Despre Control

In cusca

Lumea e mica. Plasa care acopera intreaga lume (world wide web, www) ne cuprinde pe toti. In 29 oct 1991 se nastea prima pagina de internet. Lumea virtuala. Romania s-a conectat la internet in 1993. Ce-ar fi lumea daca nu ar exista 3 zile internet? Ce ar face, cum ar respira cei născuți după 1991 daca ar ramane lumea fara internet 3 luni? Pentru o pana globala de electricitate, de exemplu? Foarte probabil, ar deveni lupi pentru toti ceilalti. Homo homini lupus. Ochiul lui Sauron nu sta in virf de munte. Nu are nevoie. Totul se vede pe ecran sau in holograma. Stiu NSA, CIA si MI6 cum se face. Noi nu ne mai putem ascunde nici macar in pustie. Inelul ai carui stapini ne credeam nu ne mai poate face invizibili. Suntem intr-un glob de sticla experimental, iar incercarile si simularile se fac asupra noastra. Sau, mai exact, suntem intr-o cusca de soareci, iar soarecii suntem noi. Planul – pentru ca exista un plan, exista un scenariu – este derulat pe doua niveluri. La un prim nivel, prin experimente si simulari la care suntem supusi noi, cobaii, se cauta metode de prelungire a tineretii si a vietii. Evident, aceste ultra-tehnologii nu vor fi larg utilizabile, ci vor fi exclusiv la indemina celor care isi pot permite costurile. Rezultanta : omul imbunatatit, capabil sa traiasca sute sau chiar mii de ani si capabil sa suporte socul saltului la o noua specie de om. La un al doilea nivel, se pregateste extinctia in masa a excedentului de populatie umana. Intrucit dusmanul planetei este umanitatea insasi, 95% din populatia actuala trebuie sa dispara, lasind restului de 5% un pamint curat, neintinat. Intrucit nu mai este la indemina un al doilea potop, experimentele si simularile sunt ghidate catre un rezultat care sa se instaleze “natural”, fara ca soarecii sa isi dea seama. Ba, mai mult, planul prevede chiar ca unii soareci sa fie distrati si bine hraniti, cu conditia ca ei intre intr-un joc foarte inteligent, numit concurenta comerciala. Pentru bunastarea proprie, soarecii bine alesi din multime au dreptul de a-i vatama sau chiar de a-i neutraliza pe ceilalti. Putini cistiga, cei mai multi pierd. Curcanii sunt fericiti in ograda americanului recunoscator. Pina cind unul cite unul sunt mincati. Dar in ograda, de buna voie, exista curcani care il ridica in slavi pe proprietar si lauda modul “onest” si “coerent” in care este organizata ograda. Fiecare ograda are propriul “minister al propagandei” (se numeste Public Relations, PR) avind ca scop camuflarea sau disimularea adevarului. La nivelul intregului sat global exista un grup mic de dresori ai celor 4 calareti ai Atlantidei 2.0 meniti a-i tine ocupati pe soareci cu tot felul de panici, terori si socuri. Acesti dresori sunt overlorzii sistemului. Ei sunt cei care ne controleaza pe noi, soarecii.

 

Controlate sunt caile Domnului

Religia a fost si ramine instrumentul primordial de disimulare si de control. Religia catolica din perioada cruciatilor a fost determinantul activitatii bancare. Cavalerii templieri (calugari-razboinici) au fost primii bancheri ai lumii. Ei aveau forta militara si mobilitatea necesare pentru a genera increderea, ingredientul magic al activitatii bancare.

Controlul are insa multe, variate si incilcite cai. Spre exemplu, incepind cu anii 1970-80 ni s-a creat iluzia prosperitatii, prin facilitarea consumului pe datorie. Unii juristi mai exaltati din fire au incercat chiar sa construiasca o teorie a “dreptului de a te indatora”. De aici a rezultat numarul imens de oameni aflati in situatie de supra-indatoare, adica de oameni inlantuiti juridic. De asemenea, pentru a nu ne fugi mintea la prostii metafizice, ni se vind pe mii de canale stiri, divertisment (inclusiv sub forma hibrida de “infotaiment”, adica information si entertainment in acelasi timp; asa sunt, spre exemplu, talk show-urile), sport, reality – show-uri, peste toate tronind reclama si neuromarketingul. Suntem distrati ca sa putem fi mai usor distrasi. Tot o forma insidioasa de control este si mitul hranei ieftine, care se produce din nimic. Porumbul este o hrana ieftina nu numai pentru om, ci si pentru animale, care sunt fortate sa creasca in ritmuri de 5-6 ori mai rapide decit cele natural. Tratate cu tot soiul de substante chimice care sa le faca sa arate bine, alimentele – oricum consumate in exces in tarile dezvoltate sau, dupa caz, irosite – nu mai sunt sursele necesare de energie vitala, ci determinanti ai unor boli grave, cum este cancerul, din ce in ce mai frecvente in prezent. Iar cei care le produc in cadrul industriei lor originare nu mai cistiga din munca lor. Exemplul cu bananele columbiene vindute in Wall Mart (din documentarul Food Incorporated) este edificator. Pentru ca bananele sa poata fi vindute in Wall Mart cu 45 de centi, ele trebui sa fie cumparate din Columbia cu 5 centi. Consecinta? Refugiul columbienilor in productia de droguri foarte bine vindute in SUA.

