Falimentul personal – Spaima bancilor

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

O lege care functioneaza cu succes in SUA si este prezenta aproape in toate legislatiile statelor din Uniunea Euro­peana este dezavuata in Ro­ma­­nia. Inspirat dupa cele­brul “Chapert 13″ american, pro­iectul de lege initiat de avo­catul Gheorghe Piperea zace in Parlament avand putine sanse de a fi luat in discutie mai devreme de martie 2010. In tot acest timp, multi dintre romani isi pierd slujbele si ajung sa nu mai aiba ce manca dupa nici o luna. Iar banca, in lipsa unei legislatii, ii are la cheremul ei putand ori­cand sa-i azvarle in strada, in plina iarna.

Cititi restul articolului in Ziua.

Romania si Bulgaria, singurele tari membre ale UE care nu au o Lege a falimentului persoanelor fizice

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Romania si Bulgaria sunt singurele state ce fac parte din Uniunea Europeana care nu au reglementat, printr-o lege generala sau speciala, insolventa persoanelor fizice.

O reglementare a insolventei persoanelor fizice este imperios necesara. Desi bancherii nu sunt de acord, persoanele fizice aflate intr-o stare de supraindatotare nu au niciun fel de protectie si cred ca acest lucru va fi bun si pentru banca, iar acest lucru nu se doreste a fi inteles si acceptat de ARB  – Asociatia Romana a Bancilor.
Un articol al Wall-Street AICI.

Un eveniment marca ZF: Cum te poate proteja insolventa de creditori?

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Maine, 24 septembrie, la Hilton ma puteti vedea la acest eveniment. Sunt printre speakeri cu una din cele mai interesante teme: “Falimentul persoanelor fizice”.

Detalii AICI

Milogu SA – iata starea in care putem sa consideram ca a ajuns statul roman!

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Mai actuala ca niciodata, sceneta de mai jos, in care Dem Radulescu joaca rolul SA-ului Milogu’ poate fi considerata, de departe, cea mai potrivita paralela la starea de faliment in care se afla statul Roman.

Smerite sugestii catre maria sa, Guvernul

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

In caz de inundatie, barajele de acumulare sunt deversate controlat, localitatile din vecinatatea barajului fiind sacrificate (nu si oamenii), pentru a opri distrugerea intregii regiuni. In caz de incendiu pe suprafete mari, vegetatia de la marginea focarului este incendiata, pentru a tine sub control incendiul si a-l opri sa se extinda intr-o asemenea masura incat sa puna in pericol casele oamenilor sau localitatilor. Daca un intreg sistem economic sau financiar este in pericol de colaps, una sau mai multe companii ori banci sunt lasate sa falimenteze, pentru a putea salva sistemul.

Principiul inundatiei controlate a fost aplicat in Statele Unite (si, intr-o maniera tipic europeana, prin intermediul ajutoarelor de stat de salvgardare, si in marile state ale Uniunii Europene, incepand cu Franta, Germania si Marea Britanie), fiind deja publicate date statistice din care rezulta ca deriva economica si financiara se apropie de sfarsit. Banci ca Washington Mutual, banci de investitii ca Lehman Brothers sau Bear Sterns, mari corporatii care detineau suprematia in domeniul lor de activitate, ca General Motors si Chrysler, au fost fie falimentate, fie puse sub protectia tribunalului ori preluate pentru a fi salvate. Primul si cel mai important efect al aplicarii principiului inundatiei controlate a fost acela al stoparii pierderilor. Daca un robinet e vechi si, desi nu mai functioneaza, totusi ai nevoie de el, atunci il inlocuiesti cu unul nou, care sa nu mai provoace pierderi. Daca robinetul este si vechi, si inutil, atunci il extragi din perete si obturezi teava, ca sa nu mai provoace pierderi. Un al doilea efect esential al acestor falimente este cel vizibil acum in planul competitiei – bancile falite sau unele divizii ale acestora au fost preluate de concurenti, care acum produc profit (si, deci, si venituri la bugetul de stat) si locuri de munca (si, deci, reluarea consumului si usurarea sarcinii statale de suport al somerilor). Bancile care au rezistat crizei sunt acum intarite si activeaza, practic, pe un teren fara concurenti. In locul celor doi mari constructori americani de masini (numarul 1 si numarul 3 mondiali in anul 2007) au aparut alti jucatori, concurenti ai acestora, fie cei japonezi, fie cei europeni, care produceau masini mai eficiente din punct de vedere energetic, mai ecologice si mai economicoase. Un al treilea efect esential al aplicarii acestui principiu este salvarea prin faliment. Desi alaturarea celor doi termeni ar putea parea un oximoron, in fapt salvarea prin faliment este o realitate cat se poate de palpabila. Intr-adevar, chiar daca sunt bankruptcy, GM si Chrysler sunt sub protectia tribunalului, ceea ce inseamna ca nici un creditor nu ii mai poate executa silit, nici o creanta nu mai poate fi majorata cu dobanzi, penalitati si alte costuri. In plus, feriti de presiunile creditorilor, managerii de criza ai celor doi constructori de automobile pot pune la punct si, ulterior, implementa, un plan de reorganizare care sa salveze companiile respective. Impreuna cu aceste, vor fi salvate in mare masura si locurile de munca generate de cele doua companii, fondurile de pensii si de asigurari de sanatate care depind de ele, industria orizontala creata pentru a sustine productia, comercializarea in intretinerea automobilelor produse de cele doua companii, veniturile la bugetele centrale si locale generate de aceste companii si tranzactiile le bursa cu actiunile celor doua companii. Constructorii de automobile care vor rezulta din GM si Chrysler vor putea redeveni jucatori importanti pe piata relevanta, mai ales ca starea de bankruptcy a fortat atat GM cat si Chrysler sa renunte la vechile proiecte fantasmagorice si la masinile ultra-consumatoare de energie, in favoarea unor masini economice si mai putin poluante. Or, aceasta decizie, unita cu cresterea volumului de vanzari de masini ecologice determinata de noii lideri in domeniu, va influenta masiv nu numai consumul, ci si starea mediului, precum si geopolitica, actualii detinatori de resurse energetice urmand a pierde din importanta strategia pe care le-o confera “sansa” de a detine petrol si gaze.

