Curtea ne-Constitutionala

Postat de Gheorghe Piperea în Politica | 0 Comentarii

 

 

Data fiind harababura juridica de ieri, precum si stirile si declaratiile politice aferente, una mai neclara si mai neindeminatica decit alta, am ajuns sa credem ca decizia Curtii Constititionale relativa la cvorumul si majoritatea necesare demiterii/mentinerii in functie a presedintelului suspendat de Parlament a transat definitiv obiectia – inexistenta oficial – de neconstitutionalitate a OUG de modificare a legii referendumului (act normativ emis de guvern joia trecuta, cu citeva ore de sedinta de suspendare a presedintelui). Si, totusi, aceasta OUG nu facuse obiectul unei sesizari de neconstitionalitate. Obiectul acestei sesizari era, de fapt, o lege de modificare a legii referendumului, lege adoptata cu mult timp inainte de emiterea OUG. Cu toate acestea, Curtea Constitionala a lasat sa se creada ca decizia are in vedere, intr-un mod indirect, si OUG-ul cu pricina, desi nimeni nu formulase o sesizare de neconstitionalitate a acesteia. S-ar putea spune ca decizia este gresita/neclara pentru motive de neindeminare sau de presiune mediatica, tensiune, timp scurt avut la dispozitie pentru motivare etc. Dar nu : unul dintre judecatorii Curtii, care are cont pe facebook, posteaza afirmatia si intrebarea – retorica – urmatoare : “deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii; ce este de comentat fata de aceasta afirmatie?”

Din pacate, a trecut neobservat un text legal clar ca cristalul : conform Legii Curtii Constitutionale (Legea nr.47/1992, art. 2), CCR se pronunta doar asupra constitutionalitatii actelor normative cu care a fost sesizata, fara a putea modifica sau completa continutul actului normativ criticat. Nimeni nu a sesizat CCR cu chestiunea neconstitutionalitatii OUG de modificare a Legii referendumului. Ceea ce s-a cerut de catre autorii sesizarii a fost sa se verifice compatibilitatea cu Constitutia a unei legi adoptate de Parlament (dar ne-promulgata inca de suspendatul presedinte), proiect care, intimplator, avea un continut aproape identic cu OUG-ul cu pricina. Curtea, incalcind ea insasi Constitutia, si-a arogat competenta de a decide – indirect, prin completarea legii – si contrarietatea cu Constitutia a acelui OUG de joia trecuta. Cei care considera ca aceasta decizie este corecta si „obligatorie” invoca niste decizii din 2011 ale Curtii Constitutionale care justificau un asa-zis „rol activ” al CCR, regula/institutie care nu numai ca nu exista in legea Curtii Constitutionale, dar care, fiind proprie instantelor de drept comun, neaga, la propriu, specificul Curtii Constitutionale, de judecator al legilor (in timp ce instantele de drept comun sunt judecatori ai faptelor si ai persoanelor). Este foarte adevarat ca nu e nimic etic si conform cu predictibilitatea actului de legiferare in faptul emiterii unei OUG de modificare a legii referendumului cu o jumatate de zi inainte de suspendarea in Parlament a presedintelului, dar ce este etic in gestul unanim al Curtii Constitutionale de a completa legea referendumului in timpul campaniei pentru referendum? Asa cum am spus de nenumarate ori, Curtea Constitutionala nu numai ca s-a implicat prea mult in jocul politic, redesenind haotic regulile acestui joc, dar le-a si falsificat de multe ori. Sa ne reamintim ca, in timp ce pentru toti bugetarii si pentru persoane aflate in ingrijirea copiilor mici, CCR a declarat constitutionala Legea 119/2010 (impusa de dl presedinte suspendat Basescu), aceeasi lege a fost declarata neconstitutionala in privinta pensiilor judecatorilor constitutionali. Nu este aceasta o falsificare a regulilor democratice? Pe de alta parte, va rog sa observati ca presedintele suspendat Basescu a fost ales cu un numar de 5 milioane si ceva de voturi. De ce ar fi corect din punct de vedere constitutional ca pentru demitere sa fie prezenti la vot cel putin 9 milioane (mai ales ca datele din listele electorale permanente contin 3 milioane de votanti in plus fata de numarul real al acestora, conform rezultatelor referendumului din 2011)? Simetria juridica impune ca un act juridic – investirea ca presedinte – sa poata fi desfiintat – demiterea din functie – in aceleasi conditii de forma si de fond (dintre care conditiile relative la cvorum si majoritate sunt esentiale)!

