Contractul de credit, un renumit contract nenumit

 

 

1.   Dupa expresia utilizata recent in doctrina[1], contractul de credit este “unul dintre cele mai renumite contracte nenumite”. Desi, intuitiv sau prin gandire asociativa, “stim” ce inseamna un contract de credit[2], adevarul este ca normele de drept comun ignora aproape in totalitate acest contract[3], iar normele din legile speciale sunt dedicate anumitor aspecte sau portiuni ale contractului ori unor varietati de creditare, lasand nereglementata figura juridica a contractului de creditare in sine.

Surprinzator, Codul civil reglemeneaza mai multe tipuri de contracte bancare, unele dintre ele (spre exemplu, inchirierea de casete de valori) avand parte de o atentie excesiva a legiuitorului, in timp ce contractul de credit bancar, de departe cel mai important si cel mai problematic tip de contracte prin care se deruleaza activitatea bancilor, ramane strain de reglementarea generala din Codul civil. Legile speciale, inclusiv cele privind protectia consumatorilor de credite, impun limite ale continutului contractului si conditii stricte de forma, dar se limiteaza la a defini schematic contractul de credit si, oricum, doar in interesul contextualizarii sale in domeniul respectiv, si nu cu intentia de a-i oferi o definitie normativa general valabila. Definitiile legale disparate ale contractului de credit sunt doar urme de reglementare, care nu ne spun totul despre ceea ce este creditul bancar, exact asa cum fosilele si artefactele nu ne spun decat foarte putine despre trecut, lasandu-ne oportunitatea de a completa tabloul trecutului si al istoriei cu ceea ce stim sau ceea credem, in functie de propria emotionalitate si de propriile aspiratii din prezent. Lipsesc cu desavarsire din lege criteriile de calificare ale operatiunii juridice vizate pentru a fi catalogate drept contract de creditare. Reglementarile prudentiale se limiteaza la a stabili limitele de expunere la risc si procedurile de control al riscului cu care se confrunta afacerea bancara, fara a oferi definitii normative ale contractului de credit bancar. De aici concluzia ca suntem, paradoxal, lipsiti de o reglementare dedicata contractului de credit, care ramane, in aceste conditii, un contract nenumit, supus vointei (deloc) libere a partilor, restrictiilor legilor speciale, principiilor generale ale dreptului, analogiei cu alte contracte (cum ar fi imprumutul de consumatie cu dobanda, “ruda” cea mai apropiata a creditului bancar consumat prin remiterea unei sume de bani sau prin angajamentul de plata luat de banca) si chiar uzantelor.

Avand in vedere ca bancile utilizeaza contractele de credit ca instrumente de fabricare a banilor-datorie, lipsa unei reglementari generice, coerente, a contractului de credit bancar nu este doar o simpla anomalie juridica, este si o absurditate economica.

 

2.   Din punct de vedere practic, lipsa unei serii de caracteristici proprii, definitorii si comune oricarui tip de contract de credit, este debilitanta, intrucat, in baza art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, contractul de credit bancar este titlu executoriu. De vreme ce executarea silita a debitorului (fara distinctie intre comerciant si consumator) poate fi pornita pe baza unei simple incuviintari a executarii contractului in sine, este greu de acceptat, din perspectiva rolului sau constitutional, ca instanta de executare (care, in aceasta faza, nu face decat o analiza superficiala, formala, a aparentei de certitudine, lichiditate si exigibilitate a creantelor pretinse de creditor) sa se bazeze pe titulatura contractului si pe faptul ca unul dintre semnatari este ceea ce inca numim banca, pentru a decide ca se afla in prezenta unui titlu executoriu care “merita” concursul fortei coercitive a statului pentru realizarea silita a efectelor sale fata de debitor. In dispretul liberului acces la justitie si in paguba cvasi-ireparabila a increderii in justitie, instantele de executare nu verifica deloc caracteristicile definitorii ale contractului care este pus la baza cererii de incuviintare a executarii silite, pentru a face separatia intre un contract de credit bancar propriu-zis si un contract oarecare, pictat cu aparenta de credit bancar si prevazut cu semnatura unei entitati care pare a fi o banca. Situatia este si mai grava si intolerabila cand debitorul (comerciant sau consumator, deopotriva) este “vandut” unor colectori de creanta, odata cu portofolii de alti debitori “neperformanti”. Este adevarat ca OUG nr.52/2016 privind creditele imobiliare acordate consumatorilor “dezbraca” de caracterul executoriu contractul de credit bancar in exact momentul in care opereaza cesiunea in favoarea colectorului de creante, dar acesta reglementare nu se aplica retroactiv si, in plus, nu are incidenta in cazul in care debitorii cedati colectorului sunt comercianti, iar nu consumatori.