Intr-o economie de piata, cele sumarizate mai sus sunt cele mai eficace masuri anti-criza, atat la nivel macro-economic, cat si la nivelul IMM-urilor. Guvernul Boc nu trebuie sa re-inventeze roata. In loc sa incerce sa salveze Oltchim cu garantii de stat de peste 500 milioane de euro, Guvernul, in calitatea sa de actionar foarte majoritar la aceasta companie ar trebui sa ceara de urgenta insolventa, pentru a determina toate cele trei efecte esentiale ale principiului inundatiei controlate explicate mai sus. Oltchim nu este singura companie cu probleme si cu pierderi din Romania si, daca Guvernul insista in a acorda companiei Oltchim acest ajutor de stat (ilegal sau, in orice caz, greu de admis de catre Comisia Europeana), s-ar putea ca si alte zeci de companii mari sa ceara sa li se aplice acelasi tratament, ceea ce ar ridica nu numai probleme de identificare a surselor de finantare pentru asemenea ajutoare (se vede cat de priceput este guvernul actual in asigurarea surselor de finantare pentru salarii si pensii), ci si grave acuze de concurenta neloiala in cadrul Uniunii Europene. Caci, intr-adevar, probleme au si CFR Infrastructura, si CFR Marfa, si CFR Calatori, si CNH Petrosani si multe altele. Pe de alta parte, Guvernul va trebui sa explice, dupa salvarea Oltchim, de ce salariatii, comunitatea locala din Valcea si industria orizontala din jurul Oltchim merita ajutate sa supravietuiasca crizei in timp ce cateva sute de mii de IMM-uri, cu tot cu cele 2 milioane de angajati ai acestora, nu merita acest ajutor si de ce, spre exemplu, cei 800.000 - 1.200.000 de someri preconizati a exista in Romania pana la finele anului electoral 2009 nu merita acest ajutor. Ca si contribuabil care face o onoare din faptul de a-si plati taxele si impozitele, eu declar ca nu sunt de acord cu aceasta discriminare si, mai mult, declar ca nu vreau ca Statul roman sa foloseasca banii produsi de mine in alte scopuri decat pentru finantarea sistemului de sanatate, aparare, ordine publica si protectie sociala si a sistemului de invatamant. Chiar asa, cum ramane cu celebra majorare cu 50% a salariilor cadrelor didactice, impusa in Parlament chiar de cele doua partide din coalitia aflata acum la guvernare? Cum va stopa Guvernul exodul cadrelor didactice catre Occident, pe motiv de saracie? Ce raspuns ii va da Guvernul acelui parinte de copil de la tara care observa ca scoala la care invata copilul sau mai are 2 profesori, dintre care unul suplinitor si altul pensionar, rechemat la “datorie”? Guvernul ar trebui sa se gandeasca, intr-un final, si la cei care platesc taxe si nu doar la eternele intreprinderi romanesti de stat, bugetofage si falimentare.