 

PS – Pe facebook face furori textul postat de un judecator la CCR – text la care ma refer mai sus. Omul se intreaba, in stilul binecunoscut de semizeu al justitiei pe care il adopta acesti judecatorii in ultimii ani (uitind totusi, ca au ajuns in instanta Constutitionala pentru ca au fost sustinuti politic si nu neaparat pentru marile compentente profesionale proprii) daca este ceva de comentat fata de afirmatia ca deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii. Pai da, este de comentat : de cind sunt obligatorii aceste decizii? Care este obiectul acestor decizii (ce legi sau acte cu putere de lege sunt vizate de decizie)? Poate onor Curtea completa o lege (evident ca nu poate)? Poate onora Curtea sa isi manifeste un „rol activ” care sa o transforme in instanta de drept comun (intrebarea e, evident, retorica)? etc.

Live la Money Channel – discutie pe marginea Ordonantei 50

Postat de Gheorghe Piperea în "The Way I Are", Criza economica, Politica | 0 Comentarii

Comisia de Buget-Finanţe din Camera Deputaţilor a dezbătut, marţi, Ordonanţa 50 privind contractele de credit. Bancherii, clienţii şi grupurile parlamentare au propus peste o sută de modificări ale actului normativ. Pe larg, la 60 de minute. Invitatul emisiunii, avocatul Gheorghe Piperea (sursa: money.ro)

Codul Fiscal nu poate fi aplicat. Daţi statul în judecată!

Postat de Gheorghe Piperea în "The Way I Are", Criza economica, Politica | 0 Comentarii

Am dat un interviu pentru Romania Libera cu privire la aberatia privind contribuţiile pentru veniturile din drepturi de autor. Interviul a fost citat si la Mircea Badea in emisiune.

Un scurt preview al aparitiei din RL mai jos. La finalul acestuia, gasiti si extrasul din emisiune in care este prezentata opinia mea cu privire la aberatia comisa de actualul sistem.

R: Cum vedeţi toată această discuţie privind contribuţiile pentru veniturile din drepturi de autor? Este un întreg circ. Unde este marea problemă?

Gheorghe Piperea: În primul rând, normele contrazic legea. Ordonanţa spune despre drepturile de autor (nu o spune direct, expres, se subînţelege, pentru că ordonanţa a fost făcută special pentru chestiunea asta şi s-a pornit de la cazul Realitatea TV) că, atunci când încasezi cu caracter de continuitate drepturi de autor, eşti în relaţie de dependenţă cu plătitorul drepturilor de autor şi asta înseamnă că trebuie să suporţi toate contribuţiile pe care le suportă un angajat obişnuit. Şi mai spune un lucru, că cel care plăteşte aceste contribuţii prin reţinere la sursă nu este beneficiarul venitului, ci plătitorul acestui venit, aşa cum, de altfel, a fost şi până acum.

Normele şi spun (o aberaţie mai mare decât asta nu am putut să aud): contractele de drepturi de autor, indiferent că sunt cu caracter de continuitate sau ocazionale, indiferent că sunt suprapuse pe un contract de muncă sau sunt, pur şi simplu, cu caracter independent, nu pot fi recalificate ca fiind raporturi de dependenţă. Ori aceste prevederi contrazic direct chiar Ordonanţa 58.

R: Asta, pe de-o parte. Dar ce părere aveţi despre cozile de la ghişee?

Gh.P.: Aceasta este a doua aberaţie. Faptul că legea te obligă să plăteşti tu în fiecare lună. Şi la toate instituţiile, eventual stând la coadă în fiecare lună câte o zi. Să plăteşti tu aceste contribuţii.

R: La nivel european mai există o astfel de situaţie?

