Partener coordonator al Piperea si Asociatii si al Rominsolv SPRL, Gheorghe Piperea este avocat, profesor universitar doctor, vicepresedinte UNPIR si membru al INSOL Europe. Pe acest blog veti gasi opiniile d-lui Piperea si alte articole de interes pentru mediul juridic, economic si social romanesc. Parerile exprimate aici apartin autorului sau celor care sustin discutii pe marginea subiectelor deschise.
Iesirea din criza a Romaniei
Cum pot cei afectati de criza sa obtina protectia instantei
Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari si de soarta celor care, indatorati fiind, nu-si mai pot plati datoriile din cauza conjuncturilor nefavorabile.
In conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor contractate de un simplu particular poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. Tendinta de crestere a ratei de indatorare a luat sfirsit in Romania, dar aceasta rata a ajuns in ultimii 3 ani asa de sus, incit actuaa corectie severa pe care o experimentam ameninta sa provoace nu numai probleme grave sociale, ci si dificultati in alimentarea cu venituri la bugetul de stat si mari probleme bancilor, care isi vad acum clientela pentru creditele de retail redus la un sfert din voluml de anul trecut. Cel mai elocvent exemplu il reprezinta inghetarea creditelor ipotecare. In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la valori real-negative (subprime) si aceasta in conditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, “bula speculative” s-a spart”.
Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii a scazut la niveluri nemaintilnite si, ca o consecinta imediata, valorile mobiliare prin care sunt securitizate, de obicei, creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) si-au pierdut lichiditatea, devenind “active toxice”. De altfel, si sectorul constructiilor a avut de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana a intrat in recesiune. Desi aceste realitati sunt comentate in mass-media din ultimul an, totusi Guvernul a lansat programul “Prima casa”, care contine toate riscurile pe care le-au avut si creditele sub-prime din SUA.
Daca acest trend descrescator s-a oprit deja in SUA intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratament judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un “nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah, in Romania astfel de programe si lipsa unei legi a falimentului persoanelor particulare risca sa ne afunde si mai mult in criza. Primele care vor avea cu siguranta de suferit vor fi bancile, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. In plus, executarea unei ipoteci poate dura ani de zile, mai ales in cazul debitorilor care au familii, iar ipoteca este pusa asupra casei. La un numar de 800.000 de someri estimati pina la finalul anului bancile vor avea tot atitia debitori care vor trebui sa fie executati silit. Este evident ca un asemenea numar de executari silite nu va putea fi gestionat de o banca, aceasta fiind, de fapt, nevoita, sa isi vinda creantele ipotecare respective, pentru a face rost de cash. Si, cind apare foamea de cash, apar si vinzarile in pierdere catre cei care detin cash-ul. Sunt fonduri si comercianti care abia asteapta o astfel de oportunitate. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut la procedura falimentului fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista.
Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa.
Anul 2009, anul instalarii crizei economice severe in Romania, ne-a aratat ca : (i) s-a stabilit un curs de schimb leu-euro cu o depreciere accelerata si severa a leului, chiar daca BNR, cu costul unor miliarde bune, s-a opus in mod naiv acestui trend in octombrie 2008; foarte multe credite s-au dat in euro si, deci, cuantumul ratelor in lei este acum mult mai mare, in valoare nominala; (ii) dobinzile bancare au crescut exponential, chiar daca nivelul creditarii este inca inghetat la nivelul lunii februarie 2009; (iii) salariile au scazut, iar salariatii au fost nevoiti sa accepte scaderea, ca masura de sacrificiu pentru pastrarea locului de munca; (iv) multi debitori au fost concediati, ca efect al crizei sau al falimentului patronului. Toate acestea au dus la o reducere severa a sursei de rambursare. La toate acestea se adauga masurile naiv-populiste ale guvernului, care au agravat criza.
Actuala situatie legislativa va atrage, in primul rind, o grava problema sociala – bancile vor executa din ce in ce mai multi debitori si ii vor scoate in strada, caci la creditele ipotecare singura garantie a fost casa. Dar problema sociala va fi insotita si de o imensa problema financiara. In acest moment, practic nimeni nu mai cumpara imobile sau, daca o face, pretul este la nivelului anului 2003. Bancile nu isi vor putea recupera in totalitate creantele, caci valoarea evaluata la momentul acordarii creditului este déjà mult mai mare decit valoarea de piata, uneori chiar cu mai mult de 50%. Costurile economice si cele administrative vor deveni de nesuportat.
