Soluția pentru tranșarea rapidă a diferendelor privind creanțele contestate. Ipoteca mobiliară asupra creanței

Jurisprudența recentă a Judecătoriei Sectorului 3 București (judecător Țocu Maria Magdalena) recunoaște posibilitatea ca ipoteca instituită asupra unei creanțe să tranșeze diferendele dintre părțile unui contract cu privire la certitudinea, lichiditatea sau exigibilitatea creanței, fără a mai fi nevoie de intervenția instanței.

Conform jurisprudenței menționate, ipoteca instituită asupra unei creanțe transformă titlul de creanță într-un titlu executoriu, deși titlul de creanță inițial nu constituia titlu executoriu, iar creanța este afectată de o condiție și/sau termen.

Prin sentința nr. 8460/ 17.06.2014 (nepublicată) pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de SC ”I” SA, contestație la executare prin care s-a criticat însăși executarea silită, pentru că fusese declanșată nelegal, în baza unui titlu de creanță care nu era titlu executoriu, iar creanța respectivă era afectată de o condiție și de un termen.

În motivarea sentinței, Judecătoria Sectorului 3 a reținut că ”ipoteca unei creanțe conferă creditorului, atunci când condițiile pentru a porni executarea silită sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de creanță, de a cere și de a obține plata, bineînțeles în limita creanței garantate, astfel cum prevede art. 2465 Cod civil”.

”După îndeplinirea condițiilor pentru a porni executarea silită, creditorul va avea dreptul să ceară plata fără îndeplinirea unei formalități prealabile față de debitorul creanței ipotecate”.

Notă critică

Soluția pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București (judecător Țocu Maria Magdalena) este profund greșită, întrucât încalcă flagrant două principii fundamentale: nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet și res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest.

Mai mult, această hotărâre poate constitui un semnal favorabil pentru inițierea unei practici nelegale, deoarece titularii unor creanțe contestate nu vor mai depune efortul de a se adresa instanțelor pentru obținerea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, ci vor putea institui ipoteci asupra ”creanțelor” respective și vor trece direct la executarea silită a partenerului contractual, chiar dacă acesta din urmă are motive justificate de a refuza plata.

Scurt istoric al speței

În cursul anului 2012, s-au încheiat mai multe contracte de livrare produse și servicii între societatea ”R” (furnizor) și societatea ”I” (beneficiar). Preţul contractelor era variabil, iar plata prețului era condiționată de livrarea produselor și serviciilor, precum și de încasarea prețului de la beneficiarul final, societatea ”W”.

Se observă, așadar, că ”titlurile de creanță” ale furnizorului sunt reprezentate de contractele menționate, nefiind titluri executorii.

Subsecvent încheierii acestor contracte, furnizorul, respectiv societatea ”R”, a instituit o ipotecă asupra creanțelor rezultate din contractele încheiate cu societatea ”I” (beneficiarul) pentru a garanta un împrumut obținut de la banca ”AB”.

Trebuie subliniat că societatea ”I” (beneficiarul) nu este parte în contractul de credit bancar și nici în contractul de ipotecă, nefiind garant, fidejusor, codebitor etc.

Ulterior instituirii ipotecii asupra creanței, societatea ”R” (furnizorul) a intrat în procedura insolvenţei și și-a manifestat intenția de a-și reorganiza activitatea.

În mod surprinzător, creditorul care beneficia de ipoteca asupra creanței (banca ”AB”) a obţinut încuviinţarea executării silite a societății ”I”, deși contractele de livrare produse și servicii în care această societate avea calitatea de beneficiar nu constituiau titluri executorii, iar obligația de plată era condiționată și neexigibilă.

Paralel cu efectuarea demersurilor pentru încuviințarea executării silite a societății ”I”, banca ”AB” s-a înscris la masa credală a debitorului său, societatea ”R”.Din faptele expuse, rezultă că societatea ”I” (beneficiarul) a fost executată silit pentru o creanţă nedatorată, fără ca măcar titlurile de creanță invocate împotriva sa (contractele încheiate cu furnizorul) să constituie titluri executorii.

”Temeiul” acestei executări silite îl constituie un contract de credit și o ipotecă încheiate între alte părți, respectiv societatea ”R” (furnizorul) şi banca ”AB”.

