Poluatorul plateste. Dar nu prea …

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In ciuda oricarei evidente si in contradictie cu deciziile de anul trecut ale CJUE (Tatu si Nisipeanu) si ale ICCJ (respingerea din 14 nov. 2011 a ril-ului Procurorului general al Romaniei), legiuitorul nostru a emis, totusi, Legea nr.9/2012 privind taxa de poluare. Legea are multe probleme de neconvetionalitate si de neconstitutionalitate, chestiuni care merita analize separate, dar cel mai iritant este modul in care autorii legii au conceput aplicarea principiului “poluatorul plateste” : proprietarii de rable nu vor mai putea vinde, data fiind valoarea prohibitiva a taxei; in consecinta, proprietarul rablei o va utiliza ad infinitum, poluind. In schimb, cei care vor cumpara masini, eventual masini noi, presupus mai ne-poluante, vor plati taxa de poluare. Discriminarea intre cumparatorii de masini noi si cei care cumpara masini vechi (din import sau de pe piata interna) este eliminata, in schimbul unei alte discriminari, care pe de-asupra mai inseamna si o rasturnare a principiului poluatorul plateste.

Un aspect mai putin evident, dar simplu de decelat la o analiza dezbracata de formalismul juridic, rezulta din art. 6 din noua lege.

Taxa de poluare se calculeaza in functie de emisia de CO2 (dioxid de carbon).

Toti am invatat in scoala ca, in caz de ardere completa, rezulta apa si dioxid de carbon (CO2). In caz de ardere incompleta rezulta monooxid de carbon (CO), un gaz toxic letal, precum si oxizi ai unor metale grele care se gasesc, de exemplu, in benzina (cum ar fi plumbul).

Este evident ca apa nu polueaza ci, dimpotriva, curateste. Nici dioxidul de carbon nu polueaza, intrucit el este absorbit de plante, in procesul de fotosinteza (pentru a fi “restituit”, ulterior, ca oxigen…). Multi oameni de stiinta considera ca dioxidul de carbon (CO2), in lipsa plantelor care sa il transforme in oxigen, produce efecte nefaste asupra mediului (incalzire globala, efect de sera), dar nu produce poluare. In orice caz, nici chiar aceste efecte secundare ale emisiei de CO2 nu sunt unanim admise ca fiind corect dovedite din punct de vedere stiintific. Aceste efecte secundare mai mult “se vad” si “se simt”, adica ele sunt “dovedite” mai mult empiric. Se considera ca, de fapt, nu dioxidul de carbon produce efectul de sera, ci taierea padurilor (http://www.sciencedaily.com/releases/2011/10/111013153955.htm?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+sciencedaily+%28ScienceDaily%3A+Latest+Science+News%29).

In realitate, ceea ce realmente polueaza sunt rezultatele arderii incomplete (monooxid de carbon si oxid de plumb, produsi toxici sau letali). Si, cu toate acestea, taza de poluare nu penalizeaza aceste emisii, ci emisia de dioxid de carbon!

In consecinta, legiuitorul nostru nu penalizeaza poluatorul, ci vinzatorul rablei. Sunt cam 2 milioane in Romania. Daca nu ar fi dramatic, ar fi de ris.

O mie de ani de liniste

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In perioada sarbatorilor am citit, printre altele, o carte scrisa de un spaniol (Julio Murillo Llerda), ziarist si expert in comunicare. Cartea se numeste “Shangri-La. Crucea de sub Antarctica”. Nu e cine stie ce, e un triller bunicel care reinterpreteaza istoria in mod original. Autorul trimite niste mici impunsaturi la adresa lui G. W. Bush si a lui J. Chirac. Trimite si niste critici voalate la adresa jurnalismului de tip ancheta interesata politic practicat de cotidianul britanic The Guardian. Si ne furnizeaza niste mari spaime fata de expansionismul economic german.

Interesant este ca aceasta carte este scrisa in 2008, cind aproape nimeni nu se gindea la marea depresiune care s-a instalat dupa falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. In orice caz, nu se gindea nimeni la asa ceva in Spania, tara de origine a autorului.

Am sa va citez un pasaj care mi-a atras atentia prin incredibila premonitie pe care o contine.

P.389-390

“ – Pina si un copil ar fi in stare sa vada ca in citiva ani Europa va deveni un haos […]. Lumea intreaga va fi zguduita, de la nord la sud, de la est la vest. Sistemul se va prabusi cu zgomot, vor izbucni razboaie pentru apa, pentru controlul asupra surselor de energie, milioane de fiinte disperate vor asalta un Occident terorizat, dispus sa isi apere resursele si identitatea intr-o lupta pe viata si pe moarte. Violenta si ura dintre rase se vor dezlantui in orase, ca o inundatie de neoprit. Cind se va intimpla, acele milioane de cetateni anonimi …

-          … ne vor cere sa preluam controlul, a concluzionat Ata Zidarului. Totdeauna s-a intimplat asa de-a lungul veacurilor. Amintiti-va cum atit de republicanii senatori ai Romei i-au dat puterea unui despot cind totul se clatina.

-          Stralucit, trebuie sa recunosc. Din pacate, veti domni atunci pe un morman de ruine.

-          Imperiile se reconstruiesc. O lume noua va renaste ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa. Un adevarat Reich de o mie de ani! Un timp de pace si prosperitate!”

Cartea se termina cu un dialog halucinant (p.428) :

-„Heil Hiltler, micuta mea!

-Heil Hitler, taticule!”

Si-acum, citeva cifre : 70% din comertul exterior al Germaniei este, de fapt, un comert intracomunitar. Adica, e ca si cind Berlinul ar vinde in judetul Renhania de Nord sau in judetul Bavaria (de fapt vinde in judetul Grecia sau in judetul Romania). Cica Germania a devenit al treilea cel mai mare exportator al lumii. E ca si cind ai spune ca statul California este cel mai mare exportator intrucit „exporta” in celelalte state membre ale SUA. Inca o cifra – in plina criza financiara, Franta si Germania obrazau Grecia ca nu si-a tinut deficitul bugetar sub control, dar in acelasi timp obligau Grecia sa cumpere armanent de 6 mld euro. Asta se intimpla in 2010. In 2011, Germania si Franta (Franchereich) obligau Grecia sa emita garantii de stat de peste 100 mld euro pentru a securiza creantele bancilor germane si franceze rezultate din obligatiunile grecesti. Pe 9 decembrie 2011, Germania si Franta impun, si celelalte tari (cu exceptia notabila a Marii Britanii) se supun, un imprumut cumulat in favoarea FMI de 200 mld dolari. Romania se lauda ca a semnat acordul si, desi era in dubiu daca sa contribuie la acest efort financiar, tocmai a platit FMI, cu titlu de contributie majorata, suma de 970 mld dolari.

Si inca ceva : cei mai multi romani (germanofili din fire) ii blameaza pe greci, italieni, spanioli si portughezi ca sunt lenesi si pleziristi si neseriosi (ca si cind noi, romanii, am fi foarte diferiti), in timp ce ii lauda pe harnicii si precisii si parolistii germani. Dar oare cine a observat cit deficit bugetar are Germania in perioada de la adoptarea euro (1999) pina in 2010? In fiecare an a depasit 6-7% din PIB. Iar statul Franchereich a avut deficite bugetare (are si acum) chiar mai mari. Oare cine a imprumutat cu bani aparent ieftini statele din zona PIIGS? Nu Commertzbank? Nu Hippovereisbank? Nu Deutsche Bank?

Se spune ca un german, un american si un roman au murit si au ajuns in acelasi timp in fata Sfintului Petru. Fiecare a fost intrebat de ce a murit. Americanul a spus ca si-a cumparat un avion Messerschmidt de mici dimensiuni, a intrat cu el intr-un zgirie-nori si a murit. Germanul a spus ca si-a cumparat un BMW ultimul tip, a intrat in stilp cu el si a murit. Romanul a spus ca si-a cumparat un Mercedes ultimul tip, dupa care a murit de foame.

Se spune ca un grec sau un roman, cind are bani sau credit isi cumpara un Mercedes. Ce isi cumpara germanul cu banii de pe Mercedes? Arme fratilor. Si resurse. Si apa. Asa cum ne spune spaniolul Julio Murillo.

Managementul privat la companiile publice

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Ideea de a numi manageri “privati” la companiile publice este, pe de o parte, inutila si ipocrita, iar pe de alta parte, costisitoare si ineficienta.

