The Way I Are

                 Un tata cam bizar are doi fii. Unuia dintre fii i s-a nazarit ca vrea sa plece sa isi traiasca viata si decide ca este momentul sa devina independent, sa isi asume riscul de a trai pe cont propriu. Scurt, ii cere tatalui sa ii dea partea din avere ce i se cuvine. Si tatal se executa prompt, impartindu-si averea. Tatal este inca in putere, este un pater familias, care nu se pregateste sa moara. De altfel, ambii fii ii slujesc intru sporirea averii. Cu toate acestea, tatal isi imparte averea, fara cricnire. Iata un prim element cu totul neobisnuit. Nu stiu daca Legea lui Moise permitea illo tempore impartirea unei averi mai devreme de moartea tatalui. In parabola Fiul risipitor, o mostenire nedeschisa inca este, totusi, impartita. Sau cel putin asa rezulta la prima vedere. As zice ca, de fapt, averea nu este impartita, ci injumatatita, adica risipita chiar de tatal celor doi frati, intrucit vedem mai jos ca, in realitate, averea nu este impartita intre frati. Fratele cel mare nu isi ia partea sa, ca sa se descurce singur pe mai departe, ci ramine sa ii slujeasca tatalului “ca un rob” si sa ii respecte “porunca”. Gestul tatalui de a “imparti” averea sa, dindu-i jumatate din aceasta fiului tinar si iubitor de risc, este neobisnuit si pentru ca tatal nu protesteaza, nu contesta si nu se opune pretentiei neasteptate a fiului cel tinar ci, fara ezitare, isi imparte averea in doua si ii incredinteaza jumatate din aceasta fiului tinar. Mi-e greu sa calific gestul tatalui. Poate ca acest tata bizar i-a facut fiului sau cel tinar darul libertatii. Este acelasi dar pe care Dumnezeu ni l-a facut noua, tuturor, si pe care fiecare il gestioneaza dupa propriul destin sau caracter, pina la judecata finala. Sau poate ca acest tata bizar stia (sau spera) ca fiul sau cel tinar isi va fi risipit jumatatea din avere incredintata si se va fi cait ulterior. Mai direct si mai dur spus, tatal ii strecoara fiului cel tinar morbul distrugerii si, in acelasi timp, sansa salvarii, chiar si printr-o ulterioara pocainta. Jumatatea de avere daruita este un cadou in aparenta otravit dar, in realitate, salvator. Darul libertatii contine germenul distrugerii sau saminta mintuirii. Depinde cum il gestionezi. Fiul cel tinar isi ia partea din avere “ce i se cuvine” si degraba isi incepe aventura. Ajunge intr-o tara straina si isi risipeste in mod nesabuit averea, ducind o viata “destrabalata”. Ramine fara adapost (Fiul risipitor este, cronologic, al doilea homeless celebru, dupa Diogene), ajunge sa sufere de foame si se face paznic de porci la un om bogat din tara straina in care a ajuns. Culmea decaderii este atinsa atunci cind homeless-ul nostru este incercat de invidie la adresa porcilor pe care ii pazeste si care se satura cu niste roscove pe care el le rivneste, dar nu i le da nimeni. Observind ca mai jos decit atit – a invidia porcii, a dori sa fii in locul lor pentru a te indestula cu roscove – nu se poate, aventurierul nostru “isi vine in fire” si se inscrie pe drumul pocaintei, intorcindu-se acasa, unde isi va fi cerut iertare tatalui. Este un moment bine ales, pentru ca tatal este inca acasa si doritor de iertare. Multi alti fii risipitori isi vor fi cerut iertarea pacatelor prea tirziu, caci tatal nu mai era acasa si nici doritor de iertare. Aventurierul nostru are, totusi, sansa sa. O sansa meritata, de