Ce se va intimpla cu cei care, fara rea-credinta, nu vor mai putea sa isi achite ratele la creditele de retail sau chiar la creditele ipotecare? In primul rind, ei vor fi automat trecuti in bazele de date negative ale sistemului bancar, cu consecinta ca nici o banca nu ii va mai credita. Practic, aceste persoane vor fi moarte din punct de vedere civil timp de 5 ani. In al doilea rind, bancile ii vor trece, practic, automat, in portofoliul de credite neperformante, constituind imediat provizioane asupra acestora. Urmeaza executarea silita declansata de banca si, inexorabil, evacuarea din casa cumparata pe credit ipotecar ori vinzarea bunului cumparat pe credit.
Desigur ca cel mai bine ar fi sa avem o lege a falimentului particularilor pentru supraindatorare, dar, daca Legea insolventei se aplica si comerciantilor – persoana fizica, care se poate pune, la cerere, sub protectia tribunalului, atunci, aplicind principiul non-discriminarii, si o persoana fizica simplu particular ar putea cere protectia tribunalului pentru situatia de supraindatorare. Pe de alta parte, dreptul la protectia tribunalului face parte din acquis-ul comunitar si, in virtutea Constitutiei, textul legii romane care limiteza dreptul simplilor particulari de a cere protectia tribunalului nu este aplicabil, fiind aplicabil direct dreptul comunitar.
Cum sa tratezi dificultatile financiare, ca sa pastrezi locurile de munca
O afacere derulată în condiţiile actuale ale globalizării şi ale liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, este o afacere cu un grad ridicat de risc. Sistemul bancar si financiar poate fi afectat uşor de «panicile distructive» generate de o pierdere subită a încrederii. Rezultatele financiare şi solvabilitatea sau lichiditatea unei astfel de entităţi sunt direct proporţionale cu imaginea pe care acea entitate o deţine pe piaţă. Cu cât credibilitatea este mai solidă pe piaţă, cu atât deponenţii, asiguraţii, investitorii etc. vor avea mai mare încredere în acea entitate şi vor fi mai atraşi de produsele pe care le promovează pe piaţă.
Procedurile de insolvenţă, mai ales în cazul unor afaceri cu un mare grad de risc şi notorietate sunt menite să protejeze creditul şi nu să salveze orice debitor aflat în insolvenţă. Sistemul legal şi judiciar trebuie să permită debitorilor să falimenteze, pentru a-i avertiza, în acest fel, şi pe ceilalţi debitori că acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure şi iraţionale.
În România se impune o soluţie nouă şi radicală de tratament al dificultăţilor întreprinderii, mai puţin ipocrită decât cele experimentate de legiuitorul roman până în prezent: debitorul a cărei întreprindere traversează o criză remediabilă trebuie să ceară creditorilor săi şansa de a se redresa, printr-un mecanism şi o procedură exterioare procedurii insolventei, ba chiar exterioare tribunalului; debitorul aflat în situaţie iremediabil compromisă trebuie să fie eliminat din mediul său de afaceri (pe care l-a contaminat deja cu neîncredere), activele întreprinderii sale, dacă mai există, urmând a fi redate circuitului economic. Cele două alternative nu exclud reorganizarea judiciară, care ar urma să fie utilizata de debitorul care nu reuseste sa isi convinga creditorii sa ii acorde sansa salvgardarii in afara tribunalului
Noua lege va institui un mecanism contractual şi legal menit a da posibilitatea unui debitor onest, aflat în dificultate financiară, sa evite insolvenţa. Este vorba de un debitor victimă a unor conjuncturi nefavorabile, dar care merită protecţie din partea creditorilor, întrucât afacerea sa are şanse de redresare, în beneficiul salariaţilor săi, al creditorilor săi (inclusiv statul, pentru creanţele bugetare), al comunităţii locale şi al actionarilor sai.
Legea nu va avea ca ţintă decât întreprinderile medii şi mari, intrucit obiectul de activitate al acestora este greu de reorientat, datorită specializării presupuse de dimensiune. Pe de alta parte, dispariţia acestor intreprinderi medii si mari prin faliment poate avea consecinţe nefavorabile pentru întregul mediu social şi economic în care activează, începând cu salariaţii (care riscă să îşi piardă locul de muncă), comunitatea locală (care pierde venituri din taxe şi impozite şi urmează să suporte amplificarea şomajului pe plan local), Statul român (care pierde un contribuabil şi urmează să suporte cheltuielile de şomaj şi reconversie profesională a celor disponibilizaţi), furnizori si banci (care pierd un client important si, deci, o parte din cifra de afaceri). Creditorii acestor întreprinderi, pentru a evita consecinţele nefavorabile ale insolvenţei, vor trebui să privească cu seriozitate propunerea de concordat preventiv din partea debitorului în cauză.