Oltchim, alaturi de alte “vedete” din topul datornicilor la stat si la bugetele de asigurari sociale, are pierderi. Acesta este un fapt. Tot un fapt este si dependenta acestor pierderi perpetue de eternul management al Oltchim (si al celorlalti colegi de top ai Oltchim). Pierderile nu pot fi stopate prin alte injectii de bani publici in aceasta caruta costisitoare dar fudula, ci doar prin punerea Oltchim sub protectia tribunalului. Daca Oltchim are sanse sa se salveze si sa produca profit intr-un viitor cat de cat apropiat, atunci singura optiune pentru Oltchim si pentru actionarul sau majoritar este reorganizarea judiciara. La fel si pentru colegii sai de top. Datoriile imense la bugetul de stat pe care le cumuleaza aceste mari intreprinderi aflate perpetuu in dificultate (nu am facut un calcul, dar pariez ca depaseste de cateva ori bugetul necesar platii salariilor cadrelor didactice majorate cu 50%), in loc sa fie sterse sau amputate, ar putea fi, intr-un viitor previzibil, platite, in totalitate sau in parte. Pentru cei ce vor un exemplu, ii invit sa se informeze despre cazul Rafo Onesti. Fortat de constrangerile procedurii insolventei, actionarul majoritar al Rafo a achitat Statului roman, prin ANAF, in cursul anului 2007, suma de 350 milioane de euro. De euro, nu de lei vechi.

Stimate dle prim-ministru, cu smerenie va spun: iata de unde puteti lua bani pentru a finanta cheltuielile bugetare si iata cum puteti salva economia romaneasca.

Sa turnam un pic de gaz pe foc

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Se vorbeste in ultimul timp in termeni inflamabili despre crize de tot felul, dar cu moderatie, asa ca am sa folosesc cu zgarcenie din gazul de care dispun, stropind doar putin taciunii aprinsi ai sistemului bancar romanesc. Nu de alta, dar un anume domn de pe varful asociatiei breslasilor bancari se lauda nu demult cum a pus el la cale incriminarea infractiunii de lansare de zvonuri nasoale la dresa bancilor si cum nazbatia sa ar fi fost in asentimentul ministerului justitiei (eu n-am auzit o confirmare de la cesta; stiindu-l specialist in banking, zic ca domnul breslas in cauza ne vinde, de fapt, gogosi) iar un alta domn bancher, cu staif de expat, ne relata cam in aceeasi perioada cum colaboreaza el cu procurorul general al Romaniei pentru descoperirea si pedepsirea zvonerilor care ar fi lansat acuzatii ca o banca din Romania ar fi in situatie cam urata. Domnul in cauza era sigur nu numai ca banca in cauza nu ar avea probleme dar ca, de fapt, banca e pe un trend ascendent spectaculos in conditiile in care toate bancile europene si americane sunt cam pe faras. Pacat ca nu s-a incriminat inca prostia solemna.

Iubind frumosul cu masura, filosofam fara moleseala, zicea un filosof grec. Asa ca, e mai bine sa aruncam cu flori in sistemul bancar roman, caci fabricarea de vesti bune despre banci nu este infractiune, iar jumatatile de adevar  spuse cu subinteles nu dauneaza nimanui, ci dimpotriva, noi putem dormi linistiti: cat nu stim cealalta jumatate de adevar, nimeni nu ne va strica linistea electorala.

Dar, daca tot se poate “colabora” cu procurorul general al Romaniei, poate nu ar fi rau daca institutia respectiva ar declansa o investigatie criminala pentru urmatoarele fapte.

Un numar de banci comerciale romanesti detinute de banci comerciale europene, in concurs cu o agentie de rating au pariat pe devalorizarea monedei nationale pana la 4,2 RON/EUR. Prin interventia BNR, cursul a fost mentiunut in marje normale, motiv pentru care speculatorii au pierdut pariul, fiind nevoiti sa se imprumute in lei, penru a-si acoperi contrapartidele, la dobanzi uriase. Pentru a-si putea acoperi pierderile din speculatiile respective, esuate, trezorierii bancilor implicate au incercat o operatiune concertata de ridicare a dobanzilor la creditele in lei acordate clientilor. Intre timp, dobanzile la creditele interbancare, rezultand cresteri exponentiale ale costurilor acestor credite. Unele banci au renuntat la creditele de retail, multe dintre ele inghetand, pur si simplu, creditarea. Aceste speculatii si consecintele lor au adus prejudicii consistente economiei Romaniei, o economie care parea in septembrie ca va fi ferita de consecintele crizei financiare mondiale, dar care s-a trezit acum cu o criza proprie, creata de sistemul bancar autohton, extinsa de la banci la intreprinderi. Aceasta este, stimati vectori ai zvonului, subminare a economiei nationale, infractiune veche din Codul penal, in vigoare de cand lumea si nu doar virtuala. Incercarea de ridicare a dobanzii prin concertarea pozitiilor mai multor banci este o frumoasa operatiune anticoncurentiala care poate fi sanctionata de Consiliul Concurentei cu amenzi de pana la 10% din cifra de afaceri a bancilor in cauza (ceea ce inseamna faliment automat pentru banca in cauza, caci nici o banca romaneasca nu poate suporta un astfel de cost in prezent). Toate acestea sunt cunoscute de BNR, dar oficialii BNR nu ne spun care sunt bancile si, in special, cine sunt persoanele responsabile din aceste banci care se fac vinovate de aceste speculatii si de consecintele lor, ceea ce inseamna favorizarea infractorilor. Poate aflam, totusi, de la Consiliul Concurentei, cine sunt cei vinovati; nu de alta, dar coordonatele faptei de care vorbesc cu atata ardoare greenspan-i nostri sunt informatii de interes public, care ar trebui sa fie degraba dezvaluite, ca sa stim si noi de cine sa ne temem; sloganul din 1999 (“dormiti linistiti”) nu prea mai merge in prezent, caci suntem logg-ati la internet, nu?