Separarea managementului de proprietatea asupra intreprinderii (afacerii) este o cerinta de eficientizare si de moralizare a capitalismului industrial. Din momentul in care marii industriasi – care obisnuiau sa se implice direct, ei sau familiile lor, in afacerea pe care o detineau – au decis sa isi deschida afacerea, adica listind-o la bursa si invitind micii investitori in actionariat, a devenit imperios necesar ca proprietarul sa nu se mai implice in management. Proprietatea a fost, astfel, separate de management. Pe de alta parte, in cursul secolului trecut s-a observant ca o afacere nu este doar masina de facut bani a proprietarului, ci si central intereselor financiare, sociale si chiar cultural a unui mare numar de personae care depend, intr-o mai mica sau mai mare masura, de supravietuirea acelei afaceri. Este vorba de salariati, comunitatea locala, partenerii de afaceri, bancile, furnizorii de utilitati, comunitatea nationala etc. sau de ceea ce Max Weber numea “comunitatea” generata de capitalismul industrial. Este vorba de ceea ce, mai recent, teoria guvernarii corporatiste denumeste stakeholders (actionari indirecti). Cel caruia i se incredinteaza astfel afacerea pentru o eficienta gestionare in folosul actionarilor si al stakeholderilor urmeaza sa fie controlat si supravegheat prin consiliile de administratie, interfata a proprietarilor cu managerul, in primul rind pentru a asigura perenitatea eticii originare a intreprinderii industrial dar si pentru a bloca tendinta, aproape naturala, de a acapara puterea si de a abuza de ea. Capitalismul industrial este sistemul economic in care se produce plusvaloare in folosul actionarilor si al comunitatii ce graviteaza in jurul afacerii. El nu are nimic de-a face cu capitalismul parazitar, cu vinatorii de control (cei care fac bani din fuziuni si achizitii ostile) si nici cu speculatorii. Acestia din urma nu creeaza plusvaloare, ci sustrag plusvaloarea creata prn munca decenta de altii.

In Romania nu exista capitalism industrial. Noi avem de-a face, de 20 de ani, cu un capitalism parazitar de stat, cu companii publice care, fie nu ar trebui sa existe, fie – daca acceptam totusi existenta lor – ar fi trebuit sa aiba un management separat de proprietar (statul) inca de la momentul infiintarii lor (1990-1992). Companiile publice, care s-au nascut virtual moarte de la inceputurile economiei de piata, au ramas in viata doar pentru ca statul le-a sustinut cu subventii ori le-a iertat in mod repetat de la datoriile bugetare. Rarele companii publice nascute viabile sunt neprofitabile doar pentru ca statul s-a implicat in managementul acestora. Si intr-un caz, si intr-altul, motivul implicarii statului nu a fost o strategie de creare sau mentinere a locurilor de munca si de plusvaloare in folosul comunitatii, ci interesul de a parazita aceste companii si de a permite sustragerea profitului de catre speculator si de catre cei aflati in relatii pernicioase cu politicul si cu administratia. In toate aceste companii, reprezentantii statului in adunarile generale, asa numitii membri in aga, membrii consiliilor de administratie, membrii comisiei de cenzori sau auditori, membrii in comisiile de privatizare etc, toti sunt numiti fie direct de partidele care se perinda pe la guvernare, fie de ministere. Toti acesti “capitalisti” sunt indemnizati cu sume care depasesc de citeva ori salariul mediu al oricarui angajat de top din companie, acesta din urma fiind cel care creeaza sau contribuie la crearea plusvalorii. In alta ordine de idei, in companiile publice sunt inca intrunite toate conditiile constituirii unor mari sindicate sau confederatii sindicale, atit pentru ca in acest sector inca mai lucreaza foarte multi salariati, cit si datorita faptului ca acesti salariati inca mai au un dram de disciplina “sindicala”. Marii lideri regionali sau nationali de sindicate nu mai sunt de mult implicati in industrie, ei pastrind o asa-zisa reprezentativitate chiar si dupa ce nu au mai avut calitatea de angajat la nicio companie publica. Si, totusi, sunt platiti de sindicate sau ciar de catre companiile publice cu salarii mari si foarte mari. Multi dintre acesti lideri sindicali sunt membrii in aga, in CA sau chiar patroni de mari afaceri care paraziteaza compania publica sau economia nationala, ei fiind inclusiv magnati de presa. Patronatele sunt si ele caricaturi de organizatii capitaliste, ele nefiind realmente organizatii ale patronilor (adica ale industriasilor), ci asociatii de fosti activisti care n-au avut loc prin partide si, in numele unui srl sau doua cu un angajat, s-au cocotat in fruntea “miscarii” patronale. Din aceasta pozitie ei ocupa locuri-cheie in diverse comitete si comitii (cum ar fi CES, atit de drag dlui premier). Un bun exemplu este un fost ministru al turismului care a devenit celebru prin vulgarizarea numelui Dracula.

Capitalismul romanesc asa-zis privat nu este, nici el, decit rareori un capitalism industrial, adica un capitalism unde se creeaza un folos pentru proprietar, actionar si comunitatea aferenta. Este evident ca, cu foarte putine exemple, milionarii romani si-au dobindit pozitia prin contracte cu statul (stat care pare, la vremuri de criza, ca nu exista decit pentru a oferi contracte acestor “abonati”), prin excursii mai mult sau mai putin directe in politica si prin tunuri imobiliare. In privinta corporatiilor prezente la noi in tara, situatia nu e cu nimic mai buna, intrucit profiturile sunt scoase din tara prin metoda mult mai selecta a preturilor de transfer si a trezoreriei centralizate (cash pooling), iar industria financiara detinuta de marile banci occidentale a stors de profit, bani si energie IMM-urile si simplii particulari indatorati la banci prin metode – cum ar fi inserarea de clauze abuzive in contracte – care le sunt complet interzise bancilor occidentale la ele in tara.

Asadar, este clar ca in Romania capitalismul este parazitar si speculativ si, de aceea, idea managementului privat la companiile publice este inutila. Caci este clar ca in continuare CA-urile vor fi populate cu fauna politica; la fel si aga; iar sindicatele vor avea aceeasi reprezentativitate ca si pina acum, adica, zero la modul real (nu exista legatura reala a liderilor sindicali cu salaratii), dar infinita la “modul” politic. Managerul si controlorii sai nu se vor razboi cita vreme tortul este mare si va fi cite o felie consistent pentru toti. Altfel, cita vreme cele doua parti ale ecuatiei nu se vor “deranja” reciproc, nu se va putea vorbi de eficienta in companiile publice. Ca sa nu mai vorbim ca, in plus, vom fi nevoiti sa suportam tot noi, contribuabilii, costurile acestui experiment. S-a vazut cit de mult intereseaza acest job “destinatarii”, din moment ce s-au inghesuit atit de multi consultanti, avocati, head-hunteri etc. pentru a cistiga aceste contracte de “consultanta”. Daca aveti curiozitatea sa vedeti cine sunt acesti consultanti, veti putea observa ca ei sunt cam aceeasi care sunt abonati la contracte cu statul si cam din aceeasi zona cu acei consultanti care, la inceputul anului 2011, au consiliat statul atit de bine pe citeva milioane de euro, incit contractul pentru autostrada Comarnic-Brasov s-a terminat fara a exista nicio despagubire din partea constructorului strain, care nu a putut asigura finantarea proiectului autostrazii si care, in acest fel, a lasat autostrada in faza de proiect politic.

Ca sa poata avea efectul scontat, masura angajarii de manageri privati la companiile publice ar trebui insotita de instituirea unor membri “privati” (termenul juridic corect este “indepedenti”) in aga si CA, acestea fiind realmente o interfata a managerului cu actionarul si ceilalti stakeholders si o modalitate eficienta de control si supraveghere a managementului. Nici nu era nevoie de o mare descoperire a FMI pentru a implementa aceasta solutie. Ea se afla in Legea societatilor comerciale inca din 1 decembrie 2006. A fost pusa acolo in urma unei proceduri de modificare a legii finantata de Banca Mondiala.