Noua lege isi propune să ofere o şansă debitorului onest pentru a depăşi situaţia financiară dificilă în care se află, datorită unor conjuncturi economice nefericite, dar concordatul preventiv va fi încheiat în folosul comun al debitorului şi creditorilor. Creditorii, ca şi în cazul reorganizării judiciare reglementate de Legea insolventei, vor putea fi convinşi să accepte planul de redresare dacă debitorul va demonstra ca aceştia pot fi plătiţi în condiţii mai avantajoase acceptând concordatul decât în cazul falimentului. Ar fi, însă, o greşeală conceptuală a legiuitorului dacă noua lege ar institui o a doua modalitate de redresare a debitorului, pe lângă cea de reorganizare judiciară. Eşecul concordatului va trebui să ducă direct, automat, la insolventa. Altfel, ar exista pericolul ca un debitor de rea-credinţă să abuzeze de şansele legale de redresare, prelungind la nesfârşit procedura. Noua lege este concepută pentru a limita abuzurile şi pentru a bloca intenţiile de tergiversare ori de aventură. Debitorul va şti că, dacă are realmente şanse de redresare, va cere concordatul, iar dacă nu are aceste şanse, mai eficient ar fi să ceară falimentul.
Procedura de votare a concordatului ar presupune oricum o anumită publicitate asupra dificultăţilor financiare pe care le traversează debitorul, astfel că, dacă creditorii s-ar arata din start neîncrezători în şansele debitorului de redresare, ei ar lipsi de la adunare sau, chiar dacă ar fi prezenţi, ar vota contra aprobării concordatului, arătând astfel că nu mai au încredere în debitor, care şi-a diminuat sau chiar şi-a pierdut credibilitatea prin afişarea stării sale de dificultate financiară. De aceea, dacă la mijloc este, în realitate, o intenţie de înşelare a creditorilor sau de tergiversare, şansa acordată de lege debitorului se poate întoarce în contra sa, pentru că neexecutarea concordatului de către debitor provoacă direct (automat) falimentul acestuia, fără posibilitatea de a mai cere reorganizarea judiciară.
Debitorul va putea să ajungă la o înţelegere cu toţi creditorii săi sau cu o majoritate calificată a acestora. Creditorii disidenţi nu vor putea fi obligaţi să accepte concordatul, însă omologarea acestuia de catre tribunal le va opri dreptul la urmăriri silite individuale si la majorarea cuantumului creantei prin dobinzi si penalitati, pe toata perioada de executare a concordatului.
Creditorii care se dezinteresează de propunerea de concordat din partea debitorului, pot şi ei să fie sancţionaţi prin faptul că, nereuşind să-i aducă la masa negocierilor, debitorul va fi determinat să ceară reorganizarea judiciara.
Tribunalul (judecătorul-sindic) va avea, în economia legii, un rol foarte restrâns, nefiind deloc implicat în procedura de votare a concordatului, pentru a se evita avalanşa tergiversărilor şi amânărilor din motive procedurale. Judecătorul-sindic va interveni numai atunci când va fi absolut necesar, când părţile nu s-ar înţelege asupra unor detalii ale procedurii sau când anumite efecte ale legii nu s-ar putea obţine decât prin decizie a judecătorului, nefiind la îndemâna particularilor (rezilierea sau anularea concordatului, contestaţiile creditorilor nevotanţi la concordat, suspendarea provizorie a urmăririlor silite individuale). Una dintre cele mai mari probleme actuale ale procedurilor de insolvenţă în România este lipsa de celeritate. Aceasta ar putea fi, practic, rezolvată prin reducerea drastică a intervenţiei judecătorului.
