Sterling

Postat de Gheorghe Piperea în "The Way I Are" | 0 Comentarii

Agitatie mare in legatura cu afacerea „Sterling Resources”. Am vazut si eu actul aditional la contractul dintre Statul Roman (ANRE) si Sterling, aprobat printr-o HG din 12.11.2008. Lucrurile noi aduse de recenta „desecretizare” a acestui contract sunt cam doua:

(i) denumirea contractului s-a schimbat (din „contract de explorare si impartire a productiei” care, dupa toate aparentele, nu este deloc echivalentul din 1992 al „acordului petrolier”, la care se refera actuala Lege a petrolului 238/2004, numele acestuia a devenit „contract de concesiune pentru explorare, dezvoltare si exploatare petroliera”); obiectul contractului pare a se fi schimbat, pentru ca, in baza contractului din 1992, Sterling avea dreptul sa exploreze si sa imparta productia eventual cu Statul Roman, in timp ce acum are dreptul sa exploreze, adica sa extraga petrolul si gazul si sa il vanda, inclusiv la export, platind statului o redeventa (intre 3,5 si 13,5%); este ciudat si faptul ca s-a construit in intregime un nou contract, ca o anexa la un contract aditional (?!!!); daca, de fapt, contractul inital era limitat la explorare, iar prin actualul contract s-ar fi acordat si dreptul de explorare si dezvoltare, asa cum sugereaza titlul, atunci suntem in prezenta unei fraude la lege, intrucat s-a ocolit, in acest fel, dispozitia din Legea petrolului nr.238/2004 care dispune ca un acord petrolier se incheie cu castigatorul unui apel public de oferta (art.30 alin.2), deci actul aditional si „contractul” din anexa la actul aditional ar putea fi considerate nule absolut, pentru cauza ilicita;

(ii) actul aditional este incheiat in august 2007, si nu in noiembrie 2008; in 12.11.2008 s-a dat doar o hotarare de guvern de aprobare a contractului, hotarare de care era conditionata intrarea in vigoare a contractului.

Una din bizareriile contractului este, insa anul semnarii sale, care coincide cu anul modificarii Legii nr.238/2004 printr-o Ordonanta de guvern ceea, ce, de asemenea, ar putea ascunde o cauza ilicita. Ordonanta, ulterior semnarii actului aditional, prevede ca toate contractele petroliere care nu au intrat in vigoare pana in momentul aparitiei Ordonantei se renegociaza.