altfel, pentru ca nu multi isi recunosc greselile si nu multi au puterea de a se pocai. In vremurile noastre, cei mai multi se afunda in greseala si se complac acolo, ratindu-si viata.Cind fiul risipitor ajunge acasa, tatal si intreaga sa curte il sarbatoresc, redindu-i (cam repede) toate onorurile si beneficiile de care acesta s-a lipsit de bunavoie. El este imbracat cu cele mai bune haine, i se pune in deget un inel, se taie vitelul “cel ingrasat” (este un vitel ingrasat si nu gras, adica un vitel pregatit pentru o astfel de ocazie; de aici concluzia mea ca, de fapt, tatal se astepta ca fiul sa se intoarca dupa ce se va fi confruntat cu esecul), se aduc muzicanti, toata lumea este invitata (cu exceptia fiului cel mare) si incepe petrecerea. Fiul cel mare era pe ogor, ocupat cu indeplinirea poruncilor tatalui. Nu stia nimic de neasteptata petrecere. Cind a ajuns acasa si a aflat ce se petrece, s-a miniat si a refuzat sa intre in casa. Desi el este fratele cel mare, care a respectat mereu prouncile tatalui, acum el este cel razvratit. Nu i se pare just ca fratele sau, care i-a mincat averea tatalui “cu femeile desfrinate” sa fie sarbatorit si sa i se taie vitelul ingrasat, in timp ce el, ramas acasa, supus poruncilor tatalui si “slujindu-i acestuia ca un rob”, sa fie ignorat. Si tatal cel bizar raspunde si de data aceasta in modul cunoscut : el spune ca fiul cel mare n-are nevoie nici de sarbatoare, nici de iertare, pentru ca el este in permanenta in preajma tatalui si tot ceea ce tatal are, este si al fiului.                            Pilda Fiului risipitor ne ofera trei niveluri de intelegere, unul exoteric, destinat celor grabiti si interesati sa vada doar ceea ce este evident, unul esoteric, destinat, probabil, initiatilor, si un plan indepartat si gri, destinat celor care isi pun intrebari. In plan exoteric, povestea este centrata pe fiul cel tinar si risipitor, pe odiseea sa intre pierzanie si salvare. Gasesc in parabola Fiului risipitor si in parabola Oii ratacite principalele argumente pentru care crestinismul a putut convinge un imperiu atit de intins si primitor de atit de multe religii, asa cum a fost imperiul roman. Este evident ca tatal este Dumnezeu, fiul risipitor este fiecare dintre noi, atunci cind ne asumam riscul de a trai, iar jumatatea de avere este pretul pe care il plateste fiecare pentru dreptul de a-si asuma propria libertate. La fel de evident este ca pastorul este Dumnezeu, iar oia ratacita este oricare dintre noi, cind ne abatem de la calea cea dreapta. Daca scara catre cer este deschisa oricui, cu conditia “sa-ti vii in fire”, daca tatal se bucura la revenirea acasa a fiului sau risipitor, in loc sa il pedepseasca, daca pastorul isi lasa nepazite 99 de oi, pentru a salva o singura oaie ratacita, atunci inseamna ca orice “gresit” se poate salva prin iertarea divina. In plus, sa nu uitam ca, in urma cu aproape 2000 de ani, cind crestinismul a fost revelat, centrul imperiului roman era un oras, Roma, cu peste un milion de oameni, iubitori de spectacol. Drama, tragedia, riscul, finalul fericit, erau foarte placute vazului si auzului romanilor. Cel ce isi asuma riscul, chiar daca esua, era foarte bine vazut si auzit, devenind reper pentru multi, un fel de erou urban din benzile desenate de azi. Un bun orator, la Roma, putea usor convinge o masa de oameni usor de manipulat. Asa ca Roma