Cateva banci europene, care au si in Romania filiale, in afara de faptul ca au fost salvate de la faliment cu bani publici, inclusiv cu bani ai Uniunii Europene, la bugetul careia contribuim si noi (chiar, cati dintre romani stiu ca Romania vireaza cam 3 mld. EURO/an la bugetul Uniunii?), s-au lansat in operatiuni speculative pe monede ale unor tari ca Romania, membrii ai Uniunii, dar mai de colea, din est; nu au facut aceste operatiuni in nume propriu, ci prin intermediul filialelor lor din Romania sau al mandatarilor lor; in afara de infractiunea de mai sus, aici putem vorbi si de o deturnare de fonduri. O investigatie criminala ar fi mult mai de efect decat o interventie moale si ipocrita in Parlamentul European.

Oficialii guvernamentali sau bancari ne asigura ca sistemul bancar romanesc nu este in criza. Dar nimeni nu ne explica de ce, daca nu suntem in criza, aceeasi oficiali lanseaza informatia ca o banca poate fi sanctionata de BNR cu amenzi de 1% din cifra de afaceri si, in extremis, cu ridicarea licentei bancare daca nu isi constituie la timp rezervele minime obligatorii. Cum adica, sunt banci romanesti in aceeasi situatie, de a nu-si constitui aceste rezerve? S-a inchis deja robinetul finantarilor ieftine in Euro de la bancile-mama? Nimeni nu ne explica de ce bancile contiua sa tina dobanzile la lei foarte sus, desi BNR declara ca sunt lei pe piata, deci bancile ar trebui sa se finanteze cu lei mai ieftin. De ce a fost nevoie ca Ministerul Finantelor sa ameninte bancile, ca daca nu reduc dobanzile la lei, statul va vinde populatiei obligatiuni de stat cu dobanzi mai mari decat cele ale bancilor? De ce continua, totusi, agentiile de rating sa ne reduca ratingul de tara si ratingul unor banci de talia BCR?

Aceeasi oficiali ne asigura ca, in cazul falimentului unor banci, depozitele populatiei sunt asigurate de stat in proportie de 100%. Dar nimeni nu ne spune ca, de fapt, depozitele populatiei nu sunt asigurate de stat, ci de o societate comerciala constituita de banci si finantata prin contributia bancilor, adica Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar. O societate comerciala, asa cum este Fondul, poate fi si ea, la o adica, in faliment, daca nu mai are bani sa isi achite datoriile, ceea ce nu se poate spune despre stat, care este intotdeauna solvabil. Pentru nelinistea dvs., aflati ca seful Fondului declara ca acest fond dispune, la o adica, de aproape 500 mil. EURO (dintre acestia, cam o treime nu sunt bani ai Fondului, ci un credit stand-by acordat de un numar de banci romanesti). Daca vom observa ca depozitele la o singura banca mare din sistemul romanesc se ridica de 7 mld. EURO, va veti da seama usor cat de solvabil este Fondul in cazul unui faliment bancar si cat de sigure sunt economiile noastre la banci.

Iar in final, stimati vectori de zvonuri, va rog sa decideti: cine este mai vinovat, cel care ascunde aceste informatii sau cel care le “furnizeaza”, chiar cu riscul de a fi acuzat de conspirationism? Cel ce lasa drobul de sare sa cada in capul copilului sau cel care se plange de acel pericol? Sau cel care pleaca in lume sa vada daca nu cumva exista oameni mai prosti decat primii? Nu ar trebui sa vina cineva sa ia dreacu’ drobul de pe soba?

O (Lehman) Brothers, where art thou?