Gh.P.: Nu, nu. O să vă spun imediat cum este la nivel european şi ce trebuie făcut. Aberaţia cea mai mare este însă alta. Există o declaraţie (pe care trebuie să o depui, pentru că altfel te sancţionează cu amendă) din care rezultă că trebuie să spui că nu mai realizezi venituri din drepturi de autor. Păi, eu, dacă realizez venituri, înseamnă că plătesc un impozit. Şi te anunţ. Eventual, o dată pe an. Plătesc impozit. Dacă nu am realizat venitul respectiv nu mai apare în declaraţia aceea de impozit. De ce trebuie să fim atât de imbecili, în primul rând statul român, funcţionarii, încât să trâmbiţăm: Dom’ne, nu mai fac venituri din drepturi de autor! Nu se gândeşte nimeni că dreptul de autor chiar asta înseamnă. E o idee. Ideea îţi vine o dată şi îţi mai vine o dată la 7 ani. Nu scrii 15 cărţi într-un an, ca Sandra Brown.

Esenţialul a fost omis în dezbaterile publice, pentru că aceste norme completează şi contrazic legea. Aceasta înseamnă un singur lucru: că ele nu trebuie să fie aplicate. Iar dacă se aplică, dacă un funcţionar zelos aplică aceste norme şi te amendează sau îţi pune penalităţi, atunci aceste amenzi sunt ilegale şi trebuie să fie contestate în justiţie. Trebuie să dai în judecată statul.

Continuarea interviului AICI.


Gheorghe Piperea – citat la Mircea Badea in emisiune
Încărcat de gheorghepiperea. – News videos hot off the press.

Dupa 20 de ani

Postat de Gheorghe Piperea în Politica | 1 Comentariu

revolutia-1989La 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, România este perceputa ca una dintre cele mai corupte ţări din Europa, incapabilă să acceseze şi să gestioneze fondurile europene, incapabilă să îşi creeze sau sa-si intretina propria infrastructura, incapabilă să îşi educe proprii cetăţeni si incapabilă să asigure sănătatea, accesul la justitie şi securitatea propriilor cetateni.

România este identificată în lume ca fiind ţara violurilor, crimelor, jafurilor, accidentelor, grevelor declansate de sindicalisti milionari, a cazurilor de corupţie, spăgilor, cerşetorilor, taberelor de la marginea oraşelor si a copiilor maltrataţi. Este tara in care se moare in spitale sau in ambulante pentru ca nu sunt medicamente, medici, curatenie si omenie. Este ţara în care promisiunile nu se respecta, iar tupeul înlocuieşte legea sau comportamentul civilizat.

România in care traim nu a fost capabilă, ca stat, să îşi promoveze propria elită respectată şi urmată în exemplul ei de cetăţenii ţării si să se impună restului lumii prin acţiuni coerente, profesioniste şi argumentate. A reusit sa isi creeze, in schimb, o pletora de politicieni care s-au insurubat bine in economie si administratie, o asa-zisa clasa politică dominată de persoane care provin din fosta securitate, din fostul partid comunist sau din fosta nomenclatură politico-economică de dinainte de 1989 si care, in mare parte, se regaseste direct sau indirect in topul primilor milionari ai tarii.

Aproape toţi seniorii politicii româneşti s-au format în perioada comunistă în decursul căreia erau, într-un fel sau altul, inter-dependenţi cu structurile de control al politicii şi al economiei din acea vreme. Pentru a păstra acest control, ei şi-au perpetuat relaţiile şi mentalitatea de atunci.

Majoritatea absolută a tinerilor politicieni români s-a format pe lângă aceşti seniori şi ei sunt, practic, clone ale acestora.

Cel mai rău este faptul că nici actuala criză politică majoră pe care o traversează lumea şi, o dată cu ea, şi România, nu a determinat aceste persoane să facă necesarul pas înapoi, pentru a da o şansă cetăţenilor României de a alege. De altfel, principalii contracandidaţi ai actualului preşedinte nu sunt altceva decât epigoni ai acestuia, ce îi repetă stilul şi chiar limbajul.

O asemenea clasă politică nu poate fi o soluţie la actuala criză şi nu ne poate reda demnitatea şi libertatea. Ea trebuie înlocuită, fizic, cu o nouă clasă politică, alcătuită din oameni care s-au format şi au performat după Revoluţie.