Stimularea consumului si a investiilor prin mecanismul transparentei fiscale
Bugetul Romaniei este construit intr-o proportie majoritara pe baza incasarilor din impozitele si taxele indirecte, adica din taxarea consumului. Criza economica severa pe care o traverseaza Romania a dus la scaderea drastica a consumului, de unde o reducere substantiala a incasarilor la buget. Incasarile mai mici decit cele preconizate au facut sa apara problema grava a subfinantarii cheltuielilor bugetare. Guvernul a raspuns acestei probleme intr-o modalitate comoda si complet lipsita de responsabilitate pentru viitorul imediat al Romaniei : (i) s-a imprumutat masiv la banci, pe termen scurt, drenind bancile de resurse si angajind bugetul tarii pentru cel putin 2 ani la plata de rate si dobinzi in loc de investitii; (ii) a operat rectificari de cheltuieli bugetare, trimitind in somaj profesori, invatatori, militari si politisiti, inchizind spitale si reducind la jumatate salariile judecatorilor; (iii) a introdus un impozit minim, aplicabil indiferent daca exista sau nu venit, facind 100.000 de firme sa se inchida si obligind micii comercianti sa se reorganizeze ca persoane fizice autorizate, care nu mai platesc decit impozitul pe venit de 16%, nu si contributiile la sistemele de pensii si la alte fonduri de asigurare sociala.
Solutiile simple si eficiente ale acestei probleme, cel putin pe termen scurt, sunt stimularea consumului, in special a celui de marfuri si produse indigene, si reducerea sau eliminarea cheltuielilor bugetare inutile, in favoarea majorarii cheltuielilor bugetare absolute necesare functionarii unui stat democratic si social (invatamint, sanatate, aparare, ordine publica, justitie). Numarul ministerelor trebuie redus la 10, ajutoarele de stat, subventiile sau garantiile trebuie admise doar pentru salvgardarea intreprinderilor prin proceduri de pre-insolventa si de insolventa.
Un mecanism fiscal care poate stimula atit consumul, cit si cresterea gradului de conformare voluntara, deci cresterea volumului incasarilor bugetare, este transparenta fiscala.
Sistemul transparentei fiscale are la baza idea că nu se impune profitul companiei, ci se impun ca venit al fiecarui asociat parti din veniturile companiei (incasari minus cheltuieli) proportional cu participarea la beneficii si pierderi a fiecarui asociat, ca si cind compania nu ar avea personalitate juridica. Daca societatea ar fi impozitata conform regulilor stiute, atunci impozitul cumulat ar fi de 28,5% (adica, un impozit pe profit de 16% si un impozit pe dividende de 16%, calculat asupra partii din profit ramas dupa plata impozitului pe profit). In locul acestui impozit in cascada pe aceeasi plusvaloare, transparenta fiscala duce la plata unui singur impozit pe venit, de 16%, ceea ce permite concluzia dubla ca asociatul in cauza va avea la dispozitie mai multe lichiditati pe care fie le va reinvesti, fie le va consuma, fie le va economisi si ca acelasi asociat va fi mai putin tentat sa caute metode de evaziune fiscala sau de evitare a platii impozitului cumulat de 28,%. De aici, un grad mai mare de conformare voluntara, cu consecinta unui volum mai mare de incasari la buget. Nu este deloc de neglijat si un efect indirect al acestui mecanism : beneficiarii vor putea sustine mai usor o afacere, o vor extinde sau vor incepe altele noi daca vor avea la dispozitie mai multe lichiditati, de unde o sursa de locuri de munca. Salariatii acestor beneficiari ai transparentei fiscale vor putea continua sa consume si, deci, vor putea alimenta in continuare bugetul cu tva si alte impozite indirecte, statul fiind scutit de sarcina de a-i asista social in calitate de someri.
Solutia legala ar fi modificarea Legii societatilor comerciale si a Codului fiscal in asa fel incit sa permita adoptarea mecansimului transparentei fiscale. In esenta, modificarile necesare, alaturi de introducerea contabilitatii in partida simpla, ar viza doar formele de organizare a afacerilor sub forma de intreprindere. Afacerile mici, cele individuale si de familie si afacerile profesionale, care se caracterizeaza printr-o mare mobilitate a obiectului de activitate, sediului si duratei, dar si prin mobilitatea locurilor de munca, ar trebui sa fie singurele beneficiare ale transparentei fiscale.
Sistemul transparentei fiscale este practicat si aproape generalizat in Germania, Marea Britanie, Franta si Olanda.
Sistemul transparenţei fiscale este in prezent adoptat si in Romania, dar limitat la societatile profesionale de practicieni in insolventa si la cele de avocat. Pentru prima data, acest sistem a fost adoptat in 2006, cind s-a reglementat, printr-un proiect de lege elaborat de mine, noua forma de organizare a practicienilor in insolventa, respective, societatea profesionala cu raspundere limitata. Dupa acest model, in 2008 a fost adoptata si societatea profesionala cu raspundere limitata de avocati, care se supune aceluiasi regim al transparentei fiscal.