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

a) Încrederea în produsele pieţei de capital este la un nivel alarmant după falimentul Lehman Brothers. Este un moment foarte prost pentru bursa noastră, pentru ca mult aşteptata revenire pe un trend crescător a indicelui Bet şi, în special, a indicelui Bet – Fi (SIF – urile) va ma întârzia. Foarte mulţi investitori au plecat şi şi-au lichidat poziţiile. Dacă săptămâna trecută mai erau doar 6.000 de conturi de investitori activi, după acest faliment numărul lor va scădea dramatic din  cauza panicii. Dar esecul/teama/prostia unora poate fi o oportunitate pentru alţii. Insiderii societăţilor listate la BVB, pentru că ştiu foarte bine care este realitatea (societăţile respective au o situaţie economică mult mai bună decât o arată evoluţia cursului acţiunilor emise de acele societăţi) vor cumpăra masiv acţiuni, consolidându-şi poziţiile, pentru că acţionarii mici şi panicaţi vor vinde la orice preţ, numai să îşi limiteze pagubele. Gândiţi-va ce mână cerească este acest faliment pentru acţionarii semnificativi ai SIF-urile, adică cele 3-4 persoane fizice care, prin interpuşi, deţin fiecare câte 5-12 % din SIF-uri.

b) Încrederea în bănci, în societăţile de asigurare şi, în general, în societăţile din domeniul financiar este sever zdruncinată. Falimentul Lehman Bros vine după un lung sir de falimente sau preluări pe preţuri de nimic a unor bănci aflate în dificultate şi după preluarea de către statul american a celor doi giganţi ai creditelor ipotecare (Fannie Mae şi Freddy Mac). Şi acesta nu este decât începutul, întrucât Lehman Bros era dependent de sau făcuse dependente mai toate băncile mari din lume, în special cele din Europa. Panica va duce la alte mari falimente, de data aceasta în Europa. Vom vedea acest lucru în câteva săptămâni, dacă nu în zile. Unele mari bănci europene au filiale şi în România, eventualul lor faliment ducând în mod implacabil şi la falimentul filialei româneşti. Pe de altă parte, sunt bănci în România care au expuneri mari pe Lehman Bros. S-a văzut la bursă că aceste bănci româneşti au avut severe căderi de curs imediat după anunţarea falimentului Lehman Bros. Reacţia pieţei atât de rapidă la această veste induce ideea că nu este vorba doar de o panică, ci de lucruri mult mai grave, care ar putea să ducă la faliment.

c) Lehman Bros era un campion al investiţiilor cu grad mare de risc, în instrumente financiare derivate şi în produse de hedging; aceste produse financiare foarte sofisticate şi frumos ambalate conţin o mare iluzie, ca să nu spun păcăleala: ele sunt, practic, un pariu între două contrapartide, adică spre exemplu eu pariez cu dvs. ca imobilele din Bucureşti vor creşte în următorii 5 ani cu 1000% şi dvs. pariaţi că nu vor creşte atât de mult sau nu vor creşte deloc; împreună emitem un instrument financiar derivat şi îl punem pe piaţă, în sistemul bancar sau în sistemul pieţei de capital; ceilalţi îl cumpără, fără a mai şti ce este în spatele lui; după ce intră în circulaţie, instrumentele respective capătă o valoare adăugată proprie mult mai mare decât cea pe care i-am conferit-o noi, atunci când am făcut un pariu, deci pe lângă scamatoria frumos ambalată de noi, se adaugă şi speculaţia pe curs, care provoacă pe principiul bulgărelui de zăpadă, pseudo-valoare, adică pseudo-bani. FED şi unii comentatori americani spuneau în vară că în sistemul financiar mondial sunt peste 2.000 miliarde de pseudo-dolari, adică bani care nu îşi mai au acoperire în realitate, masa monetară scriptică, monedă în plus faţă de echivalentul în aur sau în mărfuri al banilor reali; aceste instrumente financiare erau plasate peste tot în lume, inclusiv în Europa şi în România; în mod evident, când balonul de săpun se va spage (aşa s-a întâmplat şi în 2001 – 2002) va apărea o foame de lichidităţi uriaşa, de unde consecinţa punerii în vânzare a oricărui activ care poate avea un preţ cât de mic. Ca şi în cazul de mai sus, eşecul unora înseamnă oportunităţi pentru alţii. Cei ce vor avea cash, vor putea cumpăra acum la preţurile din 2004 şi vor cumpăra practic orice. La nivel mondial, cei care au bani în prezent sunt chinezii, arabii şi rusii. Toţi stau foarte bine la capitolul democraţie. La nivel naţional tot cei din Top 300 au bani. Toţi stau foarte bine la capitolul merit.