Estimez ca, in mod realist, maxim 40% la sută din români vor veni la vot în toamnă, restul fiind ori dezinteresati, ori scirbiti de framintarea politica romaneasca. In definitiv, omul are alte prioritati acum, spre exemplu, sa reuseasca sa gestioneze bine criza economica a propriei familii. Dar lipsa de la vot e periculoasa, intii pentru ca dezastrul economic ce se apropie este rodul „muncii” actualei clase politice si, mai apoi, pentru ca cei 40% de care vorbim vor veni să îi voteze cam în proporţii egale pe cei trei reprezentanţi ai partidelor mari din Parlament şi, poate, pe naţionalişti. Adica tot pe ei, politicienii cocotati in fruntea statului de 20 de ani, si culpabili de actuala criza economica. Nu avem nici o speranta de schimbare din aceasta zona de votanti, mai ales că votul lor este orientat prin strategii de manipulare (pomeni electorale, asistenta sociala ne-necesara, ajutoare de stat, promisiuni de majorari ale salariilor) şi de recompensare în bani a exerciţiului votului. Este frustrant ca, totusi, acestia sunt votantii care ne vor decide destinul pentru inca 5 ani.

Solutia este ca Romania „tacuta”, platitoare de taxe, tematoare pentru viitorul ei si pentru destinul Romaniei ca democratie, capabila sa coaguleze si sa ofere o alternativă la actuala clasă politică, sa vina la vot. Sunt convins că din cei 60% din românii cu drept de vot ce refuză sau omit acum să voteze, foarte mulţi sunt interesaţi de spaţiul public şi de siguranţa afacerii sau locului lor de muncă, dar nu vin la vot pentru că nu au o opţiune. Cred cu tarie ca cei ce s-au format şi au performat după 1990, fără a fi parte a sistemului politico-economic românesc, ar putea fi această optiune.

Cei care s-au săturat să aleaga intre comunistul cu fata umana şi comunistul rău si decrepit ori sa aleaga între securişti şi masoni si cei deranjati de faptul că jocurile continuă să fie făcute în cercul închis al celor care, de 20 de ani, au făcut din politică o afacere şi o sursă de bani, fiţe, amante şi sinecuri, au o solutie: votul informal contra tuturor acestor politicieni.

Mergeti la vot si scrieti pe buletin numele persoanei pe care ati dori-o presedinte. Votul va fi, desigur, anulat, iar persoana indicata nu va deveni presedinte, dar candidatii oficiali cu sanse de a fi votati de cei carora le manipuleaza de 20 de ani voturile vor avea, la modul cel mai dur cu putinta, acceptiunea faptului ca timpul lor a trecut. Dintr-un astfel de vot informal este foarte probabil sa se coaguleze aceea miscare civica, similara celei din decembrie 1989, care ii va matura de la putere pe urmasii lui Ceausescu.

Primul principiu al acestei miscari este refuzul ipocriziei. Să nu minţi ca să îi controlezi pe ceilalţi – acesta este adevaratul comandament al bunului simt si nu sloganul de campanie electorala al celor trei „mari”.

Cel de-al doilea principiu este valorizarea meritului. Romania are valorile sale individuale, multe dintre aceste valori contribuind la progresul altor tari, caci in tara lor sunt ignorate. E timpul ca acest stat sa rupa cu „traditia” ocultarii acestor valori, pe care o practica in favoarea acestor indivizi fără scrupule care ne conduc si care s-au „valorizat” după ce au intrat în politică sau pentru că sunt rude cu politicieni importanţi.

În fine, un al treilea principiu este cel al statului – paznic de noapte. Statul roman trebuie să ne asigure accesul la învăţământ, la sistemul de sănătate şi protecţie socială, funcţionarea justiţiei, ordinea publică şi apărarea ţării. În rest, statul trebuie să se abţină de la a interveni în economie şi să nu pătrundă pe terenul drepturilor individuale. Dacă este lăsat în pace, românul se descurcă singur.

Asadar, sa mergem la vot si sa punem punct celor 20 de ani profetiti de Brucan!

Candidatul Oprescu: Cavalerul fals si pisicher, calare pe o martoaga

Postat de Gheorghe Piperea în Politica | 0 Comentarii

sorinDomnul Oprescu imi este cunoscut, sub o anume fateta, din decembrie 2006-ianuarie 2007.