Dar cel mai important aspect nici macar nu a fost evocat. Companiile publice sunt intreprinderi in dificultate, care necesita masuri si manageri de criza si nu manageri privati. Criza in care se zbat aceste companii nu va putea fi solutionata de acesti super-manageri (de altfel, avem un astfel de super-manager la Fondul Proprietata si am vazut cit de eficient a fost anul acesta .. ). Aceasta pentru ca trebuie taiate datorii, iar taierea datoriilor catre fisc ridica problema ajutorului de stat, in timp ce taierea datoriilor catre banci necesita garantii suplimentare pe care companiile publice nu le au; trebuie trimisi in somaj multi angajati, iar sindicatele inca mai sunt puternice in companiile publice, unii lideri sindicali fiind chiar membri in CA sau aga, adica “supraveghetorii si controlorii” managerilor privati; in orice caz, este clar ca acesti lideri sindicali, pentru a nu-si pierde “jobul” sau pentru a-si justifica menirea, vor ridica salariatii impotriva managerului privat si acesta va pleca de buna voie, in doi timpi si trei miscari, inainte de orice incercare de restructurare. In fine, furnizorii de utilitati nu vor mai fi atit de constrinsi sa continue afacerile cu companiile publice, ca si pina acum, ci vor trece la rezilierea contractului si la oprirea furnizarii de utilitati. De aici consecinta ca, in loc sa se evite insolventa, se va intra pe o panta descendenta care va accelera intrarea in faliment.

Solutia simpla si la indemina o reprezinta procedurile de preventive a insolventei (concordatul preventive, mandatul ad-hoc) sau chiar procedura insolventei, in care se poate incerca fie o reorganizare judiciara, fie un faliment controlat.

Companiile publice sunt uriasi saci de bani. In aceste companii intra in permanenta cash, chiar si in cazul acelor companii care furnizeaza utilitati publicului si au un grad mic de incasare a facturilor. Im irezulta cu evidenta acest lucru dintr-o reorganizare judiciara pe care o gestionez la Galati (e vorba de Apaterm Galati, companie de utilitati publice care furnizeaza energie termica unui numar de peste 80 de mii de apartemente si care are un grad de incasare de facturi de sub 50%, dar si subventii de la stat sau de la primarie). In insolventa, sacul se peticeste si se stringe la git, iar gaura de la fundul sacului se astupa. Hemoragia de bani se opreste. Asta deoarece toate conturile bancare se inchid in favoarea unui singur, acest cont fiind operat exclusive de managerul de criza. Platile catre capuse, mai mult sau mai putin politice, se opresc instantaneu. Nicio firma de consilier local nu va mai primi bani ca sa sparga asfaltul de 2 ori pe luna pentru a mai face niscaiva lucrari la infrastructura subterana ca sa mai incaseze niste bani de la buget sau de la compania publica, pe care ulterior sa ii orienteze catre finantarea diverselor campanii electorale. Cash-ul obtinut dupa intrarea in insolventa se va utiliza exclusiv pentru achitarea datoriilor curente si pentru investii. Vor fi pastrati acei salariati care sunt necesari industriei companiei, toti ceilalti fiind concediati cu un simplu preaviz de 15 zile. Cel mai interesant lucru pentru discutia de fata este ca toti membrii in CA sunt demise de drept la deschiderea procedurii, ei fiind inlocuiti de administratorul judiciar si de comitetul creditorilor, iar atributiile aga sunt suspendate. Asdar, gata cu sinecurile si gata cu santajul sindical. Datoriile istorice nu se vor achita de indata (ci in trei ani), si nici integral. Chiar si datoriile catre stat sunt supuse procesului de ajustare, taierea de datorii fiscale ca urmare a unei proceduri de insolventa nefiind calificata de lege drept ajutor de stat. Evident, toti ceilalti creditori vor trebui sa accepte taieri ale creantelor lor. Mai mult chiar, unii creditori vor putea fi obligati sa furnizeze marfa au utilitati ori sa presteze servicii societatii insolvente, chiar daca datoriile istorice neachitate sunt mari.

In final, trebuie reamintite marile avantaje pentru debitor ale insolventei : protectia tribunalului, suspendarea executarilor, inghetarea creantelor, pastrarea controlului, instituirea unui real manager de criza in persoana administratorului special/judiciar, continuarea contractelor, concedierile facile, reducerea creantelor anterioare deschiderii procedurii, inlaturarea capuselor, actiunea in raspundere, actiunea in anulare. Despre toate acestea, intr-o postare viitoare.

Pentru moment, o intrebare retorica : de ce era nevoie de manageri privati la companiile de stat? Nu era suficient sa se respecte criteriile de independenta din Legea societatilor comerciale si sa se desemneze manageri/administrator independenti la companiile de stat?

Exproprieri pentru cauze de utilitate privata

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Un proiect de lege de modificare a Legii minelor nr. 85/2003, initiata de doi parlamentari, unul din opozitie (Toni Grebla, senator PSD, presedintele Comisiei juridice din Senat) si altul de la putere (Ioan Ruset, senator, PDL, nu stiu cine e), a fost adoptat deja de Senat si se afla acum in dezbatere la Camera deputatilor[1]. Proiectul are acordul de principiu al Guvernului, precum si avizul Consiliului Legislativ, ceea ce, avind in vedere ca este vorba de un proiect parlamentar, iar unul dintre initiatori este din opozitie, este destul de surpinzator. Nu stiu daca proiectul este popularizat (mie mi se pare ca este cam ocultat de autoritati), dar cred ca este bine de stiut ca el propune, nici mai mult nici mai putin, ca expropierea terenurilor din zona destinata exploatarii miniere sa se faca, in numele Statului roman, de catre titularul licentei de explorare si exploatare a minei. Mai mult, titularul licentei va avea dreptul, dupa exproprierea initiala, la o noua expropiere pentru terenurile adiacente, daca se va fi dovedit necesar pentru dezvoltarea proiectului minier.

Poate ca ma insel, dar proiectul pare a fi dar redactat in intregime de unele societati comerciale (mai precis, de avocatii lor). Expunerea de motive arata in esenta cam toate dificultatile judiciare intimpinate de aceste societati in ultimii ani (avize de mediu si avize de urbanism anulate sau invalidate in instanta, certificate de descarcare de sarcini arheologice si exproprieri intirziate fata de planurile de afaceri initiale, lipsa de finantare a autoritatilor centrale sau locale). Bineinteles, proiectul nu se refera la aceste societati in concret, ci la orice potential titular al unei licente de exploatare miniera. Dar similitudinile sunt cel putin ciudate, caci proiectul de lege in sine propune eliminarea certificatului de urbanism sau, dupa caz, pastrarea acestuia doar cu titlu informativ, de fotografie a locului, accelerarea avizelor de mediu si a emiterii certificatului de descarcare de sarcina arhelologica, posibilitatea ca toate sumele necesare acestor procedure sa fie avansate sau suportate, la cerere, de catre titularul licentei. Acest amanunt face o interesanta legatura cu un protocolul incheiat de o astfel de societate cu Ministerul Culturii, protocol vehiculat in presa (Revista Kamikaze de ieri), din care rezulta ca societatea promite Ministerului o finantare de  aproape 70 de milioane Euro, cu conditia finalizarii procedurii de descarcare de sarcina arheologice pina in decembrie 2011. In afara de posibilitatea ca exproprierea sa fie facuta pentru stat de titularul licentei, proiectul prevede si ca sumele necesare expropierii sa fie suportate de acelasi titular al licentei, si nu de statul roman, iar sumele stabilite cu titlu de despagubiri sa fie achitate doar proprietarilor care au hotarire judecatoreasca de recunoastere a proprietatii (desi proba proprietatii se poate face cu orice alt mijloc legal; asta o spune cu jumatate de gura Consiliul legislativ, in avizul sau conform). Daca cineva ar intentiona o suspendare a procedurii de expropriere, atunci va fi necesar ca el sa depuna in prealabil o cautiune de 10% din valoarea imobilului expropriat. Proprietarii vor fi, deci, la latitudinea titularului licentei : ori accepta sa se mute si sa primeasca ceea ce ii propune titularul licentei, ori se judeca cu acesta (nu cu statul). Deci, daca nu ai hotarire judecatoreasca ci, sa zicem, un testament sau un contract scris de mina acum 100 de ani, nu primesti nimic si, in plus, mai esti si stramutat, urmind a te judeca cu titularul licentei in urmatorii 2 pina la 20 de ani. Atentie, simplul satean din zona miniera, sa zicem, se va judeca cu titularul licentei, societate care are bugete de citeva milioane de euro anual pentru avocati din Bucuresti, de unde o “evidenta” egalitate a armelor intr-un astfel de proces. Proiectul propune si accelerarea scoaterii terenurilor arabile din circuitul agricol. De asemenea, proiectul propune ca plata taxei de explorare si de exploatare sa se faca nu statului roman (titularul dreptului de proprietate publica asupra resurselor subsolului), ci catre autoritatile locale. Probabil, pentru ca titularul licentei sa le poata controla mai usor. Orice primarie are nevoie de bani la buget, nu? In fine, proiectul propune prelungirea automata a licentei cu toata perioada procedurilor de expropiere si avizare. Mie mi se pare ca proiectul se potriveste prea bine cu situatia acelor societati titulare de licenta pentru a spune cu toata convingerea ca el, proiectul, este opera exclusiva a domnilor senatori.   