In alta ordine de idei, puterea politica este subordonata din ce in ce mai fatis puterii economice. Politicienii in care lumea isi punea mari sperante prin 2008 s-au dovedit a fi nimic altceva decit aliatii ai ultra-bogatilor, ai patronilor si ai managerilor de corporatii. In SUA sunt la moda guvernele “Wall Street” – inaltii demnitari sunt recrutati dintre managerii si top-directorii ultra-corporatiilor de pe Wall Street. Si, din aceste pozitii, este evident ca procedurile de ajutor de stat pentru banci, in dauna locurilor de munca, sunt simple formalitati. Si cum ar putea fi altfel, cind politicienii sunt in continua campanie electorala, iar acestea inseamna bani? Si banii unde sunt creati? Pe ogoare, in fabrici, la catedra, in cabinetele medicale? Nu, nicaieri altundeva decit in banci. Acolo se produc banii-datorie, grauntele pierzaniei. In afara bancilor si a corporatiilor multinationale exista foamete, razboi, amenintare teorista, calamitati naturale. Toate socurile din lume nu sunt altceva decit oportunitati pentru emiterea unor legi din ce in ce mai favorabile corporatiilor.

Din pozitia originara de accesoriu necesar al industriei, sistemul financiar (puternic sustinut de cel politic si de cultele religioase, toate reunite in efortul de a controla prin putere) a devenit un mecanism de distribuire si sustragere a profitului, pe seama creerii de bani artificiali (bani – datorie si pseudobani) si a nevoii irationale de consum pe credit. Federal Reserve permite bancilor americane sa dea imprumuturi de 34 de dolari pentru fiecare 1 dolar propriu al bancii. In Romania, pentru un euro propriu, banca poate da credit inca 5,5 euro. Bancile nu vind bani, ci vind incredere. Cind increderea nu mai exista, pseudobanii (banii creati din nimic) se evapora, iar bancile “descopera” ca nu au bani de dat cu imprumut si ca este nevoie fie de a stringe cureaua sufocind debitorii cu toate mijloacele de control pe care si le-au preconstituit, fie de a fi salvate de stat. Iar statul este determinat la rindul sau sa ajute bancile, intrucit el insusi se va fi indatorat la banci. Desigur, cu bani prelevati de la platitorii de taxe care, din cind in cind, se revolta – inutil, de altfel – prin miscari de gen Occupy Wall Street sau EuroMaidan (Kiev). Puterea si controlul care sustrag plus-valoarea creata de altii se organizeaza intr-o oligarhie parazitara, ignoranta si de o lacomie fara limite. Cei care produc plus-valoarea si comunitatea in care aceasta se produce nu mai obtin folosul muncii lor, pentru ca acest folos este sustras de banci, banci de investitii, escroci imobiliari sau manageri de fonduri. Vestea buna este ca pradatorii, cind sunt prea multi, se auto-decimeaza, intrucit prada nu le mai ajunge. De altfel, concurenta pe aceeasi prada ii va face, oricum, sa se ucida intre ei.

Statele dictatoriale sau nedemocratice care se imprumuta nu pentru a rezolva probleme nationale, ci pentru a rezolva probleme ale guvernului si/sau ale sefului statului, sunt creatii ale fenomenului de creditare iresponsabila (iresponsable lending). Cita vreme vor exista creditori dispusi sa sustina dictatori si razboaie, vor exista dictatori si razboaie. Imprumuturile cu care se cumpara arme pentru a finanta represiunea, razboaiele civile, bunastarea regilor si tetrarhilor (tetrarh = un sfert de rege) deghizati in presedinti de state nedemocratice sunt creante odioase care, pentru ca sunt ilegale, nu ar trebui platite (sau, cel putin, nu ar trebui platite de tara/popor, ci de cei care si-au cumparat continuitatea ca guvern sau ca sef de stat). In America de Sud, acesti „politicieni” care isi indatoreaza tara cu datorii odioase pentru a le fi lor bine sunt denumiti compradores (cumparati/cumparatori). Statele off shore, care ajuta prin sistemul si legislatia lor bancara la spalarea de bani sunt, de asemenea, consecinte ale aceluasi fenomen de creditare iresponsabila. Cind acest sistem pica, el este salvat cu bani publici (bail-out) sau cu banii deponentilor (bail-in), in loc ca responsabilii sa plateasca. Creditul de retail dus la extreme, care a determinat aparitia debitorului perpetuu, un fel de sclav in aparenta fericit al lumii post-moderne, este un rezultat al creditarii iresponsabile. La doi pasi de noi, o tara cu care avem multe in comun (nu numai religia ortodoxa, ci si prelatii care au facut din ierarhiile religioase o mare afacere parazitara) a intrat in faliment. Pentru greci, solutia crizei pe care o strabat este stergerea datoriilor create de stat in profitul capitalismului parazitar si inlaturarea acestor capitalisti parazitari de pe spinarea statului. Acestea sunt datorii odioase care nu ar fi trebuit sa fie puse pe seama poporului[1]. Dar marile banci germane si franceze nu lasa Grecia sa existe. Foarte curind se va putea intimpla la fel cu tari ca Irlanda, Spania sau Italia. Si cu ultima venita, Ucraina.