O alta ciudatenie este ca acest contract a fost „secretizat”, in conditiile in care Legea petrolului nr.238/2004 impune partilor (ANRE si, respectiv, titularului acordului petrolier) doar obligatia de pastrare a confidentialitatii, uzuala in orice contract comercial. De altfel, cu secretizarea asta, inca de la inceput s-a mers din absurd in absurd, pentru ca, in 1990, cand a aparut ideea concesionarii acestei parti din platoul continental al Romaniei din Marea Neagra s-au dat tot felul de hotarari de guvern, unele dintre ele de-a dreptul hazlii. De exemplu, exista o hotarare cu nr.919/06.08.1990, despre care se spune ca a fost publicata mult mai devreme, intr-o „Brosura” din 01.01.1990 (adica, de revelion, cand la tv ne vorbea in locul lui Ceausescu „dl” Ion Ilici Iliescu – auziti ce facea Ilici de revelion, semna HG-uri!). Hotararea nu are articole, ci doar o nota in care ni se spune ca are caracter militar si, deci, nu se publica. Urmeaza o frumoasa pagina goala… In baza acestei hotarari secretoase se da o alta (HG nr.508/1991), care autoriza Rompetrol, pe atunci societate a statului, sa negocieze acorduri petroliere pentru perimetrul in discutie cu parteneri straini (semnatar, Petre Roman). Ulterior, ne descurcam cam la fel – dl.Stolojan semneaza o HG nr.570/1992, pe care nu o da la publicat, nici la secretizat, dar o comunica partilor contractante. Prin HG nr.1043/1995, rolul Rompetrol in ecuatie este preluat de o agentie de stat (ANRM), iar cele doua hotarari din 1990 si, respectiv, 1991 (care vorbreau, direct sau indirect, de secretizare), sunt abrogate. Asadar, nimic despre secretizare dupa acest an. De ce a ramas secretizat acest contract, totusi, din moment ce nu mai era obligatorie clasificarea sa ca secret de stat, este, cum am spus, o ciudatenie. Sau obisnuinta militara, securista, militieneasca etc. Ceea ce este interesant este ca,   intr-adevar, o parte din perimetrul concesionat se suprapune pe teritoriul care s-a aflat in disputa cu Ucraina. Cealalta suprafata este si ea „concesionata” unor firme mai cunoscute, cum ar fi OMV Petrom. Intrebarea care se poate ridica este daca nu cumva, pe perioada procesului, resursele respective erau bunuri litigioase. Putea Statul Roman sa „vanda” bunuri/drepturi litigioase? Este adevarat ca, in litigiile obisnuite, drepturile litigioase se pot concesiona, cel care cumpara speculand asupra sansei de a castiga procesul, dar cesionarul ii ia locul in proces cedentului, caci asta este figura juridica a cesiunii de drepturi litigioase. Daca „cesionarul” ar fi fost orice firma privata, este oare de imaginat ca aceasta ar fi putut lua locul Statului Roman in procesul de la Haga? Evident ca nu, intrucat imediat s-ar fi dezinvestit curtea, nemaifiind vorba de litigii intre state. Ca sa nu mai vorbim ca Statul Roman s-ar fi pus in compania selecta a speculantilor in litigiile imobiliare pe care le „cunoastem” atat de bine. Pe de alta parte, este o cutuma a litigiilor care se deruleaza in fata Curtii de la Haga ca, pe perioada litigiului, suprafata in litigiu sa nu fie exploatata economic. De altfel, dupa cate se vehiculeaza in presa, fiecare parte litiganta declara, in scris, la inceputul procesului, ca nu va efectua nici o operatiune de explorare/exploatare asupra suprafetei in litigiu. In fine, in contractul din anexa actului aditional cu Sterling se spune ca,                  intr-adevar contractul se suspenda pe perioada litigiului de la Haga (care a inceput in 2003). Dar, de fapt, Sterling pare ca ne spune pe site-ul propriu ca a efectuat in continuare operatiuni de explorare in perimetru, chiar pe perioada litigiului. Oare este diplomatic OK din partea Romaniei sa lase sa se intample asa ceva? Oare a facut acelasi lucru si Ucraina? Din presa rezulta ca si Ucraina a „comis-o”. In orice caz, sunt motive serioase de nulitate a actului aditional/contractului pentru alta cauza ilicita – specularea unei sanse de castig de catre Statul Roman (care nu este un simplu comerciant).

In rest, actul aditional „desecretizat” nu sustine ideea ca acest contract s-ar fi extins asupra intregii suprafete atribuite de Curtea de la Haga, ci numai asupra unei parti din acest teritoriu. Asadar, sa nu ne ingrijoram prea tare, caci ceea ce s-a castigat la Haga nu este, in totalitate, atribuit acestei firme Sterling, majoritatea suprafetei obtinute (peste 7000 km patrati) fiind inca la dispozitia Statului Roman, care il va putea licita.

Sa turnam un pic de gaz pe foc

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 3 Comentarii

Se vorbeste in ultimul timp in termeni inflamabili despre crize de tot felul, dar cu moderatie, asa ca am sa folosesc cu zgarcenie din gazul de care dispun, stropind doar putin taciunii aprinsi ai sistemului bancar romanesc. Nu de alta, dar un anume domn de pe varful asociatiei breslasilor bancari se lauda nu demult cum a pus el la cale incriminarea infractiunii de lansare de zvonuri nasoale la dresa bancilor si cum nazbatia sa ar fi fost in asentimentul ministerului justitiei (eu n-am auzit o confirmare de la cesta; stiindu-l specialist in banking, zic ca domnul breslas in cauza ne vinde, de fapt, gogosi) iar un alta domn bancher, cu staif de expat, ne relata cam in aceeasi perioada cum colaboreaza el cu procurorul general al Romaniei pentru descoperirea si pedepsirea zvonerilor care ar fi lansat acuzatii ca o banca din Romania ar fi in situatie cam urata. Domnul in cauza era sigur nu numai ca banca in cauza nu ar avea probleme dar ca, de fapt, banca e pe un trend ascendent spectaculos in conditiile in care toate bancile europene si americane sunt cam pe faras. Pacat ca nu s-a incriminat inca prostia solemna.