A se observa ca amendamentul la Legea minelor nr. 85/2003 a fost adoptat in Senat in 27.10.2009. El se afla acum in dezbatare in Comisia de Industrii. Deci, mai e un singur pas pina la adoptare, Camera Deputatilor urmind sa il ia in dezbatere in toamna.

Interesant este ca, desi Guvernul are unele obiectii de forma la proiect, pe fond il sustine. Desigur ca, fiind vorba de aur si alte resurse ale subsolului si de 2-3 potentiale companii cu bani si cu lobby eficient, Guvernul a putut fi usor convins sa sustina proiectul. Nu la fel s-a intimplat cu proiectul legii insolventei particularilor (care imi apartine) si cu OUG 50/2010 (care apartine Guvernului, care guvern nu si-a mai sustinut in Parlament propriul proiect … ).

Ideea din proiect dupa care expropierea se face de statul roman, prin titularul de licenta exista déjà intr-o lege in domeniul exploatatiilor de lignit (Legea 106/2008). Acceptind aceasta ca fapt normativ, Guvernul are, totusi, niste obiectii. La pct. 9 din “Punctul de vedere al Guvernului, 16 06 2010” (cu aceasta denumire apare pe site-ul Camerei Deputatilor) se arata ca obligatia de plata a despagubirii incumba statului roman, si nu titularului de licenta, pentru ca statul roman este expropriatorul (ca titular al proprietatii publice), in timp ce titularul de licenta este doar titularul unui drept de folosinta asupra imobilului expropriat. La pct. 10, fata de propunerea din amendamente de a conditiona dreptul instantei de a dispune suspendarea procedurilor de expropiere de faptul depunerii unei cautiuni excessive se considera ca propunerea ar fi neconstitutionala si contrara CEDO, intrucit ar bara accesul la justitie. La pct. 13, Guvernul nu este de acord cu derogarea de la procedura normala a descarcarii de sarcini arheologice, considerind ca termenele propuse nu sunt realiste si nici realizabile. In fine, la pct 19, Guvernul nu este de acord ca taxa de licenta sa fie platita autoritatilor locale, ci statului, intrucit acesta este titularul proprietatii publice. Cu rezervele respective, Guvernul sustine totusi intiativa legislativa.

Sa nu uitam ca, in plin proces de subcriptie a actiunilor detinute la Petrom (procedura esuata lamentabil intre timp), Guvernul anunta senin ca prelungit acordul cu OMV si Exxon de eplorare petrolier pe inca 5 ani de-acum incolo.   

Cind lumea intreaga descopera ca banii nu mai sunt decit preudo-resurse, Guvernul Romaniei, impreuna cu parlamentarii nostri, isi instraineaza rapid resursele. Pe pseudo-bani, si aceea putini. Halal.   

---

[1]http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=10585

Cind legea este ilegitima, dreptul se realizeaza in contra legii

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Intr-un stat de drept modern, o victorie a unei persoane sau a unui grup de persoane contra detinatorilor puterii economice sau politice va fi inceputul unei victorii generale, a tuturor victimelor abuzurilor. Justitia nu este sau nu ar trebui sa fie “un joc de poker al avocatilor” (cf.  Alain Pellet, expertul desemnat de Romania pentru delimitarea spatiilor maritime in litigiul de la Haga dintre Romania si Ucraina relativ la Insula Serpilor), ci locul unde cetatenii ajung, ca ultim resort, pentru a-si realiza drepturile. Judecatorii sunt cei care, dind prioritate la aplicare Tratatelor relative la drepturile omului la care Romania este parte si dreptului comunitar European, declara legea romana ca fiind inaplicabila si recunosc drepturile cetatenesti. Si acest lucru se face la propunerea a reclamantilor, de cele mai multe ori prin avocati (sunt si avocatii buni la ceva, nu?). In procesele colective probabilitatea realizarii eficiente si ne-costisitoare a drepturilor este mai mare, numarul mare de reclamanti facind posibila egalitatea armelor.

Asadar, dreptul cetatenilor, al consumatorilor, al pagubitilor sau al salariatilor, adica al celor multi si lipsiti de mijloacele financiare si legale de care dispun din belsug detinatorii puterii iese uneori la iveala in contra legii romane sau in contra clauzelor contractuale impovaratoare. Abuzul de putere, daca exista, este corectat prin interventia judecatorului.  

Detinatorii puterii politice se intreaba surprinsi cum este posibil ca un drept sa se realizeze in contra legii interne. Dar, in prezenta unei legislatii impredictibile si care se departeaza de la principiile democratiei, in prezenta unor legi ilegitime care se indeparteaza de bunul simt comun si de echitate , judecatorul este chemat sa aplice o lege mai inalta, cea relativa la drepturile omului si la principiile Uniunii Europene, lege la care Romania a aderat, renuntind in parte la suveranitatea sa. Cind legea interna este gresita, ilegitima, lipsita de sens, dreptul se realizeaza in contra legii, pentru ca legea incalca principiul echitatii si bunul simt comun. Legea este efemera, in timp ce dreptul este etern, caci dreptul este modul in care trebuie organizata pacea sociala. Judecatorul nu are doar dreptul de a interveni, ci chiar obligatia constitutionala de a realiza dreptul.       

Detinatorii puterii economice se lamenteaza ca legea sau judecatorul intervin in contracte, acte juridice care sunt privite in mod naiv sau radicalizat ca sacrosancte, sub cuvint ca sunt guvernate de asa-zisul principiu al libertatii de vointa. Dar contractele, mai ales cele de lunga durata, sunt rareori la libera negociere a partii slabe in contract, fiind impuse de comercianti, care deseori abuzeaza de pozitia lor dominanta in piata si de forta lor economica, juridica si chiar politica. Unele contracte sunt chiar impuse prin lege consumatorului (asigurarea obligatorie este un exemplu; la fel si rovinieta), in timp ce alte contracte sunt impuse de cvasi-monopolul, protejat de autoritati, pe care il detin comerciantii (contractele de furnizare de utilitati si contractele de credit de retail sunt alte doua bune exemple). Fiind construite pe clauze abuzive sau pe vointa alterata a consumatorului, aceste contracte nu pot avea toate efectele urmarite de comercianti, intrucit in mare parte sunt in contra ordinii publice si a bunelor moravuri. Legislatia de protectie (codul muncii, codul consumului) este menita a actiona ca un levier in favoarea partii slabe in contract, pentru a re-echilibra contractul, din start construit pe temelia unui dezechilibru major in favoarea comerciantului si in defavoarea consumatorului sau a salariatului, care este tinut sa suporte toate riscurile contractului. In plus, un contract de lunga durata este un parteneriat intre creditor si debitor, care sunt solidari in executarea contractului, fiecare avind obligatia sa il puna pe celalalt in postura de a-si executa obligatiile, dar si de a-si insusi emolumentul contractului. Un contract de lunga durata este facut pentru a asigura cistiguri ambelor parti (win-win situation) sau, dupa caz, pentru a partaja pierderile sau riscurile executarii sale. Daca acest echilibru nu este pastrat pe toata perioada contractului, judecatorul are nu doar dreptul, ci chiar obligatia de a “interveni” pentru a revizui si a reconstrui contractul intr-o maniera care sa faca posibila continuarea sa, in beneficiul ambelor parti.

In lipsa acestei competente a judecatorului, cei oprimati de legi ilegitime se vor revolta, cu riscul derapajului catre anarhie. Iar cei covirsiti de contracte impovaratoare vor intra in faliment, determinind la final falimentul comerciantului. Dreptul de aceea este organizarea pacii sociale, caci permite reconstructia pasnica a raporturilor sociale prin solutii juridice.