Libertatea este si ea un vis cu care masele sunt manipulate. Totul, inclusiv revolutiile, se intimpla pentru a permite financiarilor si speculatorilor lumii sa ruleze cit mai multe volume de bani si, din postura de creditori, sa ne poata controla mai bine. Libertatea nu inseamna doar lipsa constringerilor, ci si responsabilitate. A fi responsabil inseamna, in primul rind, a fi prudent. A nu consuma doar din placerea de a consuma, ci pentru pentru ca e necesar. Iar criza actuala a lumii este o criza etica, nu una economica sau financiara. Profitul se face acum de pe urma altora, in mod parazitar, profitind de naivitatea sau starea de nevoie a altora. Speculatia ilicita, poker-ul cu instrumente financiare derivate si cu vietile oamenilor, stimularea “democratica” a consumului sau chiar a luxului prin credite de consum care transforma omul intr-un individ dependent de detinatorii puterii economice, dar temporar si aparent fericit, sunt atitudini culturale induse omului simplu prin sloganuri de film de tip “Greed is good”, “Other people’s money”, “Too big to let fail”.

 

Corporatism feudal

In feudalism, lumea era impartita in straturi, ca o piramida, la baza fiind marea masa a populatiei, paupera si macinata de boli, lipsita de educatie si de sansa urcarii pe alte trepte ale acelei societati intunecate. Cei de la baza piramidei erau legati de glie, fiind inlantuiti de seniorul feudal. Deasupra paturii iobagilor se aflau vasalii (mici proprietari de terenuri), mestesugarii, clerul si militarii, la virful piramidei situindu-se marii seniori feudali, care nu doar ca avea mari proprietati imobiliare, ci si propria armata. Dar, oare, lucrurile stau altfel acum? Nicidecum. Daca in feudalism piramida isi avea virful in seniorii feudali, continuind cu vasalii si terminind, la baza, cu iobagii, in prezent scara se prezinta dupa formula corporatii – state – consumatori. Incercati sa vizualizati figura de mai jos[2]. Concluzia nu poate fi alta : suntem in plin feudalism corporatist, post-modern.

Noi suntem cei de la baza piramidei. Noi suntem toti ceilalti (“everyone else”). Exista o mica posibilitate eu sa fiu pe a doua linie, imediat dupa baza …

Am ajuns in situatia in care corporatiile dicteaza statelor, care fac legi nu pentru cetatenii lor, ci pentru corporatii. Priviti unde se situeaza politicienii (cei alesi de noi, cica prin vot universal si liber) in acest grafic – pe al patrulea nivel al piramidei, imediat dupa elita corporatista (marii sefi de firma de pe Wall Street, din City-ul londonez sau din cartierul La Defense din Paris), dar cu mult sub sefii de mari banci (big bankers) si chiar cu mult mai mult sub seful Federal Reserve. Ce nu ne spune graficul este ca Federal Reserve, cea care printeaza toti banii americani si, deci, marea majoritate a banilor lumii (70% din schimburile de la nivel global se deconteaza in dolari americani) este detinuta de un grup foarte, foarte restrins, de overlorzi ai sistemului, familiile Rockefeller si Rotschild fiind principalii stapini acolo.

 

Statul overlorzilor

O tara, mai ales cea organizata dupa criteriile democratiei, are obligatii fata de cetatenii sai. Statul nu este un scop in sine, ci un mijloc. Scopul in sine al organizarii in stat a unei populatii il reprezinta drepturile fundamentale si siguranta cetateanului, statul fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui scop. Exista corporatii care nu doar ca depasesc granitele unei tari sau ale unui continent, dar au si infrastructuri de putere si legi proprii, care transcend legile clasice, statale. Daca legile statale sunt facute pentru a reglementa drepturi (si obligatii), legile corporatiste sunt facute pentru a maximiza sau consolida profitul. Reprezentantii overlorzilor, reuniti in diverse cluburi, mai mult sau mai putin secrete, cum ar fi Clubul de la Roma, spun chiar ca potrivirea proiectelor de legi dupa interesele overlorzilor nu mai este suficienta si ca ar cam fi momentul interventiei asupra cauzelor, dupa ce incercarea de a corecta simptomele ar fi esuat. Poluarea, incalzirea globala, lipsa apei, foametea sunt simptome. Cauza este umanitatea. Inamicul real este umanitatea. Este ceea ce, cu un imens cinism, declarau, inca din 1991, fondatorul si, respectiv, secretarul Clubului de la Roma, A. King si B. Shneider, in cartea lor denumita sugestiv Prima revolutie globala[3].

