The Way I Are

Postat de Gheorghe Piperea în "The Way I Are" | 14 Comentarii

                 Un tata cam bizar are doi fii. Unuia dintre fii i s-a nazarit ca vrea sa plece sa isi traiasca viata si decide ca este momentul sa devina independent, sa isi asume riscul de a trai pe cont propriu. Scurt, ii cere tatalui sa ii dea partea din avere ce i se cuvine. Si tatal se executa prompt, impartindu-si averea. Tatal este inca in putere, este un pater familias, care nu se pregateste sa moara. De altfel, ambii fii ii slujesc intru sporirea averii. Cu toate acestea, tatal isi imparte averea, fara cricnire. Iata un prim element cu totul neobisnuit. Nu stiu daca Legea lui Moise permitea illo tempore impartirea unei averi mai devreme de moartea tatalui. In parabola Fiul risipitor, o mostenire nedeschisa inca este, totusi, impartita. Sau cel putin asa rezulta la prima vedere. As zice ca, de fapt, averea nu este impartita, ci injumatatita, adica risipita chiar de tatal celor doi frati, intrucit vedem mai jos ca, in realitate, averea nu este impartita intre frati. Fratele cel mare nu isi ia partea sa, ca sa se descurce singur pe mai departe, ci ramine sa ii slujeasca tatalului “ca un rob” si sa ii respecte “porunca”. Gestul tatalui de a “imparti” averea sa, dindu-i jumatate din aceasta fiului tinar si iubitor de risc, este neobisnuit si pentru ca tatal nu protesteaza, nu contesta si nu se opune pretentiei neasteptate a fiului cel tinar ci, fara ezitare, isi imparte averea in doua si ii incredinteaza jumatate din aceasta fiului tinar. Mi-e greu sa calific gestul tatalui. Poate ca acest tata bizar i-a facut fiului sau cel tinar darul libertatii. Este acelasi dar pe care Dumnezeu ni l-a facut noua, tuturor, si pe care fiecare il gestioneaza dupa propriul destin sau caracter, pina la judecata finala. Sau poate ca acest tata bizar stia (sau spera) ca fiul sau cel tinar isi va fi risipit jumatatea din avere incredintata si se va fi cait ulterior. Mai direct si mai dur spus, tatal ii strecoara fiului cel tinar morbul distrugerii si, in acelasi timp, sansa salvarii, chiar si printr-o ulterioara pocainta. Jumatatea de avere daruita este un cadou in aparenta otravit dar, in realitate, salvator. Darul libertatii contine germenul distrugerii sau saminta mintuirii. Depinde cum il gestionezi. Fiul cel tinar isi ia partea din avere “ce i se cuvine” si degraba isi incepe aventura. Ajunge intr-o tara straina si isi risipeste in mod nesabuit averea, ducind o viata “destrabalata”. Ramine fara adapost (Fiul risipitor este, cronologic, al doilea homeless celebru, dupa Diogene), ajunge sa sufere de foame si se face paznic de porci la un om bogat din tara straina in care a ajuns. Culmea decaderii este atinsa atunci cind homeless-ul nostru este incercat de invidie la adresa porcilor pe care ii pazeste si care se satura cu niste roscove pe care el le rivneste, dar nu i le da nimeni. Observind ca mai jos decit atit – a invidia porcii, a dori sa fii in locul lor pentru a te indestula cu roscove – nu se poate, aventurierul nostru “isi vine in fire” si se inscrie pe drumul pocaintei, intorcindu-se acasa, unde isi va fi cerut iertare tatalui. Este un moment bine ales, pentru ca tatal este inca acasa si doritor de iertare. Multi alti fii risipitori isi vor fi cerut iertarea pacatelor prea tirziu, caci tatal nu mai era acasa si nici doritor de iertare. Aventurierul nostru are, totusi, sansa sa. O sansa meritata, de altfel, pentru ca nu multi isi recunosc greselile si nu multi au puterea de a se pocai. In vremurile noastre, cei mai multi se afunda in greseala si se complac acolo, ratindu-si viata.Cind fiul risipitor ajunge acasa, tatal si intreaga sa curte il sarbatoresc, redindu-i (cam repede) toate onorurile si beneficiile de care acesta s-a lipsit de bunavoie. El este imbracat cu cele mai bune haine, i se pune in deget un inel, se taie vitelul “cel ingrasat” (este un vitel ingrasat si nu gras, adica un vitel pregatit pentru o astfel de ocazie; de aici concluzia mea ca, de fapt, tatal se astepta ca fiul sa se intoarca dupa ce se va fi confruntat cu esecul), se aduc muzicanti, toata lumea este invitata (cu exceptia fiului cel mare) si incepe petrecerea. Fiul cel mare era pe ogor, ocupat cu indeplinirea poruncilor tatalui. Nu stia nimic de neasteptata petrecere. Cind a ajuns acasa si a aflat ce se petrece, s-a miniat si a refuzat sa intre in casa. Desi el este fratele cel mare, care a respectat mereu prouncile tatalui, acum el este cel razvratit. Nu i se pare just ca fratele sau, care i-a mincat averea tatalui “cu femeile desfrinate” sa fie sarbatorit si sa i se taie vitelul ingrasat, in timp ce el, ramas acasa, supus poruncilor tatalui si “slujindu-i acestuia ca un rob”, sa fie ignorat. Si tatal cel bizar raspunde si de data aceasta in modul cunoscut : el spune ca fiul cel mare n-are nevoie nici de sarbatoare, nici de iertare, pentru ca el este in permanenta in preajma tatalui si tot ceea ce tatal are, este si al fiului.                            