d) Intervenţia statului american (care mai este şi selectivă) pentru salvarea unor bănci sau instituţii financiare, în afară de faptul că este tardivă, pune în discuţie foarte serios chiar sistemul economiei capitaliste, care funcţionează pentru că cei eficienţi supravieţuiesc sau se îmbogăţesc, în timp ce cei care eşuează sunt eliminaţi din joc. Intervenţia este periculoasă, şi pentru că poate induce ideea că orice debitor poate să îşi neglijeze obligaţiile, omiţând să le onoreze, din moment ce marii debitori sunt salvaţi de stat. Şi, în fine,  cine ne spunea nouă să nu încercăm să salvăm întreprinderile noastre falite? Americanii? Banca Mondială, FMI? Comisia europeană? O, brother, where art thou?

Intreprinderea, realitatea ecomica si legea datoriei

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa –nu numai teoretic – de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii, dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare, asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti “stakeholders” in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul economic al intreprinderii sale.

Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care, nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii.

Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet.

Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.

Exista, oare, o lege (morala) a datoriei? Sunt imperativele economice suficiente pentru a infringe echitatea?

Simpli particulari, aflati in situatie de supraindatorare, fata cu procedura insolventei

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura (cuvintul este un exemplu de cuvinte rare si vetuste prezente inca in vocabularul Codului civil; dar ce ziceti de termenul folosit de Codul Calimach pentru faliment sau deconfitura : “mofluzlic”?

Interesant este ca, in conceptia Codului Calimach, procedura mofluzlicului era aplicabila si necomerciantilor; Codul Calimach ii considera “mofluzi” si pe comerciant, si pe simplul particular, daca oricare dintre ei era in stare de mofluzlic). Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si transparenta procedurii sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, aceasta procedura nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia unor state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franta si Germania, se preocupa in mod serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite. Legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, continuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. In urma cu peste un secol, un comercialist roman (M. A. Dumitrescu) propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Omul arata ca, in afara de faptul ca distinctia intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui era – si este – acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de insolvabilitate (deconfitura), numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul », spunea M. A. Dumitrescu, printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.
In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor contracte de un simplu particular poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. In Romania, rata de crestere economica a fost in medie de 7% in ultimii trei ani. Rata de crestere a indatorarii prin credite de consum a simplilor particulari a fost, insa, de cel putin 30% anual. Datele statistice arata ca pina la finalul anului 2006, un numar de 17,5 mil. de credite au fost contractate de persoane fizice. In mediul urban, cel putin 40% dintre persoanele in virsta de 18 pina la 65 de ani au contractat cel putin un credit, tipurile de credit cele mai utilizate fiind cele pentru nevoi personale. Iar restantele au ajuns deja la nivelul de 290 mil. lei (statistica este publicata in cotidianul Impact, care citeaza site-ul www.ghiseulbancar.ro, si se opreste la nivelul lunii august 2007). Aceasta tendinta de crestere a ratei de indatorare nu poate dura la nesfirsit, mai ales in Romania, o tara cu economie care nu si-a corectat deloc racilele din perioada comunista si nici din perioada de tranzitie la economia de piata si o tara in care cresterea economica este sustinuta, de fapt, de consum. Va urma, in mod evident, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Nici piata creditelor ipotecare nu este ferita de acest risc, chiar daca in Romania aceasta piata este la inceput si in plina dezvoltare, rata creditelor neperformante din acest sector fiind, in prezent, mai mica de 1%. Totusi, clientela acestor credite este puternic polarizata. Exista o minoritate de clienti care acceseaza credite ipotecare nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care spera sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula. Marea majoritate a populatiei are, insa, cu greu acces la aceste credite, date fiind preturile foarte mari ale locuintelor (determinate fie de factori obiectivi, cum ar fi cererea imensa de locuinte, fie de factori subiectivi, cum sunt investitiile imobiliare si nevoia bancilor de a acorda cit mai multe credite ipotecare). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la dobinzi real-negative (de unde si celebra, de pe acum, denumire de credite subprime) si aceasta in conditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, dobinda practicata de FED a sarit la 5,25%, datorita “bulei speculative care s-a spart”. Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii a inceput, astfel, sa scada. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate, de obicei, creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) au inceput sa isi pierd din lichiditate, de unde au rezultat pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor a avut de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana a dat semne de “oboseala”, intrind in recesiune. Acest trend descrescator se va opri, insa, cu siguranta, intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratament judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un “nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah.  Avind in vedere speculatiile imobiliare de pe piata romaneasca, afirmatia ca « si pe noi ne paste un risc de prabusire a pietei » (Bursa, p.1, editia din 13 august 2007) este, astazi, un truism. In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Presupunind ca o banca ar avea chiar si 1% din totalul creditelor de retail blocate in credite neperformante si in provizioane care sa acopere aceste credite, la care se adauga in prezent si rezerva minima obligatorie la creditele in Euro de 40% (procent calificat de Bogdan Baltazar ca fiind « criminal ») precum si cheltuielile cu executarea silita inseamna ca banca in cauza ar fi obligata la un efort financiar ridicat, care iar putea afecta indicele de solvabilitate. Daca, ipotetic, rata creditelor de retail neperformante ar ajunge la 10%, atunci se poate spune ca pentru banca in cauza s-ar apropia dezastrul. Poate ca executarea silita a unui numar de 10.000 de debitori neperformanti poate fi gestionata cu forte proprii de o banca asa cum este, sa zicem, Banca Transilvania. Cu un corp de executori bancari profesionisti, da, un astfel de efort poate fi sustinut. Dar daca ar fi vorba de 100.000 de executari silite ? Sa nu uitam ca executarea unei ipoteci poate dura ani de zile, mai ales in cazul debitorilor care au familii, iar ipoteca este pusa asupra casei. Este evident ca un asemenea numar de executari silite nu va putea fi gestionat de o banca, aceasta fiind, de fapt, nevoita, sa isi vinda creantele ipotecare respective, pentru a face rost de cash. Si, cind apare foamea de cash, apar si vinzarile in pierdere catre cei care detin cash-ul. Sunt fonduri si comercianti care abia asteapta o astfel de oportunitate. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut la procedura falimentului fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.
Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