Democratia inseamna drepturi individuale transformate zi de zi in fapte si nu doar sloganuri legale ori activitati ale administratiei cu caracter de PR. Cetateanul nu poate astepta o reactie eficienta a legiuitorului sau a institutiilor, ca solutie la problemele proprii, caci aceasta reactie e intodeauna populista si/sau intirziata. Si atunci el ataca legea sau contractul in justitie, in mod individual, dar si in procese colective, in acest caz cu mult mai multa forta si convingere. Interesant este ca cei care declanseaza procese colective sunt oameni educati si informati, sunt oameni care si-au putut cunoaste drepturile, in prealabil apelului la justitie. Asociindu-se in consortii procesuale, ei ajung in situatia in care pot angaja avocati comparabili ca notorietate si competenta cu avocatii detinatorilor puterii (in mod evident, scumpi si influenti) si, deci, la o dezirabila egalitate a armelor in proces. Fata de aceasta realitate a asocierii cetetenilor in vederea realizarii drepturilor lor individuale, reactia institutiilor statului si reactia tribunalelor a fost in mare parte anacronica, in contra-timp cu vremurile, dar lucrurile par a se schimba in tribunale, intrucit pe de o parte oamenii au reinceput sa creada in justitie, ca ultim resort in lupta lor pentru drepturi, iar judecatorii au inceput sa inlature de la aplicare legi sau clauze contractuale ilegitime.  

Detinatorii puterii politice sau economice care abuzeaza de ea – bancile, patronii, monopolurile sau cvasi-monopolurile, institutiile statale – au propria lor agenda politica sau economica si de organizatie, agenda care nu concorda cu sau nu tine seama de realitatile societatii romanesti, mai ales in perioada de criza pe care o traversam. Nu tin cont, deci, de agenda publica. La nivelul cetatanului, masurile de austeritate si planurile de profit ale puterilor politice si economice nu tin loc de necesitatile urgente ale fiecaruia. O privire chiar si superficiala a detinatorilor acestei puteri la procesele colective declansate anul trecut sau anul acesta le-ar atrage atentia, caci suntem in prezenta unei adevarate miscari civice, care revela si solutiile reale ale crizei. Procesele colective contra bancilor, unde se invoca incalcarea prin contracte de credit de consum a legislatiei protectiei consumatorului, precum si cele pentru pensii, au fost organizate in faza pre-judiciara de cetateni, care s-au asociat informal in grupuri de dezbatere si actiune si care comunica eficient intre ei prin intermediul internetului. In mare parte, gestiunea acestor procese se imparte si acum intre grupurile de initiativa si casele de avocatura care organieaza procese colective.

Am indicat procesele colective ca solutie pentru stoparea unor abuzuri inca din 2008-2009 (taxa de poluare, radarele fixe, ridicarile ilegale de masini). In acea perioada, criza nu lovise asa de puternic individul, iar autoritatile inca nu constientizasera ca si Romania va fi lovita de criza. De aceea, demersurile au avut un ecou relativ redus ca intensitate. Dar in 2010 criza s-a instalat deplin in Romania si a inceput sa se simta la nivel de individ, care a inceput sa pretuiasca orice leu pe are il cheltuieste in plus si, cu atit mai mult, orice leu pe care il plateste nedatorat bancilor sau ii este confiscat de stat ca urmare a masurilor de austeritate. De aceea, revolta judiciara contra abuzului de putere politica si economica a avut o dimensiune asa de inalta in 2010 comparativ cu 2008-2009. Si, cel mai important, procesele colective din 2010 i-au facut pe detinatorii puterii sa se teama de abuzurile lor si sa incerce sa vada legea si contractele altfel, ca instrumente de drepturi nu numai pentru ei, ci si pentru destintari ori pentru co-contractanti.

Raspunsul autoritatilor – in care includ si sefii de orice nivel ai judecatorilor – la acest curent a fost de descurajare a judecatorilor sau chiar de timorare a acestora. Multi dintre judecatori au inceput sa se teama de sanctiuni disciplinare sau de riscul de a nu isi putea continua ascensiunea profesionala. Unora li s-a oferit o cariera corespunzatoare in schimbul unor solutii care sa nu deranjeze puterea. Si probabil ca unii au acceptat oferta, intrucit solutiile revolutionare din toamna anului 2010 au fost desfiintate in recurs, in ciuda unei evidente incalcari a principiilor CEDO si ale dreptului comunitar european. Raspunsul puternicilor economiei la acest curent a fost majorarea bugetelor de PR, cu accent pe decredibilizarea liderilor de procese colective si pe descurajarea reclamantilor. Multi judecatori au inceput sa se intrebe daca este bine sa actioneze ca oameni ai cetatii in timp ce cariera le este pusa in pericol sau creditele angajate la banci le sunt declarate scadente anticipat. Si probabil, mai ales cei din Bucuresti, au cedat propriilor tentatii mirene, in defavoarea atitudinii semi-eroice din toamna, cind in sute de procese bancile erau trimise la podea. Este clar ca, spre exemplu, la Curtea de Casatie puterea economica a bancilor este considerata mai importanta decit multimea de 4 milioane de consumatori, din moment ce, recent, s-a desfiintat decizia unui curtii de apel din tara, decizie pe care eu o laudam in urma cu doua lumi pe blogul meu. Sau, cine stie, judecatorilor le-a disparut, intre timp, curajul de a-si respecta obligatia din Constitutie de a aplica dreptul chiar si in contra legii. Sau independenta?

Ma intreb ce au de spus liderii revolutiei judecatoresti din 2009, ajunsi acum in CSM. Mai ales ca, foarte recent, unul dintre acesti lideri a devenit membru in CSM, organism care se comporta ca un fel de sefie colectiva a sistemului judiciar si pe care persoana in cauza il critica cu multa convingere si cu sabia independentei si a curajului in mina in perioada 2009-2011. Daca va face in CSM ceea ce a sustinut in ultimii ani (printre altele, ideea de lasare inaplicabila a legii romane pentru motiv de contrarietate cu CEDO si cu dreptul comunitar european), probabil ca voi vota si eu persoana in cauza pentru „omul anului 2011 in Romania”. Daca nu, voi considera ca a declansat o furtuna intr-un pahar de apa sau, mai plauzibil, o revolutie personala menita a prelua puterea si atit.            

Procesele colective sunt grele si de natura a demola unele cutume ale instantelor ori de natura a deranja comoditatea judecatorilor. Refuzul de a le judeca sub diverse pretexte (inadmisibilitate, lipsa de timp, lipsa de resurse financiare, logistice si umane, complexitate ridicata, lipsa de obiect pe motiv de abrogare sau revocare a actului administrativ atacat, inlocuit intre timp de putere cu un alt act administrativ sau cu o ordonanta de urgenta, inatacabila in contencios, „ne-prevederea” in lege etc.) este cel mai periculos risc pentru statul de drept, mai ales in aceasta perioada de criza, cind cei puternici devin si mai puternici, pe motiv ca sunt prea puternici pentru a esua.

Am intilnit judecatori care refuza sa judece procese colective, pur si simplu. O intreaga sectie a Tribunalului Bucuresti – sectia de litigii de munca – refuza procesele colective in materie de pensii si alte drepturi sociale pe motiv ca sunt prea complicate si ca fac indirect inaplicabila regula repartizarii aleatorii „optime” a dosarelor, regula care a dus la consecinta unor termene de peste 18 luni in litigiile de munca (despre care stim cu totii ca sunt realmente pe viata si pe moarte). Este o directiva a conducerii sectiei, care se respecta si nu se discuta. Cu toate ca judecatorii se considera independenti. Si cu toate ca, atunci cind au obtinut in justitie salarii si sporuri, judecatorii si procurorii au facut-o in procese colective. Sunt, de altfel, notorii situatiile in care, sub pretextul independentei, judecatorii refuza sa aplice precedentul judiciar. O doamna judecatoare de la sectorul 3, recent venita de pe bancile INM, obisnuieste sa spuna in stil Louis XIV : „eu nu sunt tinuta de ceea ce spun alti judecatori”. Adica, l’etiquete c’est moi. Aceasta in conditiile in care CEDO ne spune de ani de zile ca tocmai refuzul precedentului judiciar este incalcarea cea mai grava a accesului liber si efectiv la justitie si ca precedentul judiciar este lege in sensul Conventiei, in timp ce legea interna, imprevizila, schimbata zi de zi, impanata cu politici efemere, nu este lege in sensul Conventiei. Daca acest gen de independenta este deprinsa in INM, poate ca ar fi momentul sa ne intrebam daca o astfel de scolire a judecatorilor ne dorim. Daca procesele colective sunt atit de ostil primite de judecatori, dupa ce in anii din urma le acceptau pe motiv ca reclamanti sunt ei, poate ca ar fi momentul sa ne intrebam daca nu cumva ar trebui organizate curti cu juri pentru acest gen de procese, care sa se pronunte cu simplitate si pe intelesul tuturor, pe baza realitatii faptelor, a echitatii si a bunului simt comun, lasind judecatorilor „grija” sau „distractia” formelor procedurale si a exceptiilor, inadmisibilitatilor si a altor bla-bla-uri tehnice neinteresante, ba chiar detestabile pentru omul de rind. In fine, daca precedentul judiciar este atit de vehement refuzat de judecatori care se considera un fel de semi-zei ai societatii, poate ca ar fi bine ca precedentul judiciar din procesele colective sa devina lege interna a Romaniei. 

