiile cu clientela, inclusiv cu consumatorii. Printre altele, sanctiunea – deosebit de dura ca intindere – s-a aplicat pentru fixarea in mod coordonat a unor dobinzi la creditele de retail calculate dupa indicele de referinta interna a bancii si a comisioanelor de administrare sau de risc care se adauga dobinzii. Sanctiunea pecuniara, extrem de dura, a fost dublata de interdictia de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Decizia CE din 2002 a fost atacata la Tribunalul de prima instanta, care a respins contestatia, iar hotarirea Tribunalului de prima instanta a fost atacata la CJUE cu recurs, care a respins recursul.
Unele dintre argumentele respingerii recursului sunt interesante.
Astfel, dupa cum a constatat Curtea, „comportamentul anti-concurential al unei intreprinderi poate fi imputat altei intreprinderi atunci cand aceasta nu si-a stabilit in mod autonom comportamentul pe piata, ci a aplicat, in esenta, directivele emise de cea din urma, avand in vedere in special legaturile economice si juridice care le uneau. Imprejurarea ca o filiala are o personalitate juridica distincta nu este suficenta, asadar, pentru a inlatura posibilitatea de a imputa comportamentul sau societatii mama (subl.n., Gh. P.)”. Acordurile de cartel s-au dovedit a fi metode bine venite pentru a combate concurenta (denumita de bancile contestatare „distructiva, acerba” dar care a fost calificata de Comisia Europeana, in decizia sa din 2002, ca fiind de fapt, libera). Episoadele de concurenta libera obisnuiau sa fie descrise de banci ca „hiperactivitate.” Comisioanele, in acest context erau privite, nu ca un factor de concurenta, ci ca pe o „oportunitate de venituri colective” („joint earnings opportunity”) ale bancilor ce faceau parte din cartel, in detrimentul consumatorilor. Curtea a retinut ca astfel de repercursiuni asimetrice care au dus la castiguri importante pentru banci in detrimentul consumatorului necesitau o coordonare prealabila intre banci. Intarzierea coordonata a scaderii ratelor de credit, cumulata cu scaderea controlata a dobinzilor la depozite, a fost, deci, in opinia Curtii, o „tinta declarata a tuturor reuniunilor comitetelor”. Avantajele obtinute de banci in detrimentul consumatorilor proveneau din micsorarea imediata si coordonata, pe toata reteaua bancilor cartelare, a dobanzilor la depozite, fara sa fie urmata de reducerea dobanzilor la credite; bancile erau de acord cu faptul ca in cazul unei modificari a ratelor dobanzii ar fi obtinut profit doar ca urmare a acestor miscari “asimetrice” a ratelor dobanzii; prin amanari coordonate ale diminuarii ratelor dobanzii la credite, bancile puteau obtine castiguri importante de pe urma dobanzilor, iar acesta era chiar obiectivul declarat al tuturor reuniunilor comitetelor in care se discutau modalitatile de executare a acordurilor cartelare; spre exemplu, intr-un singur an, din iulie pana in septembrie, bancile au redus in mod coordonat dobanzile depozitelor, pastrand neschimbate ratele de dobanda pentru imprumuturi; in acelasi timp, au impus clientilor, prin acte unilaterale, fara acordul clientilor, dar in mod “consolidat”, adica, in mod concertat, cresterea comisioanelor (care nu erau decat dobanzi ascunse sub aceasta denumire); Curtea mai retine ca, in acelasi an, din octombrie pana in decembrie, se realizeaza cresterea concertata a dobanzilor imprumuturilor, cu evitarea concurentei prin ne-afisarea in reclame a ratelor de dobanda si confirmarea de comisioane minime aferente titlurilor de valoare; in anul urmator, pana in luna iunie, se hotaraste contramandarea ultimelor modificari ale dobanzilor de imprumut, se incheie un nou acord legat de noile dobanzi minime si se hotaraste introducerea unui comision minim de administrare. Curtea mai retine ca obiectivul acestor acorduri era restrictionarea si denaturarea concurentei intre institutiile participante. Aceste acorduri si masurile de aplicare convenite urmau sa permita bancilor sa-si imbunatateasca profiturile; documentele strategice elaborate de bancile parti la acord sugerau limitarea si reducerea concurentei la un nivel “acceptabil”; razboiul preturilor, direct exploatabil de catre concurenti, constituia o eroare care trebuia evitata impreuna pentru viitor; printre masurile care trebuiau luate in comun era prevazuta si introducerea de noi taxe si comisioane (precum comisioane de tratament, de tranzactie si de paza).