Pilda Fiului risipitor ne ofera trei niveluri de intelegere, unul exoteric, destinat celor grabiti si interesati sa vada doar ceea ce este evident, unul esoteric, destinat, probabil, initiatilor, si un plan indepartat si gri, destinat celor care isi pun intrebari. In plan exoteric, povestea este centrata pe fiul cel tinar si risipitor, pe odiseea sa intre pierzanie si salvare. Gasesc in parabola Fiului risipitor si in parabola Oii ratacite principalele argumente pentru care crestinismul a putut convinge un imperiu atit de intins si primitor de atit de multe religii, asa cum a fost imperiul roman. Este evident ca tatal este Dumnezeu, fiul risipitor este fiecare dintre noi, atunci cind ne asumam riscul de a trai, iar jumatatea de avere este pretul pe care il plateste fiecare pentru dreptul de a-si asuma propria libertate. La fel de evident este ca pastorul este Dumnezeu, iar oia ratacita este oricare dintre noi, cind ne abatem de la calea cea dreapta. Daca scara catre cer este deschisa oricui, cu conditia “sa-ti vii in fire”, daca tatal se bucura la revenirea acasa a fiului sau risipitor, in loc sa il pedepseasca, daca pastorul isi lasa nepazite 99 de oi, pentru a salva o singura oaie ratacita, atunci inseamna ca orice “gresit” se poate salva prin iertarea divina. In plus, sa nu uitam ca, in urma cu aproape 2000 de ani, cind crestinismul a fost revelat, centrul imperiului roman era un oras, Roma, cu peste un milion de oameni, iubitori de spectacol. Drama, tragedia, riscul, finalul fericit, erau foarte placute vazului si auzului romanilor. Cel ce isi asuma riscul, chiar daca esua, era foarte bine vazut si auzit, devenind reper pentru multi, un fel de erou urban din benzile desenate de azi. Un bun orator, la Roma, putea usor convinge o masa de oameni usor de manipulat. Asa ca Roma era locul cel mai potrivit pentru a pune bazele universale (catolikon) ale religiei crestine. Nu e greu sa observam ca lucrurile si oamenii nu s-au schimbat foarte mult in cei aproape 2.000 de ani ce s-au scurs de atunci. Si acum suntem usor de manipulat si convins, pentru ca ne plac foarte mult drama, tragedia, riscul si finalul fericit, mai ales daca sunt ale altora si daca le vedem la televizor. In plan esoteric, povestea este centrata pe tatal cel bizar. Putem intelege, daca vrem, ca fiecare dintre cei doi frati a ales calea lui de a-i fi aproape tatalui, unul cerind si obtinind iertarea pacatului independentei prost gestionate, celalalt respectindu-i regulile in mod constant. Intr-adevar, tatal ne spune, indirect, ca cel ce respecta regulile, nu are nevoie de salvare: el va fi mereu in preajma tatalui.  Intr-un plan indepartat si gir ni se spune ceva si despre fratele cel mare si ne-risipitor, slujitor al tatalui si pastrator al poruncilor acestuia. Poate ca voi fi acuzat de impietate, dar ma tenteaza sa privesc cele doua parabole mai degraba din perspectiva fiului ne-risipitor.  Dupa iertarea fiului risipitor, tatal il trece pe acesta in acelasi rind cu fiul ne-risipitor. Parabola Oii ratacite intareste nelamurirea sau iritarea celui care priveste povestea din perspectiva opusa celei a fiului risipitor. Intr-adevar, dupa recuperarea oii ratacite, aceasta este reintegrata in turma, fiind alaturi de ceilalti 99 oameni neprihanit, care nu au nevoie de salvare. De altfel, in parabola Oii ratacite ni se spune direct ca 99 de oameni neprihaniti (oile care au stat linistite in turma), care nu au nevoie sa fie salvate, nu provoaca in ceruri atita bucurie cit un singur pacatos care s-a pocait. Din perspectiva apropierii de Dumnezeu, nu mai este, deci, nici o diferenta intre cele doua parti (neprihanitul si gresitul). Cu toate acestea, fiul cel mare a respectat regulile, iar cele 99 de oi din turma au stat cuminti si laolalta in zona lipsita de riscuri, in timp ce fiul cel tinar a cheltuit o parte din averea tatalui (care este, in parte, si a fiului cel mare), iar oia ratacita a pus in pericol alte 99 de oi, ne-ratacite (caci pastorul a fugit dupa oia ratacita, lasind temporar fara pastor alte 99 de oi). Tatal, insa, nu il sarbatoreste pe fiul cel mare, ci il lasa sa se straduie constant sa ii respecte poruncile; iar cerurile sunt mai bucuroase pentru un pacatos pocait decit pentru 99 de oameni neprihaniti. Cel ce respecta