Iubind frumosul cu masura, filosofam fara moleseala, zicea un filosof grec. Asa ca, e mai bine sa aruncam cu flori in sistemul bancar roman, caci fabricarea de vesti bune despre banci nu este infractiune, iar jumatatile de adevar  spuse cu subinteles nu dauneaza nimanui, ci dimpotriva, noi putem dormi linistiti: cat nu stim cealalta jumatate de adevar, nimeni nu ne va strica linistea electorala.

Dar, daca tot se poate „colabora” cu procurorul general al Romaniei, poate nu ar fi rau daca institutia respectiva ar declansa o investigatie criminala pentru urmatoarele fapte.

Un numar de banci comerciale romanesti detinute de banci comerciale europene, in concurs cu o agentie de rating au pariat pe devalorizarea monedei nationale pana la 4,2 RON/EUR. Prin interventia BNR, cursul a fost mentiunut in marje normale, motiv pentru care speculatorii au pierdut pariul, fiind nevoiti sa se imprumute in lei, penru a-si acoperi contrapartidele, la dobanzi uriase. Pentru a-si putea acoperi pierderile din speculatiile respective, esuate, trezorierii bancilor implicate au incercat o operatiune concertata de ridicare a dobanzilor la creditele in lei acordate clientilor. Intre timp, dobanzile la creditele interbancare, rezultand cresteri exponentiale ale costurilor acestor credite. Unele banci au renuntat la creditele de retail, multe dintre ele inghetand, pur si simplu, creditarea. Aceste speculatii si consecintele lor au adus prejudicii consistente economiei Romaniei, o economie care parea in septembrie ca va fi ferita de consecintele crizei financiare mondiale, dar care s-a trezit acum cu o criza proprie, creata de sistemul bancar autohton, extinsa de la banci la intreprinderi. Aceasta este, stimati vectori ai zvonului, subminare a economiei nationale, infractiune veche din Codul penal, in vigoare de cand lumea si nu doar virtuala. Incercarea de ridicare a dobanzii prin concertarea pozitiilor mai multor banci este o frumoasa operatiune anticoncurentiala care poate fi sanctionata de Consiliul Concurentei cu amenzi de pana la 10% din cifra de afaceri a bancilor in cauza (ceea ce inseamna faliment automat pentru banca in cauza, caci nici o banca romaneasca nu poate suporta un astfel de cost in prezent). Toate acestea sunt cunoscute de BNR, dar oficialii BNR nu ne spun care sunt bancile si, in special, cine sunt persoanele responsabile din aceste banci care se fac vinovate de aceste speculatii si de consecintele lor, ceea ce inseamna favorizarea infractorilor. Poate aflam, totusi, de la Consiliul Concurentei, cine sunt cei vinovati; nu de alta, dar coordonatele faptei de care vorbesc cu atata ardoare greenspan-i nostri sunt informatii de interes public, care ar trebui sa fie degraba dezvaluite, ca sa stim si noi de cine sa ne temem; sloganul din 1999 („dormiti linistiti”) nu prea mai merge in prezent, caci suntem logg-ati la internet, nu?

Cateva banci europene, care au si in Romania filiale, in afara de faptul ca au fost salvate de la faliment cu bani publici, inclusiv cu bani ai Uniunii Europene, la bugetul careia contribuim si noi (chiar, cati dintre romani stiu ca Romania vireaza cam 3 mld. EURO/an la bugetul Uniunii?), s-au lansat in operatiuni speculative pe monede ale unor tari ca Romania, membrii ai Uniunii, dar mai de colea, din est; nu au facut aceste operatiuni in nume propriu, ci prin intermediul filialelor lor din Romania sau al mandatarilor lor; in afara de infractiunea de mai sus, aici putem vorbi si de o deturnare de fonduri. O investigatie criminala ar fi mult mai de efect decat o interventie moale si ipocrita in Parlamentul European.