O corporatie multinationala este o tara fara granite avind in actionarii sai directi si indirecti (stakeholder-i, adica salariatii, clientii, furnizorii, creditorii corporatiei) surogate de cetateni, supusi acestor puteri si legi supra-statale. Sa ne punem intrebarea daca „cetatenii” unei astfel de tari fara granite sunt sau nu sunt beneficiarii unor drepturi fundamentale. Daca da, ar avea corporatia obligatii fata de „cetatenii” sai, asa cum are o tara, un stat clasic? Si daca raspunsul este afirmativ, atunci : ce legatura au cu un astfel de set de obligatii restructurarea de personal, relocarea (mutarea unei intregi intreprinderi dintr-o tara in alta pe motiv de reducere a costului cu forta de munca), lohn-ul (prelucrarea si etichetarea cu „brandul” corporatiei a unor materii prime intr-o tara unde salariile sunt foarte mici in raport de valoarea produsului astfel „brand-uit”), franciza (clonarea unei afaceri intr-o piata unde costurile, mai ales cele cu forta de munca, sunt mult mai mici decit in tara de origine) ori razboiul cu orice mijloace pentru acapararea sau mentinerea profitului? Evident, niciuna.

Oamenii normali nu numai ca suporta efectele crizei, dar sunt obligati de stat sa plateasca datoriile bancilor fie prin plata unor rate exorbitante stabilite prin clauze abuzive, fie prin contributia indirecta la salvarea bancilor cu ajutoare de stat. Platim rate, platim taxe si contributii la bugetele publice si, in acelasi timp, pentru ca statul si-a stabilit, fara sa ne intrebe, o alta ierarhie a prioritatilor decat cea la care avem dreptul conform Constitutiei (oare mai vede cineva art. 1 din Constitutie conform caruia statul roman este un stat democratic si social?), vedem cum eforturile noastre sunt orientate catre salvarea unor monopoluri, cum sunt bancile, firmele sau persoanele abonate la contracte de achizitii publice, consultantii etc. Ca sa ironizez o expresie a unei doamne fost consilier de fost prim-ministru roman, statul aduna „bob cu bob” de la cei mici si neimportanti (parinti aflati in ingrijirea copilului, pensionari, profesori, medici, militari) si arunca ceea ce a strans direct in buzunarele si conturile celor putini care monopolizeaza puterea administrativa sau economica si care abuzeaza de ea; adica, statul este un fel de Robin Hood pe invers – ia de la saraci si da la bogati.

Forța corporațiilor multinationale este atit de mare incit o depaseste pe cea a unor state mari. Unele corporații sunt acum nu doar prea importante pentru a fi lasate sa colapseze, ele sunt sistemice si de aceea, intangibile. Din aceasta poziție se pot usor impune legi si se poate facil impune modul in care face dreptatea. Legile nu se mai adresează cetățenilor, ci consumatorilor. Raspunderea si riscul sunt in totalitate pe capul lor. In schimb, overlorzii sistemului, cei care detin aceste corporatii, nu mai pot fi trași la răspundere. Nu ar fi rau ca oricine are dubii sa faca o „scanare” a efectelor crizei si sa observe ca numărul miliardarilor în perioada de criză s-a dublat. La fel si averea lor cumulata. Ei au ajuns sa detina 99% din resursele Terrei, desi reprezinta sub 1% din populatei (statistica ii apartine lui Joseph Stiglitz, fost sef al FMI, actualmente protestatar de formatie). Nu poți sa nu te întrebi dacă nu cumva cineva a generat criza tocmai din acest motiv.

Finalitatea oricarei corporatii este profitul necesar supravietuirii sale. Acolo unde si atunci cind exista profit, e bine. Restul nu mai conteaza. Un stat-corporatie nu mai este un mijloc pentru atingerea finalitatii asigurarii drepturilor si sigurantei cetatenilor sai, ci un scop in sine, un suprastat-scop.

Primul astfel de suprastat-scop, construit pe o durata de viata indefinita si menit a supravietui mii de ani, a fost biserica crestina. Este tulburator sa observam ca aceasta prima corporatie milenara a fost sustinuta in extensia sa globala de un imperiu global, Imperiul Roman, el insusi un supra-stat. Primul Reich, imperiul roman, cu capitala la Roma, a facut posibila si a sustinut (leveraged), incepind cu anul 325 A. D., prima tara fara granite, prima corporatie multinationala : biserica crestina, cu sediul la Roma. Unde, simbolic, in 1959 A.D., s-a semnat si tratatul de constituire a Uniunii Europene.