era locul cel mai potrivit pentru a pune bazele universale (catolikon) ale religiei crestine. Nu e greu sa observam ca lucrurile si oamenii nu s-au schimbat foarte mult in cei aproape 2.000 de ani ce s-au scurs de atunci. Si acum suntem usor de manipulat si convins, pentru ca ne plac foarte mult drama, tragedia, riscul si finalul fericit, mai ales daca sunt ale altora si daca le vedem la televizor. In plan esoteric, povestea este centrata pe tatal cel bizar. Putem intelege, daca vrem, ca fiecare dintre cei doi frati a ales calea lui de a-i fi aproape tatalui, unul cerind si obtinind iertarea pacatului independentei prost gestionate, celalalt respectindu-i regulile in mod constant. Intr-adevar, tatal ne spune, indirect, ca cel ce respecta regulile, nu are nevoie de salvare: el va fi mereu in preajma tatalui.  Intr-un plan indepartat si gir ni se spune ceva si despre fratele cel mare si ne-risipitor, slujitor al tatalui si pastrator al poruncilor acestuia. Poate ca voi fi acuzat de impietate, dar ma tenteaza sa privesc cele doua parabole mai degraba din perspectiva fiului ne-risipitor.  Dupa iertarea fiului risipitor, tatal il trece pe acesta in acelasi rind cu fiul ne-risipitor. Parabola Oii ratacite intareste nelamurirea sau iritarea celui care priveste povestea din perspectiva opusa celei a fiului risipitor. Intr-adevar, dupa recuperarea oii ratacite, aceasta este reintegrata in turma, fiind alaturi de ceilalti 99 oameni neprihanit, care nu au nevoie de salvare. De altfel, in parabola Oii ratacite ni se spune direct ca 99 de oameni neprihaniti (oile care au stat linistite in turma), care nu au nevoie sa fie salvate, nu provoaca in ceruri atita bucurie cit un singur pacatos care s-a pocait. Din perspectiva apropierii de Dumnezeu, nu mai este, deci, nici o diferenta intre cele doua parti (neprihanitul si gresitul). Cu toate acestea, fiul cel mare a respectat regulile, iar cele 99 de oi din turma au stat cuminti si laolalta in zona lipsita de riscuri, in timp ce fiul cel tinar a cheltuit o parte din averea tatalui (care este, in parte, si a fiului cel mare), iar oia ratacita a pus in pericol alte 99 de oi, ne-ratacite (caci pastorul a fugit dupa oia ratacita, lasind temporar fara pastor alte 99 de oi). Tatal, insa, nu il sarbatoreste pe fiul cel mare, ci il lasa sa se straduie constant sa ii respecte poruncile; iar cerurile sunt mai bucuroase pentru un pacatos pocait decit pentru 99 de oameni neprihaniti. Cel ce respecta regulile este mereu in preajma tatalui, dar tot asa este in preajma tatului si cel ce nu respecta regulile, daca se pocaieste si capata iertare. Daca fiul ne-risipitor este in preajma tatalui, el este totusi, la stinga acestuia, umil si in umbra fiului risipitor, care sta tantos la dreapta tatalui. Si, totusi, cine garanteaza ca, dupa o vreme, fiul risipitor nu isi va repeta greseala? Va fi tatal din nou atit de naiv incit sa ii incredinteze inca o jumatate din avere ca sa o prapadeasca? Este eficient sa respecti regulile, daca cel care le incalca, iertat fiind, revine in rindurile “oamenilor neprihaniti”? Este bine sa stai la stinga tatalui, in umbra acelor frati care “lucesc”, atrag toate privirile, inclusiv privirea tatalui, chiar si atunci cind pacatuiesc? Nu are dreptate fiul cel ne-risipitor sa se minieze daca sta in preajma tatalui mereu, dar tatal il ignora, pe motiv ca nu este preocupant