Intr-un anume proces, domnia sa a reusit suspendarea unui ordin de ministru care il demitea din functia de director al unui numar de 4 (patru!) spitale. A fost vorba de o sentinta a Curtii de apel Bucuresti, sectia contencios administrativ. Presa l-a considerat atunci un fel de erou care se luptase cu sistemul si cistigase. E drept ca, pe fond, procesul respectiv a fost irevocabil pierdut de dl Oprescu, atit la Curtea de apel, precum si la Curtea constitutionala si la Curtea de Casatie, dar presa a retinut doar victoria temporara din ianuarie 2007, nu si esecul definitiv si irevocabil din toamna lui 2007. In 2008, inainte de a deveni primar al Bucurestiului, dl Oprescu pierduse deja functia de director la toate cele 4 spitale pe care le pastorea prin 2006. Deci lupta de atunci a domniei sale cu sistemul se cam festelise. A ramas, insa, sporul evident de imagine dobindit la prima victorie.

Dupa ce a cistigat primaria, cu proiecte idioate de genul autostrazii suspendate, dl Oprescu nu a pierdut nici un prilej de a spune ca a venit la primarie pentru a ramine mult timp, pentru ca el vrea sa lucreze pentru bucurestenii “lui”. Asta pina cind un anume domn Cozminca (supranumit pe vremea lui Iliescu Zero Cozminca) l-a convins ca poporul il vrea presedinte al Romaniei. Nu a contat ca dl Oprescu este “miticul” perfect, bucuresteanul neserios care scuipa pe jos si asculta manele cu difuzoarele la maxim si care nu va fi votat in veci de ardeleni, banateni si nord-moldoveni (sau poate ca da; cine stie, s-o fi manelizat toata tara asta si n-am observant eu). Nu, a contat doar ca pentru dl Iliescu si pentru dl Nastase (doi insi care trebuie sa se razbune cumva pe prosta…, pardon, pe dl Geoana, care le-a furat jucaria), dl Oprescu este cavalerul care vine pe calul alb ca sa-l dea jos pe Basescu. Dar cavalerul e cam fals si cam pisichier, iar calul alb e de fapt o mirtoaga.

Cind dl Oprescu a candidat la primaria Bucurestiului, intr-o prima faza, BEM si Tribunalul Bucuresti i-au refuzat candidatura, pe motiv de lipsa a numarului minim de candidaturi. In plus, au fost suspiciuni de falsificare a unui mare numar de semnaturi si de folosire ilegala a bazelor de date ale unor spitale pentru a obtine identitati care sa umple pe lista spatiul de pina la semnatura. Sa nu uitam ca dl Oprescu a fost director la 4 (patru) astfel de spitale si ca a reusit sa adune „circa 40.000 de semnaturi”, cum singur declara, in anul 2008, in doar 4 zile. Cum o fi facut asta, Dumnezeu stie, dar Cotidianul chiar a publicat in facsimil o foaie cu 16 semnaturi, dintre care doar 2 persoane recunosteau ca au semnat (ce vremuri, ce ziar era Cotidianul si ce foaie mizera e acum, cind ni-l prezinta pe Oprescu drept solutia salvatoare de natie!). Ciudat este ca toti cei de pe lista erau fie angajati la spitalele respective, fie (fosti) pacienti.
M-am intrebat si atunci si ma intreb si acum daca nu cumva apar si eu pe vreo astfel de lista, pentru ca am fost si eu pacient al Spitalului Universitar Bucuresti in anul 2007!

Nici un procuror nu s-a sesizat din oficiu pentru vreo ancheta penala, dar oare nu era suspect amanuntul celor 5.000 de semnaturi false, mai ales ca, in anul 2007, candidatul Oprescu fusese acuzat in unele ziare ca isi cam lucrase dosarul de conferentiar universitar, adaugind pe lista de lucrari care trebuiau sa faca sustenabila candidatura sa, unele lucrari care nu ii apartineau? Eu, in locul celor de la BEC si in locul procurorului general, as fi foarte atent la acest amanunt, mai ales ca presa a vazut in sala in care s-a re-lansat dl Oprescu o sumedenie de generali de armata si de securisti. Ma rog, important este ca, in 2008, intr-un recurs formulat contra deciziei BEM si a Tribunalui Bucuresti, dl Oprescu  si-a re-cistigat calitatea de candidat, printr-o decizie un pic bizara a justitiei. Vreau sa fac observat efectul pozitiv imens antrenat de aceasta „victorie in contra sistemului” a dlui Oprescu. Ca element de PR, patania i-a venit manusa dlui Oprescu, facindu-l sa emita celebra – dar plagiata – fraza “fratilor, a venit si Oprescu”. Sunt 100% convins ca, in mod direct sau camuflat, strategia se va repeta si acum.