Insolvența instituțiilor publice, Consecințele față de alegeri

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor.
Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei, regimuri aplicabile ad-hoc statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.
Legiuitorul roman a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila. Spre exemplu, art. 2 pct. 38 din aceasta lege defineste insolvenţă drept “incapacitatea unei unităţi administrativ-teritoriale de a-şi achita obligaţiile de plată lichide şi exigibile, cu excepţia celor care se află în litigiu contractual” (?!), dupa care, in art.75, se arata ca unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu contractual; b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.
Din start trebuie observat ca, prin OG nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, s-a instituit regula ca o creanta contra institutiilor publice finantate de la buget, constatata printr-un titlu executoriu, poate fi achitata numai daca acea creanta este prevazuta in bugetul intitutiei publice, la capitolul “cheltuieli”. Este de observat ca, potrivit art. 2 din aceeasi OG nr.22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau [nu] continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Numai in cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul respectiv de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite, asa cum impune art. 3 din OG nr.22/2002. Este adevarat ca, potrivit art. 4 alin.1 din OG nr.22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, dar este indubitabil ca  termenul de 120 de zile de la scadenta “obligatiei de plata”, stabilit prin art. 75 din Legea nr.273/2006  privind finantele publice locale, este nerealist, intrucit, prin lege, scadenta oricarei obligatii a institutiei bugetare se proroga pina la inceputul exercitiului financiar viitor si aceasta daca institutia bugetara in cauza isi respecta obligatia legala de a prevedea in bugetul pe anul viitor sume cu titlu de cheltuieli care sa acopere “obligatia de plata” respectiva. In plus, inca o prorogare de 6 luni este posibila, asa cum s-a vazut, in conditiile art. 2 din OG nr.22/2002.
Pe de alta parte, este deja o obisnuinta a unor unitati administrative-teritoriale, cum sunt consiliile judetene, de a angaja lucrari si obligatii de plata fara ca acestea sa fie bugetate ori de a se refuza sau intirzia plata unor alocatii bugetare pentru comunele din subordine, pe motiv de discriminare politica. In aceste conditii, dovada starii de insolventa, care este in sarcina creditorului si nu a debitorului, asa cum este cazul cu insolventa reglementata de Legea insolventei, va fi o dovada greu de facut.
In fine, se pune intrebarea daca nu cumva cuantumul creantei neachitate care da dreptul de a cere declararea starii de insolventa este prea ridicat. Intr-adevar, un procent de minim 50% din bugetul anual al unitatii administrative-teritoriale poate fi de-a dreptul prohibitiv in cazul unitatilor administrative-teritoriale mari de genul consiliilor judetene sau al Consiliului General al Capitalei. Este, de altfel, foarte greu de imaginat ca o institutie publica sa isi creeze o expunere atit de mare fata de un singur creditor, de unde concluzia ca incidenta acestei reglementari este redusa.
In afara caracterului lichid si exigibil al creantei, alte conditii referitoare la natura creantei nu se pun. Asadar, creanta poate rezulta atit din contractele institutiei publice (contracte administrative, achizitii publice), cit si din celelalte obligatii de plata ale acesteia, cum ar fi alocatiile bugetare pentru comunele din subordine, pentru serviciile publice descentralizate, regiile autonome din subordine, salarii neachitate etc. Singura exceptie o reprezinta “obligatiile de plata” aflate in litigiu “contractual”, mai precis, creantele care, fiind litigioase, nu au o existenta certa.
Cererea de deschidere a procedurii insolventei poate fi introdusa atit de creditorii care indeplinesc conditiile prevazute de art. 75 alin.2, cit si de catre ordonatorul de credite al unitatii administrativ-teritoriale, daca aceasta se afla in situatia de la art. 75 alin.2.
Conform art. 75 alin.3, in termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate (deci nu numai a creditorilor), ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în prevederile alin. (1). Conform art.75 al. (2) din Legea nr.273/20006, orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are, la rindl sau, obligaţia ca, în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit potrivit alin. (1), să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane interesate. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii prevăzute la alin. (4) atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru prejudiciile pricinuite părţii interesate.
Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator care, in termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea sa, întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale. De observat ca, desi legea nu precizeaza, este limpede ca si acest administrator se selecteaza tot dintre practicienii in insolventa, membrii ai UNPIR, asa cum rezulta indbitabil din art. 1 din OUG nr.86/2006. In plus, in mod cu totul neindeminatic, legea vorbeste de un plan de “redresare a insolventei”, ca si cind nu activitatea unitatii administrativ-teritoriale ar fi tinta planului de redresare, ci starea de insolventa.
Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale, în condiţiile legii. Indirect, din aceasta formula a legii, rezulta ca, pe perioada planului de redresare, debitorul poate fi desesizat sau nu, adica, ordonatorul de credite este in continuare indrituit sa conduca unitatea administrative-teritoriala insolventa sau aceasta sarcina revine administratorului. Planul de “redresare a insolvenţei” va cuprinde: (i) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale; (ii) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia; (iii) planul de achitare a debitelor către creditori. Planul de “redresare a insolvenţei” se supune aprobării consiliului local (?!), în termen de 10 zile de la întocmire, şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. Nu se vede de ce creditorii nu au nimic de spus in privinta planului, din moment ce prin plan se propun masuri care ii privesc si pe ei. Un “plan de achitare a debitelor” inseamna, implicit, esalonari si eventuale stergeri de datorii, masuri care ar trebui sa aiba si acordul creditorilor.
Daca se adopta un plan de redresare, administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei.
Daca nu se adopta un plan de redresare, administratorul va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administrator. În caz de nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator. Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă de catre administrator.
Asadar, sanctiunea cea mai drastica a situatiei de insolventa nu priveste unitatea administrativ-teritoriala in sine, ceea ce oricum ar fi inadmisibil, intrucit ar afecta comunitatea locala, ci il priveste pe conducatorul unitatii administrativ-teritoriale, asa-numitul ordonator de credite, adica, presedintele consiliului judetean sau primarul. Este interesant de vazut, din punctul de vedere al dreptului public, ce efecte ar avea o astfel de masura fata de alegeri. Intr-adevar, mandatul ordonatorului de credite este limitat de ciclul electoral. Desigur ca, pe perioada mandatului sau, ordonatorul de credite in cauza va fi lipsit de prerogativele demnitatii castigate la alegeri, dar ce se intimpla daca starea de insolventa si sanctiunea preluarii atributiilor de ordonator de credite de catre administrator se intinde peste data alegerilor? Se va aplica aceasta sanctiune si demnitarului nou ales? Din formula generica a legii, care se refera la “ordonatorul de credite” ca functie si nu ca persoana, rezulta ca sanctiunea se extinde si la noul ales. Este, insa, o situatie delicata, intrucit vointa electorala este, practic, anihilata in acest caz. Desigur ca, cel in timpul mandatului caruia s-a instaurat starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale si care, de altfel, este principalul vinovat de aducerea acesteia in stare de insolventa, nu va mai putea pretinde voturile electorilor, intrucit nimeni nu va mai avea incredere in el. Dar problema de drept public ramine, oricum, nerezolvata.
În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a procedurii de insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane interesate. Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la notificarea inchiderii procedurii, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei. Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară (?!), iar ordonatorul principal de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.
Trebuie precizat ca o astfel de procedura este aplicabila déjà, ea intrind in vigoare de la 1 ianuarie 2008, conform art.86 alin.1 lit.b) din Legea nr.273/2006.
Pina la aparitia unui prim caz de insolventa a unei comune sau a unui consiliu judetean, ramin de rezolvat multe probleme de interpretare sau aplicare a legii. Asa cum s-a putut observa din scurta analiza de mai sus, multe dispozitii ale acestei legi sunt nebuloase. Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara. US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.