Revirimentul de incredere in justitie a cetatenilor din anul 2010 este o oportunitate pe care CSM, profesiile juridice si autoritatile nu ar trebui sa o piarda. Oamenii au vrut sa creada in justitia noastra si de aceea au creat consortii procesuale declansind procese colective. Implicind un numar mare de oameni, costurile legale si judiciare sunt suportabile, numarul cauzelor se reduce, iar solutiile date in dosare cu mii de reclamanti sunt mai greu de refuzat de judecatori cu titlu de precedent judiciar. E simplu, e de bun simt. Daca justitia va deveni simpla, logica, pe intelesul tuturor si predictibila, oamenii isi vor recapata increderea in justitie, iar detinatorii puterii vor invata treptat sa ne respecte pe noi ca cetateni, votanti si consumatori a la fois. Stiind la ce trebuie sa se astepte, oamenii n vor mai merge atit de des in justitie sa isi pretinda drepturile. Iar CEDO va rasufla, in sfirsit, usurata, putind sa inchida robinetul cu miile de cazuri romanesti cu care este inundata in prezent.

Abuz de majoritate

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

La finele lui aprilie 2011, actionarii majoritari ai BCR au hotarat, in mod abuziv, incorporarea profitului aferent anului 2010 in capitalul social al BCR. A fost impusa, astfel, modificarea actului constitutiv care prevedea obligatia BCR de a distribui ca dividende cel putin 40% din profitul realizat, instituind o derogare pentru anul 2010. In fata acestui abuz, unul dintre actionarii minoritari semnificativi ai BCR a formulat actiune in anularea acestor hotarariri si cerere de suspendare a efectelor acestora, intrucit s-a incalcat obligatia acţionarilor majoritari de a-si exercita drepturile cu bună credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Actionarii majoritari nu au urmarit decit satisfacerea interesului de grup, in dauna interesului societatii si a actionarilor minoritari. Sa observam ca reclamantul (SIF Moldova) este o societate cu peste 5 milioane de actionari, deci reprezinta, intr-o anumita masura, interesul public. De altfel, modificarea actului constitutiv în sensul derogării pentru anul 2010 de la obligaţia de a distribui cel puţin 40% din profitul net al BCR vine dupa o alta decizie de refuz al distribuirii de dividende pe anul 2009 si in conditiile in care listarea la bursa a BCR  fost aminata pina in noiembrie 2011. Dar prevederile actului constitutiv al BCR anterioare acestor aga din aprilie şi-au produs deja efectele pentru anul 2010, adica BCR, avind profit, trebuie sa-l distribuie actionarilor sub forma de dividende. In caz contrar, pe langa incalcarea actului constitutiv este incalcat (as zice chiar dispretuit) principiul neretroactivităţii normei civile care interzice modificarea unor drepturi care si-au produs deja efectele. Parca BCR era impotriva aplicarii retroactive a legii, caci s-a vazut cit de vocala a fost banca in chestiunea ordonantei creditelor … Modificarea actului constitutiv al BCR aduce atingere dreptului la dividend câştigat de actionari la momentul 31.12.2010 în baza aceluiaşi act constitutiv.

Oricum, Legea permite majorarea capitalului social, in lipsa unor noi aporturi,  numai prin încorporarea rezervelor şi a beneficiilor sau primelor de emisiune. Prin urmare nu este permisa încorporarea profitului, ci doar a beneficiilor şi a primelor de emisiune. Beneficiile si primele de emisiune se ataşează noilor acţiuni emise ca urmare a unor noi aporturi ale unor terţi pentru a se remunera, în acest fel, sporul de valoare dobândit de acţiunile vechi (de regulă, cele ale fondatorilor). Profitul se determina după aprobarea situaţiilor financiare anuale, prin scăderea din încasările totale ale societăţii a cheltuielilor deductibile. Cum notiunea de profit difera de cea de beneficii, rezerve si prime, rezulta ca majorarea capitalului social nu este legala da ca se produce prin incorporarea profitului.

In fine, BCR, conform actului constitutiv, este o societate care a ales sistemul dualist de administrare si conducere. Alegand acest sistem, BCR este obligata sa  aiba un directorat si un consiliu de supraveghere. Din continutul actului constitutiv al BCR rezulta ca BCR nu are un directorat, ci un comitet executiv, fapt ce contravine cerintelor legale. Pericolul grav pentru circuitul civil este acela ca toate actele semnate de comitetul executiv sau de catre presedintele comitetului pot fi considerate nule. Inclusiv contractele cu clientii.

Poate BNR are ceva de spus in aceasta privinta.

Despre incendii si procesomani

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Am vazut articolul din Capital de azi (http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/bancile-toarna-apa-pe-valvataia-conflictelor-cu-grupurile-de-clienti-144730.html).
Titlul ales nu e prea fericit. Procesoman este acel individ care face din procese un hobby sau, in cazuri grave, singura sa activitate. Cei care dau banca in judecata nu o fac din placere, ci pentru ca sunt nevoiti sa o faca. Daca ii ripostezi unui bataus, nu inseamna ca esti violent si scandalagiu, ci doar ca esti in legitima aparare.
Pe de alta parte, nici afirmatia ca bancile pun apa pe vilvataia proceselor colective nu e corecta, intrucit, prin revenirea la contractele initiale, la forma din iunie 2010, bancile (de tipul BCR sau CEC) nu fac decit sa inversuneze si mai mult clientii, mai ales ca in tara toate tribunalele sesizate, si chiar si curtile de apel, au dat dreptate clientilor, si nu bancilor, constatind ca in contracte sunt clauze abuzive. Deci ceea ce fac bancile, evitind avocatii clientilor (dar folosind in negocieri avocati proprii, platiti cu milioane, la propriu) este un fel de “damage control” sau de spalare a imaginii, si atit.
Pe de alta parte, din criza economica nu cistiga decit managerii bancilor, pentru ca, iata, la BCR salariatii au iesit in strada sau au intrat in greva japoneza, pentru ca au constatat ca salariile lor sunt inghetate de doi ani (desi banca are profit si da salarii si bonusuri consistente managerilor sai), iar costul vietii, inclusiv creditele pe care le au ei insisi in derulare, au devenit greu de suportat.
Desigur ca noi nu avem banii bancilor cu bugete atit de consistente pentru PR. Dar putem, totusi, sa gindim cu propiul cap.

Cit de onest fac bancile bani in Romania?