Cel putin aceasta prima corporatie are un fundament moral. Corporatia moderna nu are suflet, nu are morala, este dincolo de bine si de rau. De aceea ar putea „trai” si o mie de ani. De aceea statutele corporatiilor moderne, de secol XX-XXI, isi fixeaza durate indefinite ale „vietii”.

Este grav si preocupant ceea ce pare a rezulta din politica mare, globala, a ultimilor ani : statul – mijloc dispare pe zi ce trece, pas cu pas, pentru a-i face loc suprastatului-scop. Nu pentru a lupta mai eficient contra terorismului sau contra altor amenintari globale. Nu pentru ca statul – mijloc nu mai este modern sau pentru ca nu mai este eficient. Nu. Acest trend are o explicatie mult mai mireana: statul clasic presupune obligatii fata de cetateni. Ma tem ca marile corporatii transnationale, overlorzii sistemului, nu isi mai doresc statul, asa cum il stim de pe vremea lui Pericle, pentru un motiv pe care nu il banuiam in urma cu 10 ani, cind imi doream cu ardoare ca tara mea sa devina membru al UE : neutralizarea sau chiar eliminarea obligatiilor „tarilor” – corporatii de a respecta drepturile fundamentale si siguranta cetatenilor si, corelativ, sacralizarea dreptului over-lorzilor de a obtine profit. De aici pina la procedurile de bail-out (salvarea marilor corporatii cu bani de la stat, adica de la contribuabili) si de bail-in (prin care corporatiile financiare sunt salvate prin proceduri administrative imperiale, cu „resursele interne”, adica cu banii si economiile deponentilor, fara acordul lor, fara – macar – acordul unui judecator, fara o minima transparenta si un orizont cit de cit cert de recuperare a acestor bani) nu a mai fost decit un pas. Si de aici la transformarea UE intr-o super-corporatie, condusa de „lorzii sistemului” si nu de  cetateni, nu mai este decit inca un pas. Un pas care ne va duce, fara voia noastra, in abisul unui nou imperiu de 1000 de ani. Al patrulea Reich.

Incepind cu 2010 am intrat si noi, romanii, in turbionul austeritatii necesare salvarii corporatiilor. Pe masura ce trece timpul, ne pierdem si noi treptat elementele esentiale ale statului-mijloc, „integrindu-ne” in trendul de care vorbeam. Pas cu pas statul roman devine si el o colonie a acestor over-lorzi ai sistemului[4].

 

Sunt Contribuabilul Roman si sunt captiv

De mai mult de 20 de ani, economia romaneasca este detinuta in prezent de mari grupuri de societati, majoritatea acestora fiind grupuri multinationale, detinute ele insele de alte state, de banci sau de familii europene ori asiatice, doar o mica parte fiind capital autohton. Intr-o proportie mai redusa, economia romaneasca este controlata de statul roman, in calitate de actionar unic sau majoritar al unor societati comerciale. Doar 6% din economie este detinut de intreprinzatori privati, incluzind aici toate cele peste 250 de mii de IMM-uri din Romania.

Avind in vedere modul controlat in care se incheie contractele societatilor ce fac parte dintr-o structura corporativa de grup, precum si modul in care statul roman isi gestioneaza si sustine societatile din portofoliu, uneori cu mijloace neconcurentiale, ne putem intreba daca, intr-adevar, economia Romaniei este o economie de piata. Este evident ca vointa societatilor din structurile corporative si a societatilor din portofoliul statului nu se localizeaza decit rareori la nivelul adunarilor generale ale actionarilor sau la nivelul propriilor administratori si directori, intrucit, si intr-un caz si in altul, votul in adunarile generale se exprima prin reprezentanti ai societatii dominante sau, dupa caz, ai statului (necontinand in mod real votul actionarilor minoritari), iar deciziile manageriale se iau dupa criteriile si in limitele stricte trasate de societatea dominanta sau de stat, in calitatea sa de actionar majoritar (care, de altfel, isi desemneaza reprezentatii in adunarea generala si managerii dintre demnitarii sau functionarii publici, foarte rar pe criterii profesionale si foarte des pe criterii de apartenenta politica). Intr-adevar, ne putem imagina ca o adunare generala a actionarilor in care ponderea voturilor este data de societatea dominanta sau de stat nu mai are rolul clasic de deliberare sau de decizie, ci pe acela de a formaliza o decizie deja luata de catre societatea dominanta sau de catre stat, iar administatorii sau managerii societatii controlate nu mai exprima vointa acesteia, ci ei sunt doar purtatorii vointei societatii dominante sau a statului (mai precis, a guvernului) in societatea controlata.