si, deci, nu este interesant? Nu ar fi mai bine sa iti traiesti viata la maxim, chiar cu riscul de a ti-o rata, lasind pe mai tirziu momentul in care sa “iti vii in fire”, adica sa te intorci acasa si sa iti ceri iertare de la tatal (care, intre noi fie vorba, poate sa iti si dea bani si avere tocmai pentru a-ti risca viata, stiind ca, dupa ce vei fi cazut suficient de jos, te vei fi intors si iti vei fi cerut iertare)? Este, deci, dreapta alegerea pe care o face pastorul cind alearga dupa oia ratacita, lasind 99 de oi prada pericolului ? Oare face dreptate tatal cind alege sa il trateze cu atita deferenta pe fiul risipitor si cu atita indiferenta pe fiul cel ne-risipitor?Riscul inseamna spectacol, dar si conditia progresului, a cresterii. Nu stiu daca progresul este neaparat necesar, dar stiu ca asumarea riscului te face mai responsabil, mai matur. De altfel, fiecare are a fi rasplatit dupa riscul pe care si-l asuma in viata, iar unde nu e risc, nu e cistig (cum bine imi spuneau doi fosti studenti intr-un mail din 10 aprilie 2008). De aceea, parabola fiului risipitor este perena, iesita din timp. Ea este actuala pentru ca, in esenta, suntem neschimbati fata de timpul in care a fost emisa.Ei bine, procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind ca anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primoridiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi porpun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice condiserente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germane, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata  de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetent, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. Printre altele, aceasta este una dintre motivatiile pentru care am intitulat aceasta carte “Insolventa: legea, regulile, realitatea”, intrucit una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.           Majoritatea oamenilor isi fac datoria, respecta porunca tatalui, ramin in interiorul turmei si, cu bun simt, nu asteapta o rasplata fatisa pentru aceasta. In sine, a-ti plati datoriile, inclusiv cele morale, este o rasplata, pentru ca astfel esti in armonie cu mediul tau, cu cei de care depinzi si care depind de tine, iar armonia este cea mai buna dintre modalitatile de a trai. In armonie, esti alaturi de divinitate si, intr-adevar, nu ai nevoie de salvare. Doar cei a caror armonie este tulburata au nevoie de salvare si “cerurile” sunt de aceea bucuroase, pentru ca iertarea readuce in cercul armoniei un suflet anterior pierdut. Este adevarat ca, uneori, este frustrant sa vezi ca este recompensat un fost pacatos. Este frustrant si sa vezi ca orice ticalos pretinde dreptul la iertare, exhibindu-si fatarnic piosenia sau dorinta de a fi iertat, in ultima vreme chiar si la televizor. Dar frustrarea nu trebuie transformata intr-o tulburare a propriei armonii, care sa faca necesara “salvarea” ta. Pocainta, ca regasire a armoniei, in sensul Noului testament, este un act de vointa libera, care denota dorinta de indreptare si hotarirea de a nu repeta greseala. In definitiv, pacatul este de competenta lui Dumnezeu. Legea este o creatie a omului si incalcarea legii este de competenta omului. In orice caz, dreptatea este un concept uman, care nu se potriveste divinului. Dumnezeu nu este drept, el este divin.        Gheorghe Piperea