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

In Romania, criza nu a afectat marile corporatii. Ba, dimpotriva. Petrom a anuntat un profit pe anul 2010 de peste 500 mil. euro, in conditiile in care, din 2009 pina azi, pretul combustibilului a cresut cu peste 30 de procente, ajungind la cel mai inalt nivel din istorie. Nici marile corporatii financiare – carora li se datoreaza actuala criza – nu stau rau in Romania.
Managerii celor mai mari banci din Romania se lauda nu cu limitarea pierderilor (clamata in toamna, pentru a determina abrogarea Ordonantei creditelor de consum), ci cu profituri mai mari decit in 2009. „Expati” (ca sa ma exprim in limbaj corporatist) care la ei in tara nu depaseau nivelul midle-managementului, in Romania cistiga peste 2 milioane de euro pe an din salarii (nu se stie cit cistiga din bonusuri; probabil inca pe atit). Si, pentru a-si proteja stilul ilegal si imoral de business, isi externalizeaza asistenta juridica unor mari case de avocatura, pe alte milioane de euro.
Pai, criza ca aceasta sa tot avem, ca iata ce profitabila e! Pentru corporatii, desigur. Mai ales ca, daca organisme internationale te sanctioneaza, nu-i bai, ca poti sa iti exporti business-ul ilegal in alte tari, ca doar globalizarea nu e pentru catei, ci pentru lei, tigri si elefanti.
In perioada 2002-2009, pe rind, CE, Tribunalul de prima instanta si CEJ (actualmente, Curtea de Justitie a Uniunii Europene) au sanctionat un numar de 8 banci dintr-o tara membra a Uniunii Europene pentru practici de tip cartelar, anti-concurentiale si anti-drepturi ale consumatorilor de produse bancare. Speta – denumita Clubul Lombard – s-a finalizat in septembrie 2009, cind recursul celor 8 banci santionate a fost respins. Trei dintre aceste banci – care activeaza prin subsidiarele lor si in Romania – au fost sanctionate cu amenzi de 30 de milioane euro (primele doua, in ordinea marimii) si, respectiv, 8 milioane (a patra ca marime). Mai mult, acestor banci li s-a interzis inca din 2002 sa mai practice stilul de business considerat ilegal de CE : e vorba de fixarea unui nivel minim al dobinzii, in functie de indicii de referinta interna ai bancilor si de fixarea unor comisioane de risc sau de administrare care sa acopere ceea ce nu se putea acoperi, ca profit, din dodinda.
Vi se par cunoscute cele doua notiuni? Vi se pare cunoscuta practica? Daca nu, va reamintesc eu : sunt exact cele doua tipuri de clauze abuzive pe care le contest eu in procesele colective contra bancilor, din care cele trei banci de care vorbim au facut in anii anteriori profituri si de 85% pe an si mai fac, iata, profit si in anul 2010. Vorbim, totusi, despre banci care, la ele acasa (si, de altfel, oriunde pe teritoriul UE), nu mai pot face acest tip de afacere, dar l-au exportat in Romania, unde nimeni nu le-a deranjat pina in 2010 si fac profituri uriase pagubind consumatorii si concurentii. Reamintesc faptul ca Romania este, totusi, membra a UE din 1 ian 2007, iar decizia CE din 2002 (confirmata de CJUE in sept 2009) este valabila si in Romania. Asadar, nici in Romania acest gen de business de retail bazat pe clauze abuzive, practicate in stil cartelar de cele trei banci, nu mai este permis. Poate de aceea Consiliul Concurentei a declansat ancheta contra unui numar de 14 banci (la loc de cinste, desigur, aflindu-se cele trei banci de care vorbim) pentru acord cartelar. Si, poate de aceea s-au declansat in 2010 miile de procese, individuale sau colective, contra acestor banci, pentru constatarea clauzelor abuzive in contractele cu consumatorii.
Practic, nu exista instanta din tara care sa nu fi sanctionat cu nulitatea absoluta clauzele abuzive relative la dobinda calculata pe baza indicelui de referinta interna a bancii (asa-numita Prime Rate) sau la comisionul de risc (gestiune, administrare, cartografie etc).
Una dintre cele mai recente este decizia Curtii de Apel Bacau din 13 ian. 2011 cu nr.2/2011, pe care o puteti vedea urmind acest link : http://www.infolegal.ro/gheorghe-piperea-cat-de-onest-fac-bani-bancile-in-romania/2011/03/03/decizia-2-2011/.
Multe din argumentele mele privitoare la clauzele abuzive se regasesc in aceasta decizie. Unele argumente ale instantei sunt inedite, dar cu atit mai importante cu cit ele apar intr-o decizie definitiva.
Cred ca este interesant de vazut si comentat argumentatia instantei, pentru ca sistemul judiciar ne spune pe sleau cit de „onest” si cit de „legal” se fac bani pe seama consumatorilor in Romania si cit de mult „merita” aceste banci protectia Statului roman.
Rezerva minima obligatorie a scazut constant din 2007 pina in prezent, de la 40%, la 0 in 2001 (e cazul pasivelor cu valoare reziduala mai mare de 2 ani; contractele de credit de retail sunt inchdieate pe termen lung, deci cam toate sunt cu scdenta mai mare de 2 ani); datorita scaderii dobinzii de politica monetara de catre BNR, in mod constant au scazut si dobinzile la depozitele constituite in moneda euro sau in lei pe care banca trebuie sa le plateasca deponentilor; la inceputul anului 2009, dobinda la aceste depozite era de 7% la depozitele in euro; in acest moment, dobinda nu depaseste 3,5%.
Nu o spun eu, ci Curtea de Apel Bacau, in decizia – definitiva – din 13 ianuarie 2011 : daca dobinda la depozite (pretul platit de banca pentru a se finanta din economiile populatiei) a scazut in ritm constant pe toata perioada crizei, dobinda la creditele de consum a crescut in mod invariabil, pe baza simplei notificari a bancii de majorare a indicelui de referinta interna si a comisionelor. Tot Curtea de Apel Bacau ne spune ca si in cazul finantarii bancii din surse externe situatia sa pe timp de criza s-a imbunatatit net si constant, caci Euribor, spre exemplu, a scazut intre ian 2009 si ian 2011 de la 5% la 0,3-1,6%. In acelasi timp, in mod constant si in valori nete, dobinzile si comisioanele percepute la creditele de consum de catre banci au crescut invariabil. Si atunci, cum sa nu faci profit? Si un mecanic de locomotiva, in locul managerului de banca expat care incaseaza salarii si bonusuri de milioane de euro anual, ar fi facut profit in aceste conditii!
Mai ales ca Statul roman si BNR le-au stat alaturi bancilor in toata aceasta perioada.
Ce e rezerva minima obligatorie? Exact suma minima pe care ar trebui sa o aiba banca si sa o pastreze la BNR pentru acoperirea (finantarea din surse proprii) a creditelor in derulare. Trebuie stiut ca bancile dau credite de peste 80 de mld euro in Romania, desi capitalul social minim (adica expunerea la risc a actionarilor) al fiecareia dintre cele 40 de banci din Romania este de doar 8 mil. euro. De asemenea, trebuie stiut ca BNR a putut reduce rezerva minima obligatorie intr-o asemenea masura (de la 40% la 0) si dobinda de politica monetara (de la 12-14% in 2007, la 2,5%-6% in 2010) doar pentru ca Romania a accesat imprumtul de 20 mld euro de la FMI + CE, din care jumatate (10 mld euro) s-au utilizat pentru rezerva valutara, contituita la BNR si pe baza careia BNR a putut reduce presiunea rezervei minime obligatorii si dobinda de politica monetara si a putut mentine un curs valutar (nerealist catre fals) care sustine bancile fata de riscul tot mai mare de credite neperformante in euro. Cele mai multe si mai costisitoare pentru populatie sunt, in aceasta perioada de criza, creditele in euro sau denominate in euro. Cei care nu mai pot plati datoria catre banci reprezinta un cost suplimentar, care diminueaza serios profiturile acestora, pentru ca, pentru fiecare credit neperformant, bancile trebuie sa constituie provizioane de 100% din valoarea finantarii. Cu cit numarul celor care ajung in situatie de neexecutare – default, in limbajul corporatist bancar – este mai mic, cu atit provizioanele totale sunt mai mici. Sustinind un curs leu-euro fix si la un nivel redus, reducind dobinzile de politica monetara si rezervele minime obligatorii si andosind (girind) practicarea ilegalului comision de risc sau de administrare platibil lunar de catre clientul de retail, BNR permite bancilor sa treaca mai usor prin criza.
Asadar, e falsa afirmatia ca Statul roman nu a ajutat bancile sa se salveze de la falimente. E adevarat cu nu a fost salvata de la faliment o banca anume, ci oricare dintre ele, prin masurile de favoare pentru intregul sistem bancar. Si nimeni nu poate spune in mod serios ca toate bancile noastre sunt sanatoase (caci, cel putin 6 banci sunt inca din 2008 in colaps) si nici foarte respectuoase cu legea romana (caci multe banci au fost sanctionate de autoritatile administrative din domeniul protectiei consumatorului sau al concurentei, precum si de sistemul judiciar, fie pentru clauze abuzive, fie pentru acorduri cartelare).