Oficialii guvernamentali sau bancari ne asigura ca sistemul bancar romanesc nu este in criza. Dar nimeni nu ne explica de ce, daca nu suntem in criza, aceeasi oficiali lanseaza informatia ca o banca poate fi sanctionata de BNR cu amenzi de 1% din cifra de afaceri si, in extremis, cu ridicarea licentei bancare daca nu isi constituie la timp rezervele minime obligatorii. Cum adica, sunt banci romanesti in aceeasi situatie, de a nu-si constitui aceste rezerve? S-a inchis deja robinetul finantarilor ieftine in Euro de la bancile-mama? Nimeni nu ne explica de ce bancile contiua sa tina dobanzile la lei foarte sus, desi BNR declara ca sunt lei pe piata, deci bancile ar trebui sa se finanteze cu lei mai ieftin. De ce a fost nevoie ca Ministerul Finantelor sa ameninte bancile, ca daca nu reduc dobanzile la lei, statul va vinde populatiei obligatiuni de stat cu dobanzi mai mari decat cele ale bancilor? De ce continua, totusi, agentiile de rating sa ne reduca ratingul de tara si ratingul unor banci de talia BCR?

Aceeasi oficiali ne asigura ca, in cazul falimentului unor banci, depozitele populatiei sunt asigurate de stat in proportie de 100%. Dar nimeni nu ne spune ca, de fapt, depozitele populatiei nu sunt asigurate de stat, ci de o societate comerciala constituita de banci si finantata prin contributia bancilor, adica Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar. O societate comerciala, asa cum este Fondul, poate fi si ea, la o adica, in faliment, daca nu mai are bani sa isi achite datoriile, ceea ce nu se poate spune despre stat, care este intotdeauna solvabil. Pentru nelinistea dvs., aflati ca seful Fondului declara ca acest fond dispune, la o adica, de aproape 500 mil. EURO (dintre acestia, cam o treime nu sunt bani ai Fondului, ci un credit stand-by acordat de un numar de banci romanesti). Daca vom observa ca depozitele la o singura banca mare din sistemul romanesc se ridica de 7 mld. EURO, va veti da seama usor cat de solvabil este Fondul in cazul unui faliment bancar si cat de sigure sunt economiile noastre la banci.

Iar in final, stimati vectori de zvonuri, va rog sa decideti: cine este mai vinovat, cel care ascunde aceste informatii sau cel care le „furnizeaza”, chiar cu riscul de a fi acuzat de conspirationism? Cel ce lasa drobul de sare sa cada in capul copilului sau cel care se plange de acel pericol? Sau cel care pleaca in lume sa vada daca nu cumva exista oameni mai prosti decat primii? Nu ar trebui sa vina cineva sa ia dreacu’ drobul de pe soba?

O (Lehman) Brothers, where art thou?

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 4 Comentarii

a) Încrederea în produsele pieţei de capital este la un nivel alarmant după falimentul Lehman Brothers. Este un moment foarte prost pentru bursa noastră, pentru ca mult aşteptata revenire pe un trend crescător a indicelui Bet şi, în special, a indicelui Bet – Fi (SIF – urile) va ma întârzia. Foarte mulţi investitori au plecat şi şi-au lichidat poziţiile. Dacă săptămâna trecută mai erau doar 6.000 de conturi de investitori activi, după acest faliment numărul lor va scădea dramatic din  cauza panicii. Dar esecul/teama/prostia unora poate fi o oportunitate pentru alţii. Insiderii societăţilor listate la BVB, pentru că ştiu foarte bine care este realitatea (societăţile respective au o situaţie economică mult mai bună decât o arată evoluţia cursului acţiunilor emise de acele societăţi) vor cumpăra masiv acţiuni, consolidându-şi poziţiile, pentru că acţionarii mici şi panicaţi vor vinde la orice preţ, numai să îşi limiteze pagubele. Gândiţi-va ce mână cerească este acest faliment pentru acţionarii semnificativi ai SIF-urile, adică cele 3-4 persoane fizice care, prin interpuşi, deţin fiecare câte 5-12 % din SIF-uri.