Trebuie menționat încă o dată că societatea ”I” (beneficiarul) nu este parte în niciuna dintre convențiile încheiate cu banca, nefiind debitor, codebitor, garant, fidejusor etc.

Argumente care infirmă soluția instanței

Nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet

Art. 632 NCPC prevede că: „(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.
(2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii (subl. n.), pot fi puse în executare”.

Pentru a putea fi tratat drept titlu executoriu, un contract trebuie să fie calificat prin lege în acest fel[1], nefiind posibilă instituirea convenţională a caracterului executoriu al unui act juridic.

Indubitabil, „contractele de livrare produse şi servicii” nu pot fi considerate ca fiind titluri executorii, deoarece legea nu le conferă acest caracter.

Or, în conformitate cu principiul nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet, dacă titularul creanței nu a beneficiat de un titlu executoriu, iar creanța sa era afectată de un termen și de o condiție, este evident că, prin instituirea ipotecii asupra creanței, acesta nu putea să ”transmită” creditorului său mai mult decât avea.

În speța noastră, principiul mai sus amintit presupune că beneficiarul ipotecii nu poate dobândi mai multe drepturi decât are cel care a constituit ipoteca, adică nu poate dobândi un titlu executoriu, dacă persoana care a constituit ipoteca nu avea… un titlu executoriu.

Res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest

Art. 638 alin. (3) NCPC prevede că: „sunt titluri executorii titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie”.

De asemenea, în conformitate cu art. 2431 NCC, „contractul de ipotecă valabil încheiat este titlu executoriu”.

Dar, în speța noastră, societatea ”I” (beneficiarul sau debitorul creanței ipotecate) nu este parte contractantă în contractul de credit și nici în contractul de ipotecă, adică este un terț deplin față de aceste acte (penitus extranei), aspect ignorat cu desăvârşire de instanţă.

Or, de vreme ce convențiile încheiate cu banca nu-i pot profita sau dăuna unui terț, rezultă că este imposibil ca instituirea unei ipoteci asupra creanței să justifice transformarea creanței afectate de termen și de condiție într-o creanță certă, lichidă și exigibilă și nici transformarea titlului de creanță inițial într-un titlu executoriu.

Caracterul executoriu al ipotecii nu conferă caracter cert, lichid şi exigibil creanţei asupra căreia s-a constituit ipoteca și nu transformă titlul inițial de creanță în titlu executoriu.

Caracterul executoriu al contractului de ipotecă (art. 2431 NCC) nu priveşte creanţa garantată, ci doar actul de ipotecă.

Legea face distincţie între contractele de ipotecă – titluri executorii în virtutea art. 2431 NCC – şi executarea ipotecii, care „nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă cert, lichidă şi exigibilă” (art. 2430 NCC).

În consecinţă, caracterul executoriu al titlului de creanţă – obiect al ipotecii – este dat doar de izvorul iniţial al creanţei.

Mai mult, în cazul unei executări a creanței ipotecate, trebuie verificat și caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei (art. 2430 NCC).

Natura operațiunii

În conformitate cu definiția dată de art. 535 NCC, creanța este un bun. În jurisprudența CEDO, noţiunea de „bunuri” cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Viașu contra României).

În consecință, creanța asupra căreia s-a instituit ipoteca este un bun al societății ”R” (furnizorul), bun care poate fi, într-adevăr, executat silit.

Numai că executarea silită a bunului asupra căruia s-a constituit ipoteca (vânzarea la licitație publică sau preluarea titlului de creanță) nu trebuie confundată cu valorificarea acestuia.

Distincţia dintre cele două creanţe a fost corect subliniată în doctrină[2]: „Creanţa garantată cu o garanţie reală asupra unui drept de creanţă nu se confundă cu dreptul de creanţă afectat garanţiei”.

Astfel, în procedura executării silite, creanța asupra căreia s-a instituit ipoteca ar fi putut trece în patrimoniul unui terț sau chiar în patrimoniul creditorului (banca AB), dar, în niciun caz, aceasta nu putea fi valorificată pe calea executării silite.

Mai mult, debitorul creanței ipotecate nu putea fi obligat să plătească anterior îndeplinirii condiției suspensive și, mai ales, anterior ajungerii la scadență.

Exempli gratia, executarea silită asupra unei construcții ipotecate nu permite executarea silită asupra sumelor ce vor fi datorate de chiriași pentru folosința acesteia.