Comentariile cititorilor

  1. Ana Gabriela |

    Cine si-ar fi inchipuit ca mai intereseaza pe cineva legatura dintre divin si uman, dintre lege,moralitate si spiritualitate. Felicitari domnule Profesor!!!
    Fiul ratacitor si oaia ratacitoare reprezinta simboluri ale calatoriei initiatice, faza inerenta formarii oricarei fiinte umane. Pentru unii aceasta etapa este reprezentata de o calatorie propriu-zisa, pentru unii de urmarea cursurilor unei facultati, iar pentru altii demararea unei afaceri.
    Ideea aceastei calatorii initiatice este reluata si, din pacate, bagatelizata de scrierile moderne, de noul val de literatura “cool”, carti in esenta proaste,dar care par a fi scrise bine –de exemplu Alchimistul lui Coelho, cartile celor 2 Brown –Dan si Sandra (intre care nu vad mari diferente), carti si ghiduri care vor sa te faca mai bun, mai destept, care vor sa dezvaluie “marile secrete” ale istoriei, care iti aranjeaza feng-ul cam shui. Poate sufar de mania lui “pisser contre le vent” dar nu-mi plac astfel de carti explicite, redundante, cele care iti ofera pe tava raspunsurile. Nu citesc nici literatura SF (promit s-o fac dupa primul ceai cu un martian). Insa referintele biblice rezoneaza adanc in mine. Sunt de parerea ca de la grecii antici nu a mai aparut nimic nou si nici interesant. Nu cred in clisee si nici in canoane, dar Biblia este cartea care trebuie citita de oricine (indiferent de religie).
    In legatura cu subiectul… ideea de credit implica per se notiunea de credinta. Latinescul credo,credere inseamna a crede, a se increde. Creditorul –cel cu credinta- isi imparte bogatia debitorului –cel in nevoie. S-ar putea afirma ca in riscul acordarii unui credit intra si o mila subinteleasa ce se va manifesta in caz de nevoie in pasuirea impusa de lege in perioada de reorganizare.
    Nu vad nimic frustrant si nedrept in instituirea acestui “sistem legal de iertare” –nu se stie niciodata cand acel creditor fatarnic, modelul fiul ascultator va ajunge si el in postura debitorului cautator de mila.
    Totusi ma intreb cum ar fi ca politica de business preceptul biblic de a nu te impotrivi celui ce-ti face rau si de a-i intoarce si celalalt obraz celui care te loveste peste obrazul drept…In jungla contemporana poate fi considerat un semn de slabiciune,dar eu il consider unul de intelepciune. Ma intorc la referintele biblice: Daca-i iubim numai pe cei care ne iubesc, ce rasplata mai asteptam? Daca-i imbratisam cu dragoste numai pe fratii nostri, ce lucru neobisnuit facem?
    Omul a fost inzestrat cu puteri nobile si cu o minte echilibrata,dar puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. De ce sa ma gandesc sa-mi fie bine numai mie cand pot face sa-mi fie bine si mie si celorlalti? Un exemplu de egoism frustrant este dat de politicienii din vremuri de mult apuse si nu prea care se gandeau cum sa se imbogateasca ei saracindu-te pe tine. Astazi, scopul este acelasi –imbogatirea lor cat mai rapida si mai consistenta,dar optica este un pic diferita –te lasa si pe tine sa te dezvolti pe langa ei (ca doar scopul lor declarat este sa traim bine-cu totii).
    Pe fiii risipitori si nerecunoscatori propria lor nevrednicie ii aduce in aceasta stare. Si totusi cum ar putea sa iasa dintr-o fiinta necurata un om curat? Un suflet ratacit (debitorul risipitor) se poate “indrepta” prin educatie, cultura, exercitarea vointei, prin eforturi omenesti. Trebuie admis ca nu exista oameni 100% rai, asa cum nu exista nici oameni 100% buni –fiii ratacitori nu trebuie aruncati ca merele stricate, nu trebuie lasati sa se departeze de turma, ci trebuie reabilitati in virtutea procentului de bonitate, pardon bunatate pe care il au si pe care il descopera. Nu toate oile ratacitoare sunt rau intentionate si nu toti fiii ratacitori sunt ignoranti.
    Societatea, legile pot forta o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba vointa interna. Oaia ratacita trebuie facuta sa constientizeze ca face parte dintr-o turma unde e loc si pentru genii si pentru tampiti, dar o data cu instalarea insolventei debitorul devine oaia neagra a acelei comunitati, trebuind sa-si asume acest rol si comportandu-se ca atare.
    Vorbim de bani si de valori banesti. Viata este mai mult decat hrana, trupul mai mult decat imbracaminte, iar averea mai mult decat bani. Este important in aceasta epoca fast-forward sa nu ne pierdem umanismul. Putem face business si fara sa fim rechini, putem fi avocati si sa avem scrupule, putem elimina un debitor insolvent din circuitul de afaceri fara a-l da afara din turma si fara a-l lovi de infamie. Bun, rau, gri face parte din comunitate, iar experienta esecului il poate transforma intr-un adevarat mascul alfa al turmei. Sau poate ramane un vesnic ratat risipitor…
    Textul blogului (la fel ca multe articole ale autorului) suna impecabil, curge fara opinteli nici la modul arhaizat, nici neologizat si devine o lectura fermecatoare, nu doar instructiva. Avem aceleasi asteptari si de la cartea in curs de aparitie.
    Ce moment mai potrivit de postat acest blog decat in preajma sarbatorilor de Paste, moment in care trebuie sa reflectam asupra renasterii, a renasterii spirituale a fiecaruia dintre noi. Este sfarsit de primavara- iesim din amorteala si, cu astfel de scrieri, exploram multiplele aspecte ale spiritualitatii. Stiu ca este un deziderat de mare anvergura ca fiecare sa se gandeasca la aceste aspecte, dar am convingerea ca cine citeste acest blog poate face acest efort.
    Un cititor de o inocenta autentica si de un idealism incurabil