b) Încrederea în bănci, în societăţile de asigurare şi, în general, în societăţile din domeniul financiar este sever zdruncinată. Falimentul Lehman Bros vine după un lung sir de falimente sau preluări pe preţuri de nimic a unor bănci aflate în dificultate şi după preluarea de către statul american a celor doi giganţi ai creditelor ipotecare (Fannie Mae şi Freddy Mac). Şi acesta nu este decât începutul, întrucât Lehman Bros era dependent de sau făcuse dependente mai toate băncile mari din lume, în special cele din Europa. Panica va duce la alte mari falimente, de data aceasta în Europa. Vom vedea acest lucru în câteva săptămâni, dacă nu în zile. Unele mari bănci europene au filiale şi în România, eventualul lor faliment ducând în mod implacabil şi la falimentul filialei româneşti. Pe de altă parte, sunt bănci în România care au expuneri mari pe Lehman Bros. S-a văzut la bursă că aceste bănci româneşti au avut severe căderi de curs imediat după anunţarea falimentului Lehman Bros. Reacţia pieţei atât de rapidă la această veste induce ideea că nu este vorba doar de o panică, ci de lucruri mult mai grave, care ar putea să ducă la faliment.

c) Lehman Bros era un campion al investiţiilor cu grad mare de risc, în instrumente financiare derivate şi în produse de hedging; aceste produse financiare foarte sofisticate şi frumos ambalate conţin o mare iluzie, ca să nu spun păcăleala: ele sunt, practic, un pariu între două contrapartide, adică spre exemplu eu pariez cu dvs. ca imobilele din Bucureşti vor creşte în următorii 5 ani cu 1000% şi dvs. pariaţi că nu vor creşte atât de mult sau nu vor creşte deloc; împreună emitem un instrument financiar derivat şi îl punem pe piaţă, în sistemul bancar sau în sistemul pieţei de capital; ceilalţi îl cumpără, fără a mai şti ce este în spatele lui; după ce intră în circulaţie, instrumentele respective capătă o valoare adăugată proprie mult mai mare decât cea pe care i-am conferit-o noi, atunci când am făcut un pariu, deci pe lângă scamatoria frumos ambalată de noi, se adaugă şi speculaţia pe curs, care provoacă pe principiul bulgărelui de zăpadă, pseudo-valoare, adică pseudo-bani. FED şi unii comentatori americani spuneau în vară că în sistemul financiar mondial sunt peste 2.000 miliarde de pseudo-dolari, adică bani care nu îşi mai au acoperire în realitate, masa monetară scriptică, monedă în plus faţă de echivalentul în aur sau în mărfuri al banilor reali; aceste instrumente financiare erau plasate peste tot în lume, inclusiv în Europa şi în România; în mod evident, când balonul de săpun se va spage (aşa s-a întâmplat şi în 2001 – 2002) va apărea o foame de lichidităţi uriaşa, de unde consecinţa punerii în vânzare a oricărui activ care poate avea un preţ cât de mic. Ca şi în cazul de mai sus, eşecul unora înseamnă oportunităţi pentru alţii. Cei ce vor avea cash, vor putea cumpăra acum la preţurile din 2004 şi vor cumpăra practic orice. La nivel mondial, cei care au bani în prezent sunt chinezii, arabii şi rusii. Toţi stau foarte bine la capitolul democraţie. La nivel naţional tot cei din Top 300 au bani. Toţi stau foarte bine la capitolul merit.

d) Intervenţia statului american (care mai este şi selectivă) pentru salvarea unor bănci sau instituţii financiare, în afară de faptul că este tardivă, pune în discuţie foarte serios chiar sistemul economiei capitaliste, care funcţionează pentru că cei eficienţi supravieţuiesc sau se îmbogăţesc, în timp ce cei care eşuează sunt eliminaţi din joc. Intervenţia este periculoasă, şi pentru că poate induce ideea că orice debitor poate să îşi neglijeze obligaţiile, omiţând să le onoreze, din moment ce marii debitori sunt salvaţi de stat. Şi, în fine,  cine ne spunea nouă să nu încercăm să salvăm întreprinderile noastre falite? Americanii? Banca Mondială, FMI? Comisia europeană? O, brother, where art thou?