 

3.   Lipsa unei definitii normative, a unui set de caracteristici definitorii si a unei serii de reguli tipice, proprii contractului de credit, face dificila chiar si sarcina instantelor de a stabili care este prestatia sa caracteristica. Asa cum rezulta din legislatia preventiei si combaterii clauzelor abuzive din contractele comerciantilor cu consumatorii, precum si din jurisprudenta CJUE data in interpretarea acesteia, analiza caracterului abuziv “nu se asociaza” cu definirea obiectului principal al contractului (aceasta este formula art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000). O actiune in constatarea caracterului abuziv al clauzelor care definesc obiectul principal al contractului (prestatia sa caracteristica) este inadmisibila. Dar lipsa unui set de reguli de drept comun care sa configureze figura juridica tipica a contractului de credit face imposibila stabilirea unei definitii generice a obiectului sau principal. De aici, ezitarile, evolutiile si involutiile jurisprudentei interne si chiar ale jurisprudentei CJUE referitoare la intelesul exact al notiunii de “obiect principal al contractului” in cazul concret in care clauza in discutie se refera la dobanda, la suplimentele mai mult sau mai putin transparente ale acesteia (comisioane si speze care remunereaza prestatii simulate ale bancii), la consolidarea in valuta a platilor efectuate de debitor sau la mecanismul de modificare a “pretului” contractului[4].

4.   Creditul bancar nu este o vanzare. Banca nu vinde bani, pentru ca banii nu sunt marfuri, si nu vinde nici “produse financiare” (notiune care este o pura inventie lipsita de continut real a pietei financiare si de capital.) Banca fabrica, prin simplul act al creditarii, bani-datorie. Banca vinde timp si incredere. Debitorul nu plateste un pret, ci o dobanda, care remunereaza timpul pe care banca este dispusa sa-l lase sa treaca, fara a cere plata imediata a datoriei. Toate celelalte plati pe care le face debitorul sunt costuri ale creditarii, puse in sarcina sa, mai mult sau mai putin legitim, printr-un act juridic preformulat, ne-negociabil. Contractul de credit este mai mult in vecinatatea imprumutului de consumatie decat in cea a vanzarii, dar este evident ca are caracteristici autonome, care il disting net de ambele contracte tipice, imprumutul si vanzarea.

5.   Raportul juridic dintre banca si debitor este un raport juridic cu un dublu caracter intuitu personae. Creditul insusi, din punct de vedere etimologic, inseamna incredere. In plus, contractul de credit inseamna asumarea unui risc de catre ambele parti. Desi ar putea parea ca cele doua notiuni care caracterizeaza contractul de credit (riscul si increderea) se contrazic reciproc, in realitate, ele se presupun si se conditioneaza reciproc. Banca are incredere in client tocmai pentru ca isi asuma un risc creditandu-l (clientul este o “expunere” pentru banca). Clientul isi asuma riscul de a plati costuri ale creditului si de a fi executat silit sau de a pica in stare de insolventa in caz de neplata tocmai pentru ca are incredere in banca (incredere care este, de multe ori, nemeritata). Odata ce creditul este acordat, institutia de credit are obligatia de abnegatie si coerenta, urmarind, in interesul echilibrului contractual, sa pastreze emolumentul contractului pentru ambele parti, de unde multiplele restructurari sau amendamente care pot reaseza contractul, in vederea executarii sale.

Dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de credit, cesiunea creantei bancare (sau chiar a contractului in sine) catre o entitate care nu are calitatea de institutie de credit determina pierderea calitatii de contract de credit a actului juridic astfel alterat[5]. Rebutul contractual care rezulta din aceasta alterare nu mai are caracter de titlu executoriu. De altfel, OUG nr.52/2016 privind creditele imobiliare are in vedere tocmai aceasta alterare atunci cand dispune, in art. 58 alin.5, ca trecerea creantei sau a contractului de la institutia de credit la un colector de creanta determina pierderea caracterului de titlu executoriu al contractului de credit si chiar si pierderea caracterului de titlu executoriu al contractului de ipoteca care il garanteaza[6]. Mai mult chiar, s-ar putea sustine ca cesiunea creantei bancare catre un tert fara calitatea de banca face ca dreptul la dobanda (si alte costuri asociate) sa se stinga, intrucat contractul se metamorfozeaza intr-un imprumut de consumatie fara dobanda.  Din perspectiva creditorului, cesiunea creantei bancare sau cesiunea contractului de credit bancar catre o entitate care nu este banca determina si stingerea acelor efecte ale contractului care sunt specifice activitatii bancare, cum ar fi comisioanele care remunereaza sau asigura banca impotriva riscurilor derularii contractului, spezele tipic bancare, costurile cu politele de asigurare, debitarea automata a conturilor, dreptul de inspectie a imobilului cumparat cu credit ipotecar etc. Ceea ce mai ramane din creanta sau contractul de credit bancar sunt efectele separabile de persoana creditorului si emolumentul generic al contractului de cesiune (adica, restituirea sumei nominale remise initial de banca, fara dobanda si, mai ales, fara penalitati).