Pentru stoparea pierderilor si recuperarea banilor publici
Daca un intreg sistem economic sau financiar este in pericol de colaps, una sau mai multe companii ori banci trebuie sa fie lasate sa falimenteze, prin selectie naturala, pentru a putea salva sistemul. Acolo unde acest principiu a fost déjà pus in practica (in Statele Unite, in Japonia si, intr-o maniera tipic europeana, prin intermediul ajutoarelor de stat de salvgardare, si in marile state ale Uniunii Europene, incepind cu Franta, Germania si Marea Britanie), deriva economica si financiara spre apropie de sfirsit. Banci sau mari companii care detineau suprematia in domeniul lor de activitate au fost fie falimentate, fie puse sub protectia tribunalului ori preluate pentru a fi salvate. Primul si cel mai important efect al aplicarii principiului inundatiei controlate a fost acela al stoparii pierderilor.
Daca un robinet e vechi si, desi nu mai functioneaza, totusi ai nevoie de el, atunci il inlocuiesti cu unul nou, care sa nu mai provoace pierderi. Daca robinetul este si vechi, si inutil, atunci il extragi din perete si obturezi teava, ca sa nu mai provoace pierderi. Un alt doilea efect esential al acestor falimente este cel vizibil acum in planul competitiei – bancile falite sau unele divizii ale acestora au fost preluate de concurenti, care acum produc profit (si, deci, si venituri la bugetul de stat) si locuri de munca (si, deci, reluarea consumului si usurarea sarcinii statale de suport al somerilor). Bancile care au rezistat crizei sunt acum intarite si activeaza, practic, pe un teren fara concurenti. In locul General Motors si Chrysler (numarul 1 si numarul 3 mondiali in anul 2007) au aparut alti jucatori, concurenti ai acestora, fie cei japonezi, fie cei europeni, care produceau masini mai eficiente din punct de vedere energetic, mai ecologice si mai economicoase. Un al treilea efect esential al aplicarii acestui principiu este salvarea prin faliment. Desi alaturarea celor doi termeni ar putea parea un oximoron, in fapt salvarea prin faliment este o realitate cit se poate de palpabila.
Intr-adevar, chiar daca sunt bankruptcy, GM si Chrysler sunt sub protectia tribunalului, ceea ce inseamna ca nici un creditor nu ii mai poate executa silit, nicio creanta nu mai poate fi majorata cu dobinzi, penalitati si alte costuri. In plus, feriti de presiunile creditorilor, managerii de criza ai celor doi constructori de automobile pot pune la punct si, ulterior, implementa, un plan de reorganizare care sa salveze companiile respective. Impreuna cu acestea, vor fi salvate in mare masura si locurile de munca generate de cele doua companii, fondurile de pensii si de asigurari de sanatate care depind de ele, industria orizontala creata pentru a sustine productia, comercializarea in intretinerea automobilelor produse de cele doua companii, veniturile la bugetele centrale si locale generate de aceste companii si tranzactiile la bursa cu actiunile celor doua companii. Constructorii de automobile care vor rezulta din GM si Chrysler vor putea redeveni jucatori importanti pe piata relevanta, mai ales ca starea de bankruptcy a fortat atit GM cit si Chrysler sa renunte la vechile proiecte ineficiente, in favoarea unor masini economice si putin poluante.
Or, aceasta decizie, unita cu cresterea volumului de vinzari de masini ecologice determinata de noii lideri in domeniu, va influenta masiv nu numai consumul, ci si starea mediului, precum si geopolitica, actualii detinatori de resurse energetic urmind a pierde din importanta strategica pe care le-o confera “sansa” de a detine petrol si gaze
Intr-o economie de piata, falimentul este una intre cele mai eficace masuri anti-criza, atit la nivel macro-economic, cit si la nivelul IMM-urilor. Statul roman nu trebuie sa re-inventeze roata. In loc sa incerce sa salveze cu ajutoare de stat marile companii datornice la stat si la sistemele de pensii si de asigurari de snatate, Guvernul, in calitatea sa de actionar majoritar la aceste companii, trebuie sa ceara de urgenta insolventa, pentru a opri pierderile suportate din bani publici, pentru a stimula competitia si profitabilitatea generatoare de incasari la buget si pentru a incerca salvarea acestor intreprinderi si, implicit, a locurilor de munca generate de aceste intreprinderi. Marile intreprinderi de stat cu datorii bugetare istorice nu sunt putine si nici nu sunt singurele intreprinderi cu dificultati. Un ajutor de stat (de multe ori ilegal sau, in orice caz, greu de admis de catre Comisia Europeana) va reclama intotdeauna alte ajutoare de stat pentru celelalte companii cu pierderi si, deci, va genera nu numai probleme de identificare a surselor de finantare pentru asemenea ajutoare, ci si grave acuze de concurenta neloiala, inclusiv in cadrul Uniunii Europene.