Intreprinderea, realitatea ecomica si legea datoriei

Postat de Gheorghe Piperea în "Falimentul febletea mea" | 1 Comentariu

Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa –nu numai teoretic – de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii, dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare, asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti “stakeholders” in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul economic al intreprinderii sale.

Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care, nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii.

Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet.

Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.

Exista, oare, o lege (morala) a datoriei? Sunt imperativele economice suficiente pentru a infringe echitatea?

DNA

Postat de Gheorghe Piperea în Despre avocatura | 1 Comentariu

Observ ca, in ultimele zile, DNA si, in special, seful vremelnic al acestei institutii, sunt din nou in centrul atentiei opiniei publice.
Personal, n-am vazut nici un caz de mare coruptie care sa fi fost rezolvat de catre DNA. De aceea, nu vad utilitatea DNA si, cu atit mai putin, nu vad necesitatea pastrarii in fruntea acestei institutii a aceleasi persoane. Si nu ma refer la cazurile nerezolvate cu parlamentari sau ministri (aici sa zicem ca exista scuza imunitatii parlamentare si a interventiei vinovate a Curtii Constitutionale), ci ma refer la celelalte cazuri, unde vedem la televizor arestari spectaculoase si ne trezim peste citeva luni cu achitari tot atit de spectaculoase. Pentru exemplu, a se vedea cazurile celor doua judecatoare din Mures si, respectiv, Oradea, al procurorului din Prahova etc. Vedem la televizor cazuri de arestati care, dupa 2-3 luni de stat in arest, sunt bine mersi, la vechile locuri de munca, eliberati fiind pentru greseli de procedura. Pentru exemplu, a se vedea cazul functionarilor de la pasapoarte, de anul trecut. Ba mai mult, vedem imens de multe cazuri in care intreaga cercetare penala este anulata, pe motiv de lipsa de procedura (cazul Copos este edificator). Cel arestat sau doar acuzat pe nedrept are dreptul la despagubiri, inclusiv la despagubiri morale, pe care nu va ezita sa le ceara, inclusiv la CEDO. Doi fosti presedinti de banci au si facut-o deja si au obtinut cistig de cauza la CEDO, statul roman  – si nu procurorul instrumentator al cazului – urmind sa plateasca daunele. Acestea, stimati tovarasi, sunt esecuri profesionale ale procurorilor DNA si, mai ales, esecuri manageriale ale conducerii DNA, cu nimic justificate. Sistemul judiciar penal romanesc presupune ca procurorul acuza si judecatorul judeca. Daca judecatorul nu este convins de justetea acuzatiei, atunci inseamna ca a gresit procurorul. Simplu. Nu sistemul este de vina, ci procurorul si, datorita ierarhiei, seful acestuia.

Cum se explica aceste esecuri? Separind cazurile politice de cazurile, nu exista alti vinovati decit institutia in sine, conducatorii acestia si insisi procurorii care lucreaza in cadrul institutiei.