Faptic, atributiile si raspunderea administratorilor sau managerilor societatilor controlate se subsumeaza interesului grupului sau interesului statului, iar obligatiile fiduciare nu mai au ca beneficiar societatea controlata si actionarii sai (inclusiv actionarii minoritari), directi sau indirecti, ci societatea dominanta sau statul, din moment ce ei transpun in societatea controlata interesul societatii dominante, al grupului sau al statului care detine calitatea de actionar majoritar. Si, in fine, se poate imagina ca o societate din grup raspunde pentru alta societate din grup, iar statul roman raspunde pentru obligatiile societatii pe care o are in portofoliu, in acest sens fiind atit jurisprudenta recenta a Curtii de Justitie a Uniunii Europene (speta Comisia Europeana contra Clubul Lombard din septembrie 2009) si a CEDO (speta Aurelia Popa contra Romaniei din februarie 2010).

In mod normal, comerciantii ar trebui sa concureze cinstit pentru a acapara clientela, fie ea profesionala sau compusa din simpli particulari. In marile corporatii a devenit o cutuma infiintarea unui departament special de monitorizare si combatere a coruptiei si a practicilor anti-concurentiale ori a concurentei neloiale in care ar putea fi implicate societatile din grup (compliance). Infiintarea unui astfel de departament de compliance este o regula in societatile subsidiare ale marilor corporatii care activeaza in Romania. Aceste grupuri implementeaza in Romania aceleasi reguli si standarde legale si morale pe care le aplica in tarile lor de rezidenta, standarde mai ridicate decit cele din Romania. In legea noastra se face referire doar la uzantele comerciale cinstite, care nu sunt norme legale, ci obiceiuri ale profesionistilor comertului care se aplica in relatiile dintre ei fie ca norma juridica, fie ca regula contractuala implicita. Dar, in ciuda acestor inalte standarde etice importate din tarile de resedinta ale corporatiilor multinationale si in ciuda uzantelor comerciale cinstite autohtone, marii comercianti din Romania, societati controlate de societatile dominante ale unor grupuri multinationale, au tentatia, uneori, de a abuza de pozitia lor dominanta sau de a impune, prin intelegerile sau practicile concertate cu alti comercianti (cu care, in mod normal, ar trebui sa concureze, dar in aceasta situatie colaboreaza in stil cartelar) conditii contractuale dezavantajoase clientilor lor, conditii pe care clientii nu le pot refuza, intrucit nu se pot lipsi de produsul sau serviciul comerciantului ori ale comerciantilor din cartel.

Cele mai bune exemple sunt cele notorii in ultimii ani in Romania : fixarea cartelara a preturilor la produsele agroaalimentare de catre marile lanturi de magazine, ridicarea invariabila a preturilor la combustibil, la ciment, la medicamente si la serviciile de telecomunicatii, clauzele abusive in contractele de credit de retail.

Trei banci austriece au fost sanctionate de CE in 2002 si de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene in 2009 pentru practici cartelare, in detrimentul consumatorului, printre altele, pentru fixarea in mod coordonat a unor dobinzi la creditele de retail calculate dupa indicele de referinta interna a bancii si a comisioanelor de administrare sau de risc care se adauga dobinzii. Este vorba de speta Clubul Lombard. Sanctiunea, extrem de dura ca si cuantum (amezi de peste 30 mil. euro pe fiecare banca), a insemnat si interdictia de a practica astfel de afaceri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Cu toate acestea, practicile respective, stiti bine, au fost importate in Romania inca din 2004, prin impunerea acestui model subsidiarelor din Romania ale celor trei banci austriece. Ele se deruleaza si acum, cu profituri consistente chiar pe timp de criza si sunt “ocrotite” de legiuitor, de guvern, de BNR, de asociatiile profesionale ale bancilor si, intr-o anumita masura, de sistemul nostru judiciar. Ma intreb: cum explica managerii acestor banci si sefii de compliance faptul ca deruleaza in Romania afaceri pe care nu le pot derula niciunde in Europa?

In mod normal, actele incheiate cu tertii de o societate din grup reprezinta res inter alios acta fata de alte societati din grup. Societatea raspunde pentru propriile obligatii contractuale si nu poate fi tinuta de obligatiile celorlalte societati din grup. Drepturile generate de contract sunt in patrimoniul societatii care apare ca parte in contract si nu se transfera automat la societatea dominanta sau la alte societati din grup. Cu toate acestea, rareori vointa societatii controlate este o vointa reala a acesteia sau o vointa libera din punct de vedere juridic. Normalitatea principiului relativitatii efectelor este, in cazul grupului de societati, o situatie de exceptie : in realitate, societatea controlata executa obligatii ale societatii dominante (care contracteaza direct, folosindu-se de societatea controlata ca de un simplu instrument al politicii sale economice) sau ale altor societati din grup, ori transfera drepturi, dincolo de vointa proprie, catre societatea dominanta sau catre alte societati din grup, dupa cum dicteaza politica economica si strategia grupului. Aceste societati controlate nu fac decit sa transporte in circuitul civil vointa societatii dominante si, deseori, prin aceasta „tehnica de transport” se ajunge la deturnarea sensului si scopului legitim si originar al personalitatii juridice. De aceea, de multe ori astfel de societati controlate si lipsite de vointa juridica reala nu sunt decit niste umbre ale societatii dominante, adica entitati fara personalitate juridica reala (societati fictive).