Pe de alta parte, cind acorda un ajutor de stat unei anumite companii, Guvernul va trebui sa explice, dupa salvarea companiei-tinta, de ce salariatii, comunitatea locala si industria orizontala din jurul companiei-tinta merita ajutati sa supravietuieasca crizei, in timp ce toate celelalte companii afectate de criza nu merita acest ajutor si de ce, spre exemplu, cei 800.000 – 1.200.000 de someri preconizati a exista in Romania pina la finele anului electoral 2009 nu merita acest ajutor
Ca si contribuabil care face o onoare din faptul de a-si plati taxele si impozitele, eu declar ca nu sunt de acord cu aceasta discriminare si, mai mult, declar ca nu vreau ca Statul roman sa foloseasca banii produsi de mine in alte scopuri decit pentru finantarea sistemului de sanatate, aparare, ordine publica si protectie sociala si a sistemului de invatamint. Caci, ma intreb, cum ramine cu celebra majorare cu 50% a salariilor cadrelor didactice, impusa in Parlament chiar de cele doua partide din coalitia aflata acum la guvernare? Cum va stopa Guvernul exodul cadrelor didactice catre Occident, pe motiv de saracie? Ce raspuns ii va da Guvernul acelui parinte de copil de la tara care observa ca scoala la care invata copilul sau mai are 2 profesori, dintre care unul suplinitor si altul pensionar, rechemat la “datorie”?. Guvernul ar trebui sa se gindeasca, intr-un final, si la cei care platesc taxe si nu doar la eternele intreprinderi romanesti de stat, bugetofage si falimentare.
Marile intreprinderi romanesti de stat, “vedete” din topul datornicilor la stat si la bugetele de asigurari sociale, au pierderi. Acesta este un fapt. Tot un fapt este si dependenta acestor pierderi perpetue de eternul management politizat al acestor companii. Pierderile nu mai pot fi stopate prin alte injectii de bani publici in aceste companii costisitoare, ci doar prin punerea lor sub protectia tribunalului. Daca acestea au sanse sa se salveze si sa produca profit intr-un viitor cit de cit apropiat, atunci singura optiune pentru ele si pentru actionarul lor majoritar este reorganizarea judiciara. Datoriile imense la bugetul de stat pe care le cumuleaza aceste mari intreprinderi aflate perpetuu in dificultate, in loc sa fie sterse sau amputate, ar putea fi, intr-un viitor previzibil, platite, in totalitate sau in parte, fie din reorganizarea judiciara, fie din lichidarea prin faliment. Pentru cei ce vor un exemplu, ii invit sa analizeze cazul Rafo Onesti.
Fortat de constringerile procedurii insolventei, actionarul majoritar al Rafo a achitat Statului roman, prin ANAF, in cursului anului 2007, suma de 350 milioane de euro. In plus, in procedurile de insolventa se pot recupera in mod facil active ale companiilor externalizate in mod fraudulos de catre managerii acestora inainte de deschiderea procedurii, iar datoriile imposibil de achita de catre companie pot fi imputate managerilor. In orice caz, falimentul este o procedura transparenta si eficienta de colectare a banului public, in contra-pozitie cu procedurile de privatizare sau de ajutor de stat, care netransparente, birocratice si de cele mai multe ori soldate cu esec; falimentul o procedura transparenta si care se realizeaza sub controlul unui judecator, cu participarea creditorilor, sub coordonarea unui profesionist in procedurile de insolventa.
Legea falimentului, care ar trebui sa asaneze economia de agenti economici neviabili, nu prin distrugerea intreprinderii, ci prin trecerea ei, fara datorii, in proprietatea si managementul unor persoane capabile sa se adapteze economiei de piata, trebuie sa iasa din umbra. Exceptarile de la aplicarea Legii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma subventiilor sau garantiilor de stat, amnistiile fiscale, toate acestea trebuie elimitate, caci nu sunt altceva decit mijloace puse la indemina managerilor societatilor de stat de a se apara de raspundere si sunt, in plus, masuri discriminatorii, facute in privilegiul unei anumite categorii de societati comerciale si in detrimentul tuturor celorlalte. Apararea intereselor nationale in domeniul economiei presupune asigurarea cadrului legal corespunzator pentru buna functionare si pentru desfasurarea unei activitati eficiente de catre toti agentii economici.