DNA este burta moale a sistemului judiciar penal romanesc. In anul 2002, ideea PNA-ului (institutia de unde a „evoluat”actualul DNA, conceputa de PSD-ului dnului Nastase, a fost unanim criticata ca fiind neconstitutionala, intrucit inventa un corp de procurori paralel celui care se integreaza, conform Constitutiei, Ministerului Public, si inducea ideea prosteasca si periculoasa pentru actul de justitie penala ca procurorii obisnuiti nu sunt capabili sa solutioneze in conditii eficiente cazurile de coruptie. Asa-zisul reper al acestei institutii, Parchetul National Anti-Mafia din Italia, nu a fost, de fapt, un model de eficienta si nici de respect deosebit al drepturilor omului, Italia fiind in deceniul noua un fel de campioana a condamnarilor la CEDO in urma celebrei operatiuni mani pullite din anii 80′. Sub pretextul luptei contra mafiei italiene (vedem acum ce eficienta a fost aceasta lupta, cind mafia napoletana a ingropat Napoli sub tone de gunoaie), procurorii anti-mafia au comis multe incalcari ale drepturilor omului si Italia a platit, ulterior, pentru aceste abuzuri. Istoria se va repeta, probabil, cu Romania. Institutia, rebotezata DNA, a fost ulterior integrata Parchetului General, primind acelasi rang de competenta, si a fost transformata treptat intr-o vedeta media, care obisnuieste sa isi rezolve  – fals si partial – cazurile la televizor. Fiind cea mai vizibila institutie judiciara, DNA a reusit cumva sa creeze impresia ca este nu numai un corp profesional eficient, ci si unicul organism statal care mai lupta cu coruptia. Din aceasta perspectiva, de luptator special si unic contra coruptiei, PNA/DNA este o insulta la adresa celorlalti procurori, a judecatorilor si a sistemului judiciar, in genere.

Ultimul raport al Comisiei Europene asupra justitiei contine aprecieri pozitive la adresa DNA. Intrucit nu sunt decident politic si cu riscul de a comite o impietate (caci, nu-i asa, ceea ne spune Comisia este sfint), voi sustine ca aceasta apreciere pozitiva este cit se poate de superficiala si de gresita.
Oriunde in lume, anularea unui mare dosar de coruptie pentru lipsa de procedura, ca sa iau doar un exemplu, ar fi dus imediat la demisia/demiterea conducerii. Dar la noi, nu. Locul sfinteste omul in Romania. Am ajuns sa fim convinsi ca o institutie statala nu poate functiona eficient decit daca are la conducere una si aceeasi persoana, pentru singurul motiv ca a fost laudat de Comisia Europeana. Pe plan intern si din perspectiva profesionala, eu nu vad decit un sef al DNA care nu a reusit, in 3 ani, sa duca la bun sfirsit nici un dosar de mare coruptie, ci doar sa se gudure pe linga presedinte si dea bine la societatea civila. In fine, in structura acestei institutii, egala in ierarhia competentei cu Parchetul General, lucreaza in jur de 200 de procurori, cei mai multi dintre ei fiind adusi de la parchetele din teritoriu, fara ca treptele obligatorii de promovare catre Parchetul General sa fi fost parcurse in mod firesc. Este aproape natural ca cel care a ajuns pe aceasta inalta treapta a magistraturii arzind mai multe etape sa vrea sa epateze cu arestari televizate, ignorind procedurile si tinta reala a dosarului de coruptie, respectiv, condamnarea sau achitarea acuzatului. Poate ca aceasta constatare ar trebui sa dea de gindit decidentilor nostri.
Poate ca DNA ar trebui desfiintata sau procedura de selectie a procurorilor modificata. Oricum am da-o, dl Morar trebuie schimbat.