Asadar, unde este competitia libera din Romania?

Intre octombrie 2008 si octombrie 2010, CE a aprobat ajutoare de stat pentru banci de 4.589  mld euro. Adica PIB-ul Romaniei pe 45 de ani. Nu se stie cate astfel de ajutoare de stat au trecut neobservate, caci CE a fost (mult prea) permisiva cu acest gen de ajutoare. Au fost efectiv cheltuiti cu salvarea bancilor 1.000 mld euro in 2008 si 250 mil euro in 2009. Pentru toate celelalte sectoare economice la un loc s-au aprobat, in aceeasi perioada, ajutoare de stat de 73 mld euro (de peste 60 de ori mai mici). Si se presupune ca ajutoarele de stat in zona IMM-urilor sau in sectoarele productive ar trebui sa creeze locuri de munca, intr-o Europa cu peste 50 milioane de someri…

Ajutorul de stat este sprijinul cu bani publici acordat de autoritatile publice intreprinderilor aflate in dificultate. Deciziile de ajutor de stat sunt decizii ale administratiei potential anticoncurentiale, dar si netransparente, decizii in adoptarea carora cetatenii nu sunt consultati. Intrucit statele (cu exceptia Islandei) au decis in acesti ani sa salveze bancile, unele dintre ele fiind nu numai salvate, ci chiar propulsate in fruntea clasamentului mondial al bancilor dupa valoarea activelor (HSBC, Barclays, BNP Parisbas), fara sa vrea, contribuabilul a fost si este implicat in acest efort, la limita legitimitatii, de salvare a bancilor de la faliment.

Contribuabilul nu este doar un platitor de taxe si impozite, el este si cetatean. Iar cetateanul are drepturi, nu doar obligatii. Inainte de a-l face solidar cu bancile datornice si aflate in pragul colapsului si inainte de a-l face partas la riscul afacerilor acestora, cetateanul trebuie sa aiba certitudinea realizarii drepturilor lui, iar in lipsa, speranta legitima a acestei realizari.

Daca platim taxe si impozite, este pentru ca asteptam ca statul sa ne finanteze corect si la timp sistemul public de educatie, sanatate, ordine publica, justitie si aparare. Deficitele majore ale acestor sisteme pe motiv ca statul si-a stabilit ca prioritate salvarea de la faliment a bancilor (factorii determinanti, deloc inocenti, ai crizei) fac complet lipsita de sens respectarea obligatiei cetateanului de a plati taxe si impozite. Nu platim impozite pentru ca statul sa ii arunce in gaurile negre ale unui sistem financiar care se ghideaza (inca) dupa sloganul “lacomia este buna” (greed is good).

Daca platim contributii la sistemele de asigurari sociale este pentru ca asteptam ca, atunci cand suntem in nevoie, aceste sisteme sa ne ajute cu bani si prestatii sociale care sa ne permita sa iesim din impas sau sa supravietuim in caz de incapacitate de munca, boala, cresterea copilului, accident etc. Sistemul de asigurari sociale trebuie sa ne plateasca pensii, ajutor de somaj sau de invaliditate, indemnizatii de crestere a copiilor, medicamente si tratament. Aceste prestatii sociale, platite sistemului cu mult timp inainte, sunt mult mai importante decat necesitatea salvarii unui sistem financiar vinovat de propria criza si care, ca ansamblu, oricum castiga prin diversele scheme de hedging sau din ajutoare de stat ori prin umflarea cantitatii de pseudo-bani aruncati cu lopata pe piata.

Bancile si creditorii lor, inclusiv detinatorii de obligatiuni, trebuie  sa suporte riscul unei investitii gresite. Ei sunt profesionisti ai riscului, avind capacitatea de a evalua riscul investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc. Ei chiar speculeaza asupra cursului evenimentelor, acceptand mental sau institutional ca ar putea sa piarda si, deci, nu pot si nu trebuie sa fie protejati. In jurul lor roiesc informatiile esentiale si prompte, avocatii, consultantii si managerii de risc, platiti regeste. Ei au la indemina schemele Ponzi, fondurile de investitii si fondurile de hedging, unele specializate chiar in jocul cu riscurile si in segmentarea pierderilor potentiale. In definitiv aceste institutii au facut si fac afaceri, profitabile, s-au jucat si se joaca cu banii, creând (pseudo)bani. Daca afacerea este o aventura, atunci falimentul este consecinta necesara a aventurii care s-a terminat prost. Particularii, in schimb, nu au mijloacele bancilor. De aceea, ei sunt destinatarii exclusivi ai legilor de protectie (ca investitori, deponenti, consumatori sau contribuabili). Contribuabilii nu sunt investitori in banci, ci platitori de taxe, impozite si contributii la asigurarile sociale.