[1]Lucian Bercea, Cuvant inainte la volumul Contractele nenumite in afaceri, rezultat al Conferintei nationale de Drept comercial de la Timisoara, din 3-4 iunie 2016, volum publicat de editura Universul Judiciar, la Bucuresti, in 2017.

[2]Un autor (Radu Rizoiu, Paradoxul calatorului in timp a fost evitat … la timp: Conditiile (constitutionale ale) darii in plata, in Revista Romana de Drept privat nr. 1/2017, p. 142) a sustinut chiar ca normele din Codul civil referitoare la imprumutul cu dobanda reprezinta “definitia implicita” a creditarii, intrucat trasatura esentiala a creditarii ar fi “existenta unei obligatii de plata a unei sume de bani afectata de un termen suspensiv, indiferent daca anterior au fost remise sau nu sume de bani”.

[3]In acest sens, a se vedea Lucian Bercea, Creditul bancar: What’s in a name?”, in volumul Contractele nenumite in afaceri, precitat, p. 161. Autorul considera ca facilitatea de credit, care este reglementata in Codul civil, este o forma speciala de creditare, caracterizata prin faptul ca suma de bani nu este remisa imediat clientului, ci treptat, cu ocazia fiecarei “trageri” pe care o efectueaza, in limitele unui plafon fixat prin contractul partilor, iar odata ce se vor fi efectuat rambursarile de catre client, mecanismul se reia, pentru o alta perioada decisa de parti (credit revolving).

[4]Pentru detalii referitoare la aceasta problematica, a se vedea Gh. Piperea, Protectia consumatorilor in contractele comerciale, Editura CH Beck, Bucuresti, 2018, cap. V Clauzele abuzive.

[5]In acelasi sens, a se vedea Florina Popa, Cateva consideratii privind modificarile aduse de OUG nr.52/2016 privind creditele oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, in materia cesiunii unor creante bancare, in RRDP nr.2/2017, p.93 (numar dedicat Conferintei Nationale de Drept Comercial de la Cluj – Napoca, din 2017, fiind subintitulat Forme speciale ale creditului bancar). Autoarea pune sub semnul intrebarii chiar valabilitatea contractului de cesiune de creanta, de vreme ce activitatea de banca este un monopol al entitatilor autorizate ca atare de banca centrala, orice alta entitate fiind oprita sa exercite un astfel de comert (art. 5 din OUG nr.99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului). Autoarea citeaza si o jurisprudenta gresita a ICCJ (decizia nr.3/2014, pronuntata la sesizarea Tribunalului Cluj, pentru pronuntarea unei hotariri preliminare in vederea dezlegarii, cu efect erga omnes, a unei probleme de drept), conform careia caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar nu este dat de calitatea partii creditoare, ci de calitatea creantei, care ar putea fi desprinsa de titularul sau originar, pastrandu-si, totusi, natura de creanta bancara (??!). Aspectul pozitiv al acestei decizii este faptul ca sesizarea s-a respins ca inadmisibila (pe motive de lipsa a noutatii chestiunii de intrepretare), ceea ce inseamna ca nu are autoritate de lucru judecat si, cu atat mai putin, nu are efect erga omnes. Aspectul negativ al acestei decizii este impactul avut in piata. Numarul cesiunilor de creante bancare neperformante si valorile nominale implicate au explodat si au dus la aparitia unui enorm numar de dosare de executare silita sau de constestatii si alte incidente procedurale relative la aceste executari. Intrucat OUG nr.52/2016 nu are efect asupra contractelor in derulare si asupra executarilor silite demarate inainte de intrarea sa in vigoare, consecintele negative ale acestei decizii a ICCJ reverbereaza si asupra prezentului, avand “sanse” sa isi extinda unda de soc si pe urmatorii cativa ani. Statisticile indica un numar de debitori astfel cedati colectorilor de creante care depaseste cifra de un million.

[6]In cazul in care cesiunea de creanta este parte a operatiunii de securitizare (impachetarea unui numar mare si eterogen de creante intr-un portofoliu in vederea refinantarii bancii), iar cesionarul este o institutie autorizata sa emita instrumente financiare securitizate in baza unui portofoliu de creante, caracterul de titlu executoriu al contractului de credit profita si cesionarului, “inclusiv vehicului investitional, investitorilor sau altor titulari de drepturi de proprietate ori de garantiee asupra creanttei” (art.7 din Legea nr.31/2006 privind securitizarea creantelor).

Lasati un raspuns

Trebuie sa fiti conectat pentru a posta un comentariu.