Privatizarea societatilor comerciale debitoare se poate realiza ca urmare a implementarii unui plan de reorganizare, pe baza caruia statul sa se retraga din postura de actionar majoritar, in favoarea unui investitor interesat si agreat de creditori. Privatizarea poate avea loc chiar si prin procedura falimentului, in cadrul caruia este permis ca bunurile debitorului sa fie vandute in bloc, ca un ansamblu in stare de functionare. Investitorul interesat in functionarea societatii comerciale va putea cumpara integral activele debitorului in cadrul procedurii de lichidare, situatie in care pretul platit se distribuie intre toti creditorii in ordinea prioritatii creantelor lor si in mod proportional. Activele trec la cumparator libere de orice sarcina, inclusiv de sarcina de a mentine un anumit numar de salariati si obiectul de activitate initial al societatii debitoare. Avantajul privatizarii prin procedurile de insolventa consta in transparenta procedurii, asigurarea egalitatii de tratament al creditorilor si posibilitatea angajarii raspunderii patrimoniale a conducatorilor falitului pentru frauda sau incompetenta care au dus la faliment.
Guvernul Romaniei trebuie sa inceteze sa dispretuiasca meritul. Subventiile si ajutoarele de stat, incercarea de tine in viata cu orice chip marile intreprinderi romanesti de stat, toate acestea ne tin inca in anticamera Europei. Efortul si meritul platitorilor de impozite si taxe si al celor care creaza locuri de munca construind si tinind in viata intreprinderi, in conditii de competitie acerba si de criza trebuie sa inceapa sa se impuna fata de interesul financiar sau electoral de a tine in viata, pe banii publici, adunati de la cei de mai sus, intreprinderi falite care cangreneaza mediul de afaceri si contrazic legile concurentei. De dragul unei iluzorii linisti sociale, guvernantii, indiferent de culoarea lor politica, au preferat aplicarii procedurii insolventei asa-zisele privatizari. Protectia locurilor de munca reprezinta pretextul manevrelor de avitare a falimentului, manevre din start anticoncurentiale, intrucit au in vedere exclusiv societatile « de stat ». Dar e timpul sa intelegem totusi ca un element esential al acquis-ului comunitar in domeniul procedurilor de insolventa este protectia salariatilor, fie sub forma incercarii de salvgardare a intreprinderii, fie sub forma garantiilor acordate pentru plata salariilor restante si reinsertia sociala.
Insolventa comerciala este o realitate constanta in orice mediu de afaceri si cu atat mai prezenta intr-o economie in plina criza economica, asa cum este cea a Romaniei, unde insolventa apare ca rezultat al unor cauze naturale, al jocurilor si experimentelor legislative, al intereselor electorale pe termen scurt ori ca o consecinta a „haiduciei” statului sau a managerilor. Faptul ca statul roman o evita (selectiv) nu inseamna ca ea nu exista. Fostele societati de stat sunt o problema pentru guvernanti in primul rand din punct de vedere al dimensiunilor sale sociale, complicate de esecul “privatizarii”. Salariati in strada, mitinguri, blocarea drumului national etc. vor reprezenta cosmarul Palatului Victoria indiferent ce partid se va afla la putere. Aplicarea Legii insolventei poate insemna finalul acestui cosmar, intrucit aceasta lege ofera solutii pentru stingerea in primul rand a conflictului social si in al doilea rand pentru relansarea societatii sau lichidarea ei in mod eficien.
In cadrul proceduri insolventei se poate derula o reorganizare judiciara : ceea ce este functional se pastreaza, restul activelor urmind a fi vindute, in vederea refinantarii activitatii. Daca reorganizarea nu este posibila, intreprinderea poate fi totusi continuata, intrucit Legea insolventei permite vinzarea activelor pe ansamble sau subansamble functionale. Aceasta poate insemna chiar si o modalitate sincera, transparenta si acceptata de creditori de privatizare : statul poate sa fie obligat sa accepte sa-si reduca participatia in actionariatul debitorului in favoarea unui investitor interesat sa vina cu fonduri pentru restructurare sau, in caz de lichidare, cumparatorul poate pastra afacerea debitorului, dar la adapost de urmarirea creditorilor acestuia, intrucit activele sunt cumparate fara sarcini sau ipoteci.
Salariatii unei intreprinderi insolvente au dreptul de a-si incasa creantele provenite din raporturi de munca cu prioritate chiar fata de bugetul statului si fata de ceilalti creditori. Mai mult, legislatia insolventei confera salariatilor dreptul la unele plati din fondul de compensare a salariilor in caz de faliment al angajatorului, plati care sa le permita reorientarea profesionala, in conditii de protectie sociala.