Oricum, contribuabilii nu au stiut cand va fi intervenit criza. Au avut grija politicienii si guvernatorii bancilor centrale sa le ascunda informatiile esentiale. In Romania, detinatorii puterii politice si economice ne-au spus intial ca nu exista motive de temeri, apoi ca criza nu este atat de aproape, ulterior ca totusi criza s-ar putea sa loveasca si la noi, mai tarziu ca criza este din ce in ce mai violenta si ca, in final, pentru a lupta contra crizei si a salva stabilitatea sitemului financiar, ne trebuie masuri de austeritate fata de care tentatiile vindicative ale destinatarilor austeritatii (ca intotdeauna, cei multi si fara putere) nu isi gasesc rostul sau, daca au totusi rost, nu isi gasesc momentul. Ca doar suntem in criza, nu?

Nu numai bancile sunt creditorii statului, ci si cetatenii acestuia. In fapt, ca cetatenii, suntem cei mai importanti si mai numerosi creditori. Avem creante contra statului, caci platim.

Sa luam aminte. Irlanda nu a acceptat sa lase bancile sa falimenteze; le-a salvat, platind in locul lor 60 mld euro (deficit bugetar: 32%). Acum, ca stat, Irlanda este in stare de faliment controlat de creditorii sai financiari si nu de cetatenii irlandezi. In schimb, Islanda a acceptat sa-si falimenteze toate bancile. Datoriile bancilor islandeze sunt suportate de creditorii bancilor, ca urmare a falimentului. Nu au fost afectati direct cetatenii islandezi, care, oricum, erau afectati deja de criza. Islanda a avut chiar un referendum in care cetatenii si-au aratat dezacordul cu ideea de a salva bancile. Islanda si-a respectat creditorii importanti, cetatenii, iar bancile mari, prea mari pentru o tara ca Islanda, s-au faramitat in institutii mai mici, capabile sa sprijine economia. Asadar, expresii ca to big to (let) fail, facute sa controleze mintile usor de manipulat, nu mai sperie pe nimeni. Presedintele Islandei, Olafur Grimsson spunea: „cum putem obliga cetatenii sa plateasca pentru greselile bancherilor?”

[1]Datoriile odioase sunt acele datorii care sunt generate prin mijloace nelegitime, pentru scopuri nelegitime. Intrucit cauza lor este ilicita sau falsa, inseamna ca ele pot fi considerate nule din punct de vedere juridic. Ideea este imbratisata de Jean Ziegler (Imperiul rusinii), dar si de actuala sefa a Parlamentului grec, Zoi Konstantopoulou, care a emis de curind aceasta ipoteza. „Statul elen nu numai că nu are posibilitatea să plătească această datorie, dar, totodată, ea nu ar trebui plătită pentru că reprezintă o încălcare directă a drepturilor fundamentale ale drepturilor omului. Prin urmare, am ajuns la concluzia că Grecia nu ar trebui să plătească această datorie, deoarece este ilegală, nelegitimă şi odioasă”.A se vedea esenta declaratiilor sale aici : http://www.bursa.ro/comisie-parlamentara-datoria-greciei-este-ilegala-nelegitima-si-odioasa-272045&s=international&articol=272045.html.[2]Imaginea este preluata de aici : http://www.amendmentgazette.com/2013/08/02/feudalism-then-and-now/.[3]Citati aici : http://www.efemeride.ro/noua-ordine-mondiala-si-pregatirile-decimarii-populatiei-cu-50-descoperiri-socante.[4]Pas cu pas este titlul unei carti publicate in campania electorala din toamna lui 2014 de actualul presedinte. Votul romanilor din strainatate a fost decisiv pentru succesul sau in alegeri. Acei oameni sunt cei care au fugit de Romania, lasindu-si acasa radacinille si, deseori, copiii. Acei oameni au plecat la munca in strainatate pentru lipsa sanselor de a se afirma, de a munci, de a-si gasi un rost in viata in Romania, o tara care de 20 de ani este o colonie a corporatiilor multinationale, de pe urma carora o mina de escroci si de “afaceristi” si mult prea multi politicieni fac averi, in timp ce populatia se pauperizeaza. O fi inteles domnul presedinte acest mesaj? Probabil ca nu. Legile si deciziile judiciare cruciale sunt inca in favoarea corporatiilor (ba, as putea spune ca sunt mult mai in favoarea acestora in ultimele luni…).

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.