Criticile la adresa acestor banci, a practicilor lor si chiar la adresa apararilor pe care au inteles sa si le faca in fata Comisiei si a Curtii sunt foarte dure. Curtea retine ca bancile considera ca ele au un rol special de jucat in economie si ca, in contrast cu comportamentul altor intreprinderi din toate celelalte ramuri ale economiei, actiunile lor „nu pot fi evaluate conform criteriilor obisnuite ale economiei de piata”. Cu toate acestea, atat Comisia, cat si Curtea au refuzat acest argument care pretindea un tratament diferentiat al bancilor din perspectiva regulilor de concurenta si de protectia conusumatorilor instituite la nivel de drept comunitar European. Cele doua institutii comunitare au retinut ca serviciile bancare au o importanta vitala atat pentru consumatori, cat si pentru comercianti si, prin urmare, pentru intreaga economie. Intr-un sector atat de important ca cel al activitatii financiare si bancare, cartelurile, mai ales cele de natura retelei Lombard, cu un caracter atat de general si institutionalizat, nu pot fi tolerate. Dimpotriva, Comisia considera – si Curtea retine ca fiind intemeiat acest considerent – ca ineficienta managementului unei companii nu poate constitui o scuza caci, in asemenea situatii, companiile trebuie, mai degraba, sa caute independent metode care sa isi imbunatateasca profitabilitatea decat sa adere la acorduri cartelare restrictive de concurenta, care sunt inadmisibile chiar daca acele companii nu obtin profit din aceste activitati anti-concurentiale. In stabilirea sanctiunilor pentru asfel de practici ilegale nu se poate tine cont de pozitia slaba sau ineficienta intreprinderii, caci a acorda o astfel de clementa unei astfel de intreprinderi ar insemna sa se avantajeze o companie mai putin adaptata la conditiile de piata. In plus, caracteristica unei piete competitive presupune faptul ca nu toate companiile vor obtine profituri din capitalul investit si ca acele companii cu management slab nu vor fi capabile sa isi mentina pozitia pe piata, locul lor fiind luat de intreprinderile eficiente. Cartelurile intarzie restructurarea ofertei de pe piata, care presupune ca un dat ca intreprinderile neprofitabile sa paraseasca piata, iar cele profitabile sa isi consolideze pozitia. “Nu exista circumstante atenuante in acest caz”, au retinut, deopotriva, Comisia si Curtea .
Curtea a retinut ca, pentru ca o practica de genul celei desfasurate concertat de bancile acuzate sa fie sub incidenta art. 81(1) din Tratatul CE ca practica anti-concurentiala interzisa, este suficient ca un competitor, prin intermediul declaratiei sale de intentie, sa elimine sau sa reduca substantial incertitudinea legata de comportamentul pe care piata il asteapta de la el, acest aspect fiind indeplinit chiar daca declaratia sa de intentie se dovedeste, in final, a fi incorecta in totalitate. Prin schimbul regulat, institutionalizat si cuprinzator de informatii, bancile partase au dezvoltat un nivel foarte inalt de intelegere si incredere reciproca si, cel putin in mod conditionat si partial, au incheiat acordul cu privire la comportamentul prezent si viitor pe piata, eliminand sistematic in acest fel sau cel putin reducand considerabil, orice incertitudine in ceea ce priveste comportamentul concurential al altor banci. Asadar, in jocul concurentei cu alte banci, orice risc de hazard era eliminat, ceea ce, in opinia mea, inseamna ca bancile cartelare isi pusese in mina toate cartile cistigatoare si isi asigurase si citiva asi in mineca. Comisia Europeana ne spune si Curtea de Justitie ne confirma, deci, ca nu se poate cistiga mereu si nu se poate cistiga trisand.
De altfel, in relatiile cu clientii, ideea de negociere a conditiilor de afaceri era facuta rizibila, intrucit, asa cum constata si Curtea de Justitie, majorarile sau scaderile ratelor de dobanda erau de fapt negociate intre bancile parte la acordul cartelar si nu in relatiile cu clientii. Acestora doar li se notifica modificarile decise in cadrul cartelului, fara sa existe vreo posibilitate de negociere reala. Si regula impunerii in contra clientilor, prin acte unilaterale ale bancii, a unor decizii pe care banca le negociase din timp cu bancile partenere in cartel se aplica nu numai dobanzilor, ci si oricarui tip de comisioane, standardelor comune de calcul sau reclamelor asupra ratelor dobanzilor. Este deci, evident, ca intelegerile au avut ca obiect si ca efect producerea sau mentinerea, prin intermediul unui comportament monopolist colectiv de stabilire a preturilor, a unei cresteri exagerate a preturilor si, in consecinta, a profiturilor bancilor cartelare. In acelasi timp, intelegerile au conservat un mediu vadit ineficient al pietei . In final, Curtea, respingind recursul, a constatat ca s-a incalcat art. 81(1) al Tratatului CE prin participarea la acordurile si practicile concertate legate de preturi, comisioane si publicitate, cu scopul restrangerii concurentei pe piata produselor si serviciilor bancare din Austria, iar bancile acuzate au fost obligate sa inceteze imediat practicarea acestui model ilegal de business pretutindeni in interiorul Uniunii Europene.