Deschiderea procedurii insolventei pune sub protectie debitorul insolvent fata de urmaririle individuale ale altor creditori interesati in recuperarea creantei lor si il fereste de executari silite costisitoare si greoaie. Procedura este transparenta si se desfasoara sub controlul judecatorului sindic, iar creditorii au posibilitatea sa verifice in permanenta activitatea administratorului judiciar sau a lichidatorului, prin acces direct la informatiile de interes privind debitorul, conditii in care ar putea chiar sa fie de acord cu salvgardarea intreprinderii sau cu lichidarea in bloc. De asemenea, Legea insolventei prevede posibilitatea anularii transferurilor patrimoniale facute in defavoarea creditorilor (inclusiv salariatii) in cei trei ani anteriori procedurii si chiar atregerea raspunderii personale a administratorilor societatii, daca se constata ca din culpa acestora societatea a ajuns in situatia de insolventa. Nici unul dintre aceste mecanisme nu este valabil in cazurile de « restructurare/lichidare » sau al ajutoarelor de stat imaginate de Guvern.
Prin aplicarea Legii insolventei toata lumea are de castigat : se indeplineste scopul general avut in vedere de legiuitor si anume asanarea unei economii „bolnave” ; salariatii isi primesc drepturile si isi pastreaza sau isi redobindesc locurile de munca; creditorii isi incaseaza creantele; sunt restituite circuitului economic active care vor crea locuri de munca si vor aduce venituri si pentru patron, si pentru salariati si pentru stat; guvernantii scapa de stresul protestelor sindicale stradale.
Daca am putea aplica toate aceste lucruri, am ajunge departe!
Va apreciez initiativa si va impartasesc idealurile!
Ce adrese de e-mail or fi avand guvernantii nostri? As vrea sa le trimit link-ul…
Cu stima!
Domnilor,
Sunt absolut uluit ca Romania inca are asemenea valori in tara. Haideti sa sustinem cumva aceasta persoana sa se faca auzita.
Domnule Piperea, voi face tot posibilul sa va ajut.
Succes!
Stimate dle Florin Popescu,
Va multumesc pentru propunerea de sustinere. Orice ajutor este nepretuit. Eu am inceput camptania de stringere dec semnaturi. Daca vreti sa va implicati in acest demers, puteti vzita site-ul http://www.programulpiperea.ro si descarca de acolo formularul de lista de semnaturi sau daca aveti idei putem intra in dialog pe internet sau prin mijloacele clasice. Gh. Piperea
Nu vreau sa fiu “gica contra” inutil , dar as semnala un aspect: este deosebit de bine sa lasi piata sa-si selecteze supravietuitorii, insa atunci cand te hotarasti, tu GUVERN, sa sustii financiar doar o parte a sistemului, TREBUIE sa arati tarii motivele avute in vedere! (ca doar folosesti banii contribuabililor).
Daca in alte parti ale lumii masurile luate au dat ceva muguri, in RO, BNR a luat o multime de masuri de reducere a tuturor dobanzilor, a unor fonduri de garantare si ca urmare tot a cheltuit o imensa masa monetara pt sustinerea monedei nationale, pe piata tot nu avem capital circulant, productia se duce tot mai in jos…
Tot ce enumerati dvs. in articol e bun pentru oameni educati sa munceasca si nu pentru cei educati (de comunism) sa “se descurce”!
TREBUIE un program de testare a educatiei detinute de cei ce vor sa ne conduca!
Cei de acum sunt destul de isteti incat sa va foloseasca, pe dvs si ideile dvs, dar DOAR IN INTERESUL lor propriu!
Va voi vota, dar voi fi doar unul din cei 0,5% (procentul cel veti obtine in alegeri) neconformisti in viata!
Foarte interesant…..
am forward-at si am sa il dau mai departe in continuare la toti cunoscutii.
Nu avem bani , dar cumparam ceasuri la mana a 2-a la cca 23mil euro (daca nu ma insel) din Anglia.
Nu avem bani pentru bugetari dar dam 700.000 de euro pentru o scena in Mamaia pentru 3 zile
Si lista poate continua.
Pana nu vor cadea si noii alesi nu ne vom putea ridica.
Avem o tara cu un potential extraordinar dar e stoarsa de hoti
Un blog pe înţelesul tuturor ce conţine nişte metode de a face bani probate cu succes. Nu veţi regreta.