Interesante sunt argumentele Curtii de Apel Bacau care constata caracterul abuziv al dobinzii calculate in functie de indicele de referinta interna a bancii si al comisionului de risc (denumit in unele contracte comision de administrare). Dar si mai interesante sunt argumentele cu care Curtea combate apararile arogante si naive ale bancii.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca a anula clauzele contractuale vizate de reclamant ar insemna un precedent judiciar „extrem de periculos”, de natura sa destabilizeze sistemul bancar (?!!!), prin pierderi financiare considerabile. Ca si cind o ilegalitate merita protejata pentru ca banca face parte dintr-un sistem financiar si ca si cind toata lumea ar trebui sa concure la pastrarea profitabilitatii acestui sistem, vinovat de criza in care se chinuie intreaga lume, iar sefii sistemului (pe aceeasi pozitie si in debutul crizei, dar si in toiul sau) n-ar avea nimic ce sa-si reproseze.
Ca de obicei, banca argumenteaza ca structura ratei de referinta variabila este corect calculata, ea continind mediile indicatorilor de pe piata monetara, prima de lichiditate (?!!) si costul aferent rezervei minime obligatorii (ajunsa la 0 in prezent, pentru creditele in sold care sunt mai departe de 2 ani de scadenta). Asta in conditiile in care, in urma cu citeva zile, o banca mare din sistem recunostea ca acest indice nu este transparent, propunind milioanelor de clienti ai sai sa vina din nou la banca si sa semneze pentru un nou mod de calcul care sa tina cont, de data aceasta, de un indice public transparent. Si, de altfel, Curtea de Apel a constatat ca, de fapt, contractul de credit (un contract, atentie, redactat a priori chiar de banca) nu stipuleaza deloc ca in dobinda variabila sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii.
Si, in fine, ca de obicei, banca formuleaza intrebari pentru interpretarea dreptului comunitar, in speranta ca tribunalul sau curtea se vor lasa convinse sa suspende cauza si sa o trimita la CJUE (unde sa ramina, eventual, 1-2 ani, pina cind se stinge „incendiul”). Dar instantele, ca cea de la Bacau, nu au „marsat” la aceasta manevra, respingind cererile de suspendare, mai ales pentru motivul evident ca actiunea pentru anularea clauzelor abuzive nu se bazeaza pe dreptul comunitar, ci pe dreptul intern.
Cred ca sunt interesante citeva spicuiri din decizia Curtii de Apel Bacau.
- Conventiile au putere de lege intre partile contractante, insa numai daca sunt legal facute;
- In cazul contractelor de adeziune, care sunt preformulate, „profitarea de situatia grea a unui consumator este considerata ca o cauza imorala (ilicita)”;
- Obligatiile nu pot cuprinde altceva decit ceea ce e rezonabil ca partile au putut prevedea, regula ce se aplica cu mai mare rigurozitate in contractul de adeziune, care este ne-negociabil;
- Imprumutatul nu stia si nici nu putea sa stie in mod rezonabil decit faptul ca dobinda curenta este variabila in functie de indicii publici (Euribor, Libor, Robor), nu si ca dobinda ar cuprinde si alte elemente nespecificate clar in contract; confuzia apartine bancii si, in consecinta, trebuie sa ii fie imputabila bancii, si nu imprumutatului;
- Buna-credinta a bancii impunea redactarea clara a clauzelor contractuale, aceasta actionind in contract in calitate de profesionist; in schimb, banca a dorit incheierea a cit mai multe contracte de credit de consum, in detrimentul concurentei, profitind de aceasta ambiguitate pentru a capta citi mai multi clienti, indusi in eroare, prin reclame inselatoare, asupra asa-zisului cost mai redus al creditului vindut de banca raportat la produsele concurentilor;
- Banca nu explica de ce, in conditiile in care Euribor a scazut constant, dobinda a crescut constant; practic, banca a interpretat si transformat cuvintul „variabil” in crestere invariabila a dobinzii;
- Riscurile pe care banca si le asuma prin incheierea altor contracte nu pot fi transferate, fara incalcarea principiului relativitatii efectelor contractelor, asupra imprumutatului; profitul bancii trebuie raportat numai la conventia si la garantiile pentru care a semnat imprumutatul, caci acesta nu se poate plinge, spre exemplu, ca preturile s-au marit, ca este in somaj, ca investitia sa nu merge asa cum a preconizat etc pentru a cere si obtine o reducere a dobinzii, astfel ca „nici banca nu trebuie si mai ales nu poate transfera costurile altor credite pe seama imprumutatului”;
- Gestiunea patrimoniului bancii nu intereseaza si nici nu poate interesa intinderea obligatiei de plata a imprumutatului, neputind fi tratata o institutie bancara dupa alte principii sau ratiuni ce exced principiului constitutional al egalitatii in drepturi (de genul : nimeni nu doreste falimentul bancii, vor fi urmari foarte grave pentru sistemul bancar in intregul sau etc);
- Ilegalitatea perceperii unei dobinzi peste nivelul ce rezulta din interpretarea contractului nu poate fi acoperita pe motivul ca s-ar inregistra pierderi pentru banca, intrucit profitul trebuie sa fie intotdeauna licit; cistigul sau beneficiul ce nu are la baza legea „nu poate fi dobindit si ramas cistigat celui care a profitat de el”;
- Nu exista vreo prevedere legala care sa dea dreptul la un tratament preferential pentru banca in detrimentul clientilor sai, pe motivul ca banca (si sistemul bancar) sunt de preferat sa supravietuiasca unei crize economice, in timp ce se accepta ca clientii acestora pot sau nu suporta economic majorari ale dobinzilor si pot sau nu supravietui financiar acestei crize, fiind transformati in acest fel in garantii gestiunii sistemului financiar;
- Litigiul nu poarta asupra dreptului de a fi stipulate dobinzi in contractul de imprumut, ci asupra faptului daca ele sunt percepute conform intelegerii intre parti ori daca acestea se percep abuziv; in acest fel, apararea bancii conform careia e normal sa pretinda dobinzi „pentru ca banca nu este o societate de binefacere” (ce des am auzit aceasta butada prosteasca, atit in litigiile mele, cit si pe la tv si pe internet, in declaratiile sefilor sistemului financiar bancar!) este nu numai eronata, ci si naiva, de-a dreptul.
Poate ca legiuitorul va auzi ce spun acesti judecatori, in mod oficial si definitiv, chiar daca nu a putut sa „auda” ce am spus eu, un simplu particular, anume ca pierderea trebuie sa fie localizata undeva, iar daca banca va fi protejata de aceasta piedere, atunci pierderea va fi suportata de sutele de mii de clienti ai bancilor, bun sau rau-platnici.
In final, pour les connaisseurs, afirm ca niciodata continutul contractului nu a fost construit prin vointa exclusiva a partilor contractante, libertatea de vointa, departe de a fi un principiu sacrosanct (asa cum afirma unii avocati exaltati care au fost atei toata viata si acum si-au „descoperit” vocatia religioasa, fara sa observe ca nu poti utiliza astfel de cuvinte cu atita usurinta, caci altfel te transformi intr-un hulitor), nefiind decit o iluzie, o aparenta inselatoare. Legea a limitata inca de la originile ei efectele contractului, prin interdictia ca particularii sa deroge in conventiile lor de la normele ce intereseaza ordinea publica (din care face parte si protectia consumatorilor) si de la bunele moravuri (care impun ca profitul sa fie licit). In doctrina s-a afirmat ca, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voinţă […] are ca rezultat faptul că ,,cei mai puternici impun legea celor mai slabi” şi adeseori contractul consacră ,,strivirea celui mai slab de către cel puternic” .
De aceea, nu se poate spune că întotdeauna contractul este just; dimpotrivă, în unele situaţii, contractul obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul pur individual al părţilor.

Credite peste credite: Scena 2 – refinantarea

Postat de Gheorghe Piperea in Criza economica

Live la Money Channel – discutie pe marginea Ordonantei 50

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are", Criza economica, Politica

Comisia de Buget-Finanţe din Camera Deputaţilor a dezbătut, marţi, Ordonanţa 50 privind contractele de credit. Bancherii, clienţii şi grupurile parlamentare au propus peste o sută de modificări ale actului normativ. Pe larg, la 60 de minute. Invitatul emisiunii, avocatul Gheorghe Piperea (sursa: money.ro)