Din pacate, trei dintre acestea banci austriece au exportat acest model ilegal de business in Romania si il practica si in prezent, la adapost de orice sanctiune din partea Statului roman si a BNR si ajutate pentru a-l perpetua de Guvern, Parlament, BNR, autoritati administrative competente in domeniul concurentei si al protectiei consumatorilor, precum si, in parte, de sistemul nostru judiciar. Practicile respective au fost importate in Romania inca din 2004, prin impunerea acestui model subsidiarelor din Romania ale unor banci austriece, inclusiv – sau mai ales – in contractele de credit de consum pe care aceste banci le-au implementat.
Din perspectiva dreptului contractelor profesionale, speta Clubul Lombard este esentiala, intrucat se poate argumenta ca, in opinia CJUE, atunci cand e vorba de incalcarea normelor de ordine publica economica de directie (dreptul concurentei) sau de protectie (dreptul consumului), societatea mama si subsidiara sa sunt considerate o singura entitate, ceea ce inseamna nu numai ca se poate angaja o singura raspundere a acestei entitati unice, ci si faptul ca, in contractele incheiate si derulate in aplicarea acestei practici cartelare, subsidiara (inclusiv cea din Romania) nu este propriu-zis parte, ci este doar instrumentul prin care se transporta in contract vointa societatii dominante si ca, deci, societatea dominanta este parte in acest contract, si nu subsidiara sa. Pe planul dreptului societatilor comerciale si pe planul legislatiei insolventei speta este, de asemenea, esentiala, pentru ca in baza sa, pentru angajarea raspunderii societatii mama pentru filiala nu mai este necesara proba fictivitatii filialei, nici strapungerea valului corporatist si nici dovada calitatii de administrator de fapt al societatii insolvente, calitate pe care sa fi avut-o societatea sa mama si datorita careia subsidiara sa fi ajuns in insolventa, ci doar dovada faptului ca cele doua societati sunt intr-un raport juridic de control, de la societate dominanta la societate dominata (controlata).
___________________________________________________________________________________________
1 M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des Societétés, 18e édition, Ed. LexisNexis, Paris, 2005, p. 608.
2 Speta Akzo Nobel NV și alții împotriva Comisiei Comunităților Europene a fost solutionata irevocabil prin Decizia Curtii de Justitie a Uniunii Europene din aprilie 2009, decizie prin care s-a respins recursul contra deciziei Tribunalului de prima instanta (la curte,speta are denumirea Cauza C 97/08 P, iar la Tribunal, Cauza T 112/05).
3 Interesant este modul in care Comisia Europeana a respins unele dintre apararile bancilor acuzate, considerind ca incercarea de “convingere” a Comisiei de nevinovatia bancilor acuzate este o “umilinta” pe care Comisia nu o poate accepta. Comisia, practic, a refuzat sa fie considerata naiva. Astfel, bancile au negat existenta vinovatiei lor, sustinind ca nu au putut cunoaste faptul ca practicile in care s-au angajat erau de natura sa incalce dreptul european al concurentei (??! – n.n.). In plus, bancile acuzate au mai sustinut si ca : a) practicile au fost aprobate si sprijinite de Banca Nationala austriaca, si au reprezentat pur si simplu un produs al politicii austriece tipice a acordurilor; b) pana la 1 ianuarie 2000, dreptul concurential austriac nu a interzis in mod expres practicile restrictive (Verhaltenskartelle); c) existenta Clubului Lombard era un fapt notoriu si nu au fost luate masuri impotriva lui de catre autoritatile austriece; d) practica administrativa a Comisiei in legatura cu acordurile privind rata dobanzilor, si, prin urmare, pozitia acesteia legata de aceasta problema, a fost neclara; e) Austria este un membru recent al Comunitatii si este inca necunoscatoare a dreptului comunitar; si f) nu au putut cunoaste faptul ca acordurile ar putea afecta comertul dintre statele membre. Prin urmare, bancile acuzate au sustinut ca eroarea referitoare la ilegalitatea acordurilor era inevitabila (?! – n.n.). Comisia, respingind aceste aparari arogante si naïve, in acelasi timp, a retinut ca, prin natura lor, acordurile privind preturile constituie incalcari serioase ale art 81(1) din Tratatul instituind Comunitatile Europene si ca nu se pot lua in considerare doar circumstantele specific austriece, ci si contextul general al incalcarii, in special daca este vorba despre o incalcare evidenta cu un caracter vatamator specific cum sunt acordurile de preturi pe plan orizontal. De altfel, Comisia a retinut ca nu ar fi normal sa se reduca importanta in sistem a bancilor acuzate, intrucit acestea au avut o contributie esentiala la eficienta retelei cartelare prin sistemul intern de comunicatii. Aceste banci nu si-au reprezentat doar interesele proprii, ci si pe cele ale grupului si erau privite ca reprezentanti ai acestor grupuri de catre celelalte parti la cartel.