regulile este mereu in preajma tatalui, dar tot asa este in preajma tatului si cel ce nu respecta regulile, daca se pocaieste si capata iertare. Daca fiul ne-risipitor este in preajma tatalui, el este totusi, la stinga acestuia, umil si in umbra fiului risipitor, care sta tantos la dreapta tatalui. Si, totusi, cine garanteaza ca, dupa o vreme, fiul risipitor nu isi va repeta greseala? Va fi tatal din nou atit de naiv incit sa ii incredinteze inca o jumatate din avere ca sa o prapadeasca? Este eficient sa respecti regulile, daca cel care le incalca, iertat fiind, revine in rindurile “oamenilor neprihaniti”? Este bine sa stai la stinga tatalui, in umbra acelor frati care “lucesc”, atrag toate privirile, inclusiv privirea tatalui, chiar si atunci cind pacatuiesc? Nu are dreptate fiul cel ne-risipitor sa se minieze daca sta in preajma tatalui mereu, dar tatal il ignora, pe motiv ca nu este preocupant si, deci, nu este interesant? Nu ar fi mai bine sa iti traiesti viata la maxim, chiar cu riscul de a ti-o rata, lasind pe mai tirziu momentul in care sa “iti vii in fire”, adica sa te intorci acasa si sa iti ceri iertare de la tatal (care, intre noi fie vorba, poate sa iti si dea bani si avere tocmai pentru a-ti risca viata, stiind ca, dupa ce vei fi cazut suficient de jos, te vei fi intors si iti vei fi cerut iertare)? Este, deci, dreapta alegerea pe care o face pastorul cind alearga dupa oia ratacita, lasind 99 de oi prada pericolului ? Oare face dreptate tatal cind alege sa il trateze cu atita deferenta pe fiul risipitor si cu atita indiferenta pe fiul cel ne-risipitor?Riscul inseamna spectacol, dar si conditia progresului, a cresterii. Nu stiu daca progresul este neaparat necesar, dar stiu ca asumarea riscului te face mai responsabil, mai matur. De altfel, fiecare are a fi rasplatit dupa riscul pe care si-l asuma in viata, iar unde nu e risc, nu e cistig (cum bine imi spuneau doi fosti studenti intr-un mail din 10 aprilie 2008). De aceea, parabola fiului risipitor este perena, iesita din timp. Ea este actuala pentru ca, in esenta, suntem neschimbati fata de timpul in care a fost emisa.Ei bine, procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind ca anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul “faliment scuzabil” al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se “propavaduieste” reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primoridiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi porpun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice condiserente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germane, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de “succes” de aproape 60%. Dar cei sacrificati in favoarea acestor “succese” sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica – dar atemporala – parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata  de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetent, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. Printre altele, aceasta este una dintre motivatiile pentru care am intitulat aceasta carte “Insolventa: legea, regulile, realitatea”, intrucit una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.           Majoritatea oamenilor isi fac datoria, respecta porunca tatalui, ramin in interiorul turmei si, cu bun simt, nu asteapta o rasplata fatisa pentru aceasta. In sine, a-ti plati datoriile, inclusiv cele morale, este o rasplata, pentru ca astfel esti in armonie cu mediul tau, cu cei de care depinzi si care depind de tine, iar armonia este cea mai buna dintre modalitatile de a trai. In armonie, esti alaturi de divinitate si, intr-adevar, nu ai nevoie de salvare. Doar cei a caror armonie este tulburata au nevoie de salvare si “cerurile” sunt de aceea bucuroase, pentru ca iertarea readuce in cercul armoniei un suflet anterior pierdut. Este adevarat ca, uneori, este frustrant sa vezi ca este recompensat un fost pacatos. Este frustrant si sa vezi ca orice ticalos pretinde dreptul la iertare, exhibindu-si fatarnic piosenia sau dorinta de a fi iertat, in ultima vreme chiar si la televizor. Dar frustrarea nu trebuie transformata intr-o tulburare a propriei armonii, care sa faca necesara “salvarea” ta. Pocainta, ca regasire a armoniei, in sensul Noului testament, este un act de vointa libera, care denota dorinta de indreptare si hotarirea de a nu repeta greseala. In definitiv, pacatul este de competenta lui Dumnezeu. Legea este o creatie a omului si incalcarea legii este de competenta omului. In orice caz, dreptatea este un concept uman, care nu se potriveste divinului. Dumnezeu nu este drept, el este divin.        Gheorghe Piperea