  2. ciprian popa |

    Foarte interesant articolul. A fost o introducere extrem de interesanta si originala la o chestiune de ordin legislativ. In prima parte nu am reusit sa anticipez absolut deloc la ce urma sa va referiti, dar am continuat sa citesc deoarece comentariul parabolei „Fiul risipitor” mi s-a parut foarte interesant. O sa incerc sa schitez o opinie pe marginea ideilor expuse intr-o maniera oarecum neutra de catre dumneavoastra. Am sa incep cu finalul, deci cu partea legislativa. Sunt total de acord cu faptul ca noua tendinta legislativa nu este deloc „dreaptă” faţă de creditorii care sunt puşi în situaţiile jenante pe care le-aţi descris. Sunt de asemenea de acord că între parabola biblică şi noua tendinţă legislativă se pot face comparaţii. Nu sunt insă în totalitate de acord cu faptul că cele două ipostaze ar fi identice sau similare. Deosebirile dintre cele doua situaţii iau naştere din maniera diferită de interpretare a parabolei biblice. O prima deosebire intre parabola şi legislaţia sus-amintita ar fi faptul ca, in cazul „debitorului risipitor”, el este in totala cunostinta de cauza in ceea ce priveste efectele faptelor sale. Cu alte cuvinte, in cazul lui, Dumnezeu (adica legea) ii spune dinainte ce va paţi daca va avea o anumita conduita. Cu alte cuvinte, el stie de la inceput ca va fi „iertat” (respectiv supus unei reorganizari) si in acest caz el isi poate premedita conduita. In aceasta situatie, dispare efectul educativ al legii, apare chiar un fel de „instigare la faliment”. In cazul „fiului risipitor” situatie este diferita (in situatia in care interpretam parabola in sensul descris mai jos). In primul rand, consider ca tatal din parabola nu este bizar si nu face premeditat gestul de a da fiului risipitor jumatatea sa in scopul de a-i da o lectie. Faptul ca el nu a facut premeditat acest gest reiese si din bucuria (amplificata de surprinderea) cu care el isi intampina fiul. El nu se astepta sa il mai vada, iar ca dovada rosteste cuvintele (mort a fost si a inviat, pierdut a fost si a fost gasit). Pornind de la aceasta idee a lipsei premeditării, tatal din parabola devine absolvit de vina. El nu face nimic altceva decat sa respecte „liberul arbitru” şi să acorde fiului sau sansa de a-si face un rost in viata respectandu-i optiunea. Aici apare similitudinea dintre tatal din parabola si Dumnezeu care de asemenea se zice ca respecta liberul arbitru. Asadar, se contureaza o prima diferenta dintre „debitorul risipitor” si „fiul risipitor”. Primul stie de la inceput care va fi „pedeapsa” si „ce anume i se va ierta” pe cand fiul risipitor a plecat la drum fara a sti ce i se va intampla si neanticipand absolut deloc faptul ca va fi iertat. Si aici sunt de acord cu dumneavoastra ca el a vut sansa de a il gasi pe tatal dornic de iertare. De altfel, chiar inainte sa se intoarca, el nu spera ca va fi iertat si chiar planuia sa fie un simplu slujitor al tatalui său.
    Tocmai de aceea, in opinia mea pot să concluzionez că o astfel de lege a falimentului este incorecta, dar in ceea ce priveste parabola biblică, ea necesită o discutie mult mai nuantata despre corectitudine. Tocmai de aceea, in cele ce urmează o sa ma limitez a-mi exprima parerea cu privire la intrebarile ce iau nastere pe marginea acestei parabole. In primul rand, nu cred ca tatal si-a impartit averea in sensul prezentat, adica (50% pentru fiul risipitor si 50% pentru el si celalalt fiu). O astfel de imparteala ar fi intr-adevar ilogica si total incorecta. Eu cred ca tatal a dat fiului doar 50% din ce „li se cuvenea copiilor”. Cu alte cuvinte, cred ca tatal avea pregatita o parte din averea sa pentru a o da copiilor sa isi faca un rost in viata (ceva in genul darului de nunta). O altfel de interpretare ar conduce la ideea ca tatal s-ar fi lasat automat fara absolut nimic si ar fi ajuns la mila copiilor. Or, asa cum spuneati si dvs, avem in fata un „pater familias” in plina putere. Tocmai de aici intervin si avantajele pe care le-a avut fiul ne-risipitor, el folosind bunurile tatalui sau fara a se atinge de partea rezervata lui.