De altfel, în lipsa unui titlu executoriu, chiriașii nu ar putea fi executați silit nici măcar pentru sumele certe, lichide și exigibile.

În considerarea specificului bunului ipotecat (o creanță), art. 2465 NCC prevede posibilitatea beneficiarului ipotecii să ceară și să obțină plata de la debitorul creanței ipotecate.

Dar ce se va întâmpla dacă debitorul creanței ipotecate refuză plata?

În această situație putem întâlni două ipoteze:
a) Debitorul creanței ipotecate poate fi executat silit dacă titlul inițial de creanță ce a făcut obiectul ipotecii este titlu executoriu, ipoteză neregăsită în speță;
b) Titlul inițial de creanță ce a făcut obiectul ipotecii NU este titlu executoriu, ceea ce înseamnă că debitorul creanței ipotecate trebuie să fie chemat în judecată pentru a se verifica temeinicia pretențiilor invocate împotriva sa și pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești ce va constitui titlu executoriu.

În speţa noastră, executorie este doar creanţa deţinută de banca ”AB” împotriva societății ”R” (furnizorului), iar nu creanţa societății ”R” împotriva societății ”I” (beneficiarul).

Beneficiarul ipotecii poate să solicite plata creanţei ipotecate, fără a putea să treacă însă la executarea silită a acesteia în lipsa unui titlu executoriu (care nu poate fi însuşi contractul de ipotecă).

Așadar, caracterul executoriu al contractului de credit și al contractului de ipotecă mobiliară nu se extinde asupra titlului de creanță inițial, care face obiectul ipotecii.

Incidența art. 36 din Legea nr. 85/2006

Chiar și în ipoteza în care creanța asupra căreia s-a instituit ipoteca ar fi fost certă, lichidă și exigibilă, iar titlul de creanță ar fi fost un titlu executoriu, executarea silită demarată era suspendată de drept ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de societatea ”R” (furnizorul).

Instanța a reținut în mod stupefiant că: ”legea insolvenței nu cuprinde nicio reglementare care să împiedice creditorii unui debitor aflat în insolvență să-și satisfacă creanța avută împotriva acestuia prin valorificarea garanțiilor constituite de garanții ipotecari, scopul legii fiind acela de a acoperi pasivul debitorului aflat în insolvență”.

Așadar, instanța a ales să ignore pur și simplu art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede în mod imperativ că se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului.

9.4. De altfel, chiar dacă creditorul AB ar fi deținut un titlu executoriu împotriva societății ”I” (beneficiarul), ridicarea suspendării instituite de art. 36 ar fi putut opera doar în situația de excepție și în condițiile restrictive impuse de art. 39 din Legea nr. 85/20006:
”Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116–118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii: (…) a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus; (…)”.

În aceste condiții, nu putem decât să constatăm că instanța s-a erijat în for legiuitor și a ”abrogat” fără explicații acte normative imperative în vigoare.

Concluzii

În final, menționăm că problema trebuie abordată cu prudență maximă. Apreciem că hotărârea atacată reprezintă un precedent periculos, întrucât poate constitui o ”ofertă generoasă” adresată unor persoane care nu sunt animate de intenții prea onorabile.

Consolidarea unei astfel de practici ar prezenta un risc major pentru securitatea raporturilor juridice, pentru că ar da posibilitatea titularilor unor creanțe contestate de a-și rezolva disputa prin instituirea unei ipoteci asupra pretinsei sale creanțe în favoarea unui terț interpus.

Operațiunea ar permite ”creditorului” să-și execute silit – prin intermediul unor interpuși – partenerul contractual transformat într-un debitor ghinionist, fără a mai iniția un litigiu care să confere ”debitorului” toate garanțiile pentru respectarea drepturilor sale.

Desigur că nu suntem de acord cu o astfel de practică, dar, dacă jurisprudența va statua legalitatea acesteia, putem afirma că am identificat soluția pentru tranșarea rapidă a diferendelor și pentru degrevarea instanțelor de judecată. Aferim!


[1] S. Zillberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 148-150.
[2] Radu Rizoiu, Garanţiile reale imobiliare. O abordare funcţională, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 527.


Avocat Petre PIPEREA
Partener PIPEREA & ASOCIAȚII

Lasati un raspuns