Cele trei petitii de care vorbeam ieri

Postat de Gheorghe Piperea în Despre avocatura | 2 Comentarii

Iata cele trei petitii pe care le-am trimis astazi la doua din institutiile europene (Comisia si Ombudsman-ul European), prin e-mail, posta rapida si prin reprezentantele in Romania ale acestor institutii. In prima petitie am solicitat Comisiei sa ia masuri impotriva Italiei, asa cum face in mod obsinuit in cazuri de incalcare a Tratatului de la Roma. Comisia ar fi putut sa se sesizeze din oficiu in acest caz, mai ales in urma Rezolutiei de saptamina trecuta a Parlamentului European, dar nu a facut-o, neavind suficient curaj sa ia masuri impotriva unei legislatii impuse de noul guvern italian, venit la putere in principal pe valul unor promisiuni de eradicare a imigratiei ilegale si de combatere a criminalitatii legate de imigranti. Probabil ca, neoficial, Comisia a incercat sa ia atitudine, dar Guvernul de dreapta italian si-a sustinut masurile cu tenta fascista pe motiv ca acestea au fost promise electoratului italian, care nu trebuie deceptionat printr-o retragere prea rapida a acestor masuri legislative. De asemenea, Comisia ar fi putut fi sesizata direct de Statul roman, dar reactia autoritatilor romane a fost anemica sau plina de intelegere (ca sa nu zic supusenie) la adresa unui guvern italian sustinut de puternicul Partid Popular European, care s-a aratat intotdeauna reticent la adresa Romaniei si nu s-ar fi cuvenit sa „apara” riscul unui raport de tara defavorabil. Nici europarlamentarii romanii din grupul PPE nu au reactionat, ba chiar se pare ca au votat contra rezolutiei, adica pentru pastrarea reglementarii (?!). La cite bube avem in cap, in parte, o astfel de atitudine este explicabila. Dar Statul Roman inca nu si-a dat seama ca suntem membrii cu drepturi depline ai Uniunii Europene si, ca si Polonia, putem sa ne spunem tare si raspicat cuvintul in probleme de acest gen? Personal consider ca e o mare ipocrizie la mijloc, pentru ca, in cazul in care, sa zicem, firme din Italia ar fi fost in pericol de a fi concurate, legal sau ilegal, de firme din Romania sau cu sediul in Romania, Comisia ar fi intervenit imediat (precedente exista cu duiumul; a se vedea cazul Ford si cazul Nokia de anul trecut). Deci, cind este vorba de banii si interesele economice ale corporatiilor din Europa, reactia si interventia Comisiei sunt prompte, in schimb, cind este vorba de banalele drepturi ale omului, Comisia este foarte precauta si diplomata, inceata si ineficienta. Ca orice guvern, de altfel.

In cea de-a doua petitie, care este, de fapt, o plingere prealabila in vederea promovarii unui eventual recurs in carenta la Curtea de Justitie a Comunitatii Europene, dublata de o cerere de suspendare a masurilor abuzive intreprinse de guvernul italian prin care se urmareste identificarea etnicilor romi, am solicitat Comisiei sa ia de urgenta masuri pentru a pune in aplicare Rezolutia Parlamentului si sa oblige guvernul italian sa renunte la reglementarile incriminate si sa nu foloseasca amprentele deja luate copiilor de tigani. Observ ca rezolutiile Parlamentului sunt uneori dispretuite de tari ca Italia sau de Comisie, din moment ce nici una nici alta nu se grabesc sa puna in aplicare masurile cerute in Rezolutie. Trebuie stiut ca, daca cererea de suspendare nu va fi luata in considerare de Comisie, plingerea prealabila, urmata de recursul in carenta, chiar favorabile petentului, pot ajunge sa fie emise post factum, adica dupa ce masura amprentarii va fi fost finalizata (ea, oricum, este presupusa a dura 3 luni; guvernul italian se si grabeste sa o finalizeze, pentru acest lucru implicind si un ONG de prestigiu; vom vedea cit mai ramine din acest prestigiu dupa aceasta implicare Crucii Rosii in demersul de amprentare). Sunt constient ca la dispozitia Comisiei sunt 2 luni pentru a raspunde la plingere, ca daca raspunsul la plingere este negativ, recursul in carenta poate dura ani de zile si ca obligarea Comisiei la emiterea unui act de drept comunitar (acesta  este scopul recursului in carenta) poate fi ignorata de Comisie si de tara incriminata etc., dar asta este, nu prea avem ce face altceva; sistemul institutional al Uniunii Europene nu poate da mai mult si nu este foarte sincer cu astfel de situatii. Poate de aceea irlandezii au refuzat tratatul constitutional, pentru ca l-au vazut cit este de ipocrit, ca, de exemplu, impune un spatiu al economiei libere, mai degraba decit un spatiu al libertatii si drepturilor omului.

In fine, a treia petitie este adresata Ombusdman-ului European (Mediatorul European), institutie putin cunoscuta si folosita in Romania, dar care are unele atributii foarte importante si interesante in materia drepturilor omului, el putind sesiza direct Curtea de Justitie, Comisia Eurpeana sau chiar si CEDO, pentru cazuri de incalcare a drepturilor omului.