    In ceea ce priveste sansa de a-l gasi pe tatal dornic de iertare aici tine intr-adevar de risc. Sensul biblic al parabolei era spre ideea de a-ti trai viata in ordine si credinta pentru ca nu stii daca vei mai prinde momentul sa fii iertat. Asadar, am gasit raspunsul si la intrbarea daca este sau nu bine sa iti traiesti viata la maxim in ideea ca te vei „pocai” candva si vei fi iertat. Iata ca parabola ne sugereaza ca a fost o pura intamplare ca l-a gasit pe tatal dispus sa il ierte. Concluzia biblica ar fi ca, nestiind fiecare momentul mortii sale, e riscant sa imbratiseze o astfel de alternativa a vietii traita la maxim. Revin iar la debitorul nostru care, spre deosebire de fiul risipitor, el stie din start ca iertarea va veni, ca „tatal – LEGEA” il va ierta. Tot in legatura cu ideea „premeditarii”, consider ca ea nu este intarita de faptul ca vitelul era „ingrasat” si nu „gras”. Cred ca viteii „ingrasati” erau pregatiti pentru ocazii speciale (nunti, botezuri, mese mari) dar nu cred ca tatal il pregatise special pentru o anume ocazie. Cred ca Biblia subliniaza doar gestul de a sacrifica „vitelul ingrasat” in sensul ca tatal a acordat o mare atentie si o mare cinste evenimentului.
    In final, doresc sa raspund la intrebarea privind echitatea gestului tatalui de a reintegra pe fiul risipitor in familie si de a-l ierta. Cred ca ideea de baza si mesajul transmis prin aceasta parabola este urmatorul: Indiferent cat de mare este gradul de degradare in care ajunge o persoana si indiferent cat rau face, nu este niciodata tarziu de a inceta aceasta cale si ce a urma o cale dreapta. Tatal (fie el cel din parabola sau fie chiar Dumnezeu) iti va da intotdeauna o sansa de iertare. Iertarea nu vine insa gratuit ci depinde de o conditie care la prima vedere pare foarte simpla: Sa iti recunosti greselile si sa le regreti sincer. Asta il face pe fiul risipitor atat de interesant si original. Daca in viata reala am putea gasi milioane de fii risipitori, nu la fel de usor va fi sa gasim si pe aceia care pot sa isi asume in mod absolut greselile si sa mai si regrete sincer ceea ce au facut. Asadar, conditia este destul de exigenta, fara a mai adauga si faptul ca in conceptia crestina, pentru a obtine iertarea trebuie sa mai si crezi in mod absolut ca vei fi iertat. Dar, chiar si asa, chiar si cu autoinvinovatirea respectiva, fiul risipitor pare a fi avantajat in comparatie cu fratele sau, el gustand din placerile vietii mult mai intens decat acesta din urma. Ceea ce este insa mai putin observat este faptul ca fiul risipitor a si suferit mult mai mult si a gustat la maxim si din cele mai urate momente pe care viata ti le poate oferi. TOcmai de aceea, daca s-ar face o „medie a intensitatii” , am putea poate ajunge la concluzia ca cei doi au primit de la viata daruri egale doar ca au ales sa le foloseasca diferit. Tocmai aceasta incerca sa ii explice tatal fiului ne-risipitor. Acesta din urma a ales o viata cu un grad de fericire ponderata dar continua, in vreme ce fiul risipitor a trait intre agonie si extaz. A gustat la maxim din placerile vietii, dar o perioada scurta, iar apoi a gustat din amarul acesteia. Fiul ne-risipitor nu a fost incercat niciodata de asemenea greutati si tocmai de aceea nu ar fi trbuit (in opinia tatalui) sa il invidieze pe cel risipitor. Un exeplu clar de fiu risipitor este marele Elvis care a primit de la viata TOTUL si a ales sa guste atat de mult din el incat la 42 de ani nu a mai rezistat. Oare o persoana de 80 de ani care a dus o viata echilibrata, care a fost fericit dar nu la intensitatea la care a fost ELvis, va trebui sa nu sa il invidieze? Este o intrebare la care fiecare vom raspunde in felul lui. Pana la urma oare cum e mai bine: intens dar putin sau ponderat, dar mult?
    Cu stima,
    Ciprian Popa

  3. ats |

    Neasteptata si interesanta comparatie. Desi, la prima vedere, pare sa nu existe vreo legatura intre ogorul de pe care chiuleste fiul risipitor si „ogorul” pe care il saboteaza viitorul insolvent, totusi paralela inspirata releva incredibile similaritati. Din aceasta perspectiva, parabola „fiului rispitor” constituie un ingenios preambul al analizei procedurii insolventei.

  4. andreea anghelof |

    Interesanta cugetare d-nule profesor. Apreciez in primul rand, evident, comparatia cu procedura insolventei. Un mod original si pretios in acelasi timp. Astept cu interes cartea ta si de ce nu lansarea oficiala.

    Andreea Anghelof

  5. apb |

    Va felicit pentru eseu!
    Totusi prea putini fii virtuosi au ramas printre noi, si prea multi tatici plini de zel in a implini micile capricii ale numerosilor copii singuri si mult peste nivelul de risipitor.
    Mai urat, risipitor inseamna prost in aceasta lume a banului. Iar in privinta tatalui, usor a facut banii, usor i-a si dat.
    Ar mai fi de zis ca un om merita sansa de a ‘toca’ niste bani sa isi faca norocul, dar nu toti sunt buni administratori ai vietii personale si deci si a banilor personali(primiti sau facuti).
    Succes si inspiratie!

  6. july |

    Domnule avocat, cazuri aveti? Bloguri si formidabile articole obsevam ca sunt din plin.

    In timpul liber ma mai ocup si cu avocatura. Am doua cazuri.

  7. stela |

    Domnule Profesor, cu tot respectul, originalitatea si stilul dvs.sunt la superlativ.
    Cand ne scrieti ceva about love? Fara dragoste nu facem nimic in viata, indiferent de domeniu. In fiecare munca trebuie sa punem iubire.
    „Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii. (Romani 13:10)”

  8. admin |

    Pt. July : in timpul liber ma mai ocup si cu avocatura.

    Pt. Stela : „About love”? De ce nu si despre ura? Este un autor francez care a scris o carte intreaga despre ura si despre modul ciudat in care ura poate sa tina impreuna doi oameni, tot atit de trainic ca si iubirea. cartea se numeste „Luni de fiere” si este scrisa de Pascal Brukner.

  9. shane |

    interesanta abordarea

    ma gandeam acum ca, dupa episodul cain si abel, dumnezeu a invatat cate ceva din propriile greseli, daca imi permiteti comparatia pe care o admit din start ca deplasata. si legiuitorii la fel

    respect

    c

  10. andreea a |

    Si in ” Tentatia inocentei” Pascal Brukner trateaza lucruri interesante.
    Vorbeste despre inocenta ca despre o boala a individualismului care consta in a vrea sa scapi de consecintele actelor tale, o tentativa de a te bucura de beneficiile libertatii fara a suporta nici unul din inconvenientele sale. Si mai spune ca nici un ideal nu merita sa te sacrifici pentru el.
    Merita lecturata !!!!

  11. Eva |

    Geniala comparatie!
    La insolventa nu ma pricep (inca), dar in ceea ce priveste parabola, explicatia este iubirea: omul drept ramane langa Dumnezeu nu pentru ca asteapta vreo rasplata, ci din iubire, pentru ca asa simte; iar cel ratacit greseste nu pentru ca stie ca va fi iertat (in acest caz nu mai este de buna-credinta, iar pe cel de rea-credinta nu-l protejeaza nici Dumnezeu, nici legea), ci pentru ca uita sa iubeasca.
    Se pare ca revenim la iubire. Deci, cand o sa ne scrieti „about love”? Poate ne aduceti o parabola despre drept si iubire.

  12. admin |

    O paralela intre drept si iubire. Interesant. Imi vin in minte aproape imediat conventiile matrimoniale. Astea contin multa iubire planificata.

  13. anna |

    Inteleptul ignora abjectia fiului risipitor, paznic de porci si porc el insusi, el ignora deasemenea revarsarea de lumina a intoarcerii la casa parinteasca si iertarea acordata de soarele care despica norii si usuca noroiul. Inteleptul este gol de el insusi, dar Sfantul este plin de Dumnezeu. Este necesara o alianta intre intelepciune si har.

  14. Claude |

    Intr-adevar orice argumentare este buna, atata timp cat nu sunt aduse contrargumente care sa releve adevarul. Nuantele din penel sunt savoarea creativitatii celui ce se exprima cu intaietate, apoi, este cu adevarat dificil sa mai schimbi o parere deja formata (adevarata sau cel mai des falsa). Este arta razboiului, si a jocului cu umbre.

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.