V-as ruga acum sa va reamintiti cine a pronuntat decizia irevocabila care i-a dat un atit de prielnic vint in pinze dlui Oprescu : aceeasi Curte de apel Bucuresti, sectia contencios administrativ care i-a dat cistig de cauza si in ianuarie 2007!

Coincidenta ma face sa imi reamintesc circumstantele bizare ale celeilalte “victorii” a dlui Oprescu impotriva sistemului, din 5 ianuarie 2007. Presa vremii spunea, mai mult inabusit decit pe fata, ca autorul actului jurisdictional “de mare curaj” de atunci nu era altul decit un fost colonel de securitate, fost subordonat al unui fost general de securitate, omonim reclamantului. Rapiditatea deosebita si eficienta in planul PR-ului a solutiei de admitere a candidaturii la primaria Bucurestiului ma fac si acum sa ma intreb daca nu cumva a fost si aici vorba de un mic ajutor dinspre indelung acuzata, dar niciodata dovedita parte sub acoperire a magistraturii romanesti.

In plus, multe lucruri au ramas nelamurite atunci, in 2008. Ni s-a spus, spre exemplu, ca pentru valabilitatea semnaturilor, era suficient CNP-ul, ca element de identificare, desi din legea alegerilor locale rezulta cu totul altceva. Dar cum de figurau persoanele respective pe lista doar cu CNP-ul, ca la…spital? Ni s-a mai spus ca cele aproape 5 mii de semnaturi eliminate de BEM ca fiind ilegale sau false nu aveau de ce sa fie analizate si in cadrul recursului, intrucit celelalte 30.000 de semnaturi erau legale si suficiente pentru a sustine semnatura. Deci, Curtea de Apel nu a spus ca acele 5.000 de semnaturi sunt adevarate sau false, ci doar ca nu au a fi analizate. Dar oare semnaturile de sustinere false sau ilegale nu delegitimeaza semnaturile legale? 

Oare consilierii condidatului Oprescu au pus in practica un plan win-win? Adica (i) se respinge candidatura si, pe valul unei mari simpatii populare, PSD-ul il va rechema pe dl Oprescu pentru a-l inlocui pe dl Geoana sau (ii) se admite candidatura si dl Oprescu capata pozitia unui candidat cu sanse reale, capabil nu numai sa il devanseze pe candidatul scriptic al PSD, dar si sa intre in turul II?

Aviz BEC-ului, societatii civile si votantilor PSD : si in 2008 dl Oprescu a candidat tot contra dlui Geoana.

Poate stie dl Iliescu de ce.

Protestatar de meserie: Mascaradă în ţara lui Papură-Vodă

Postat de Gheorghe Piperea în Politica | 0 Comentarii

 

Iata ce imi relateaza Iustin Armasu, unul dintre colaboratorii mei, care ma ajuta in stringerea de semnaturi pentru candidatura la prezidentiale :  

protest„Anunţat cu mare tam-tam, protestul de miercuri, 30 septembrie 2009, avea, cel puţin teoretic, un scop nobil: exprimarea dezamăgirii în legătură cu degradarea urbanistică a Bucureştilor. După cum s-a susţinut în presă, membrii mai multor ONG-uri, plus un grup de PRM-isti, s-au adunat în faţa Primăriei Capitalei pentru un amplu protest. Dar, oare acele persoane s-au adunat din convingere?

Unul dintre participanţi, un tânăr dornic de a-şi spori banii de buzunar, mi-a relatat o mica intâmplare hazlie. Astfel, într-o dimineaţă, omul nostru a fost sunat de un prieten şi a fost întrebat dacă nu vrea să obţină 200 de lei pentru câteva ore de muncă; propuitorul nu ştia mai multe detalii despre job, fiind una dintre ultimele verigi ale lanţului slăbiciunilor. Acordul fiind dat, cei doi s-au dus în punctul de întâlnire – Primăria Capitalei  – şi au aflat care este contraprestaţia pentru cei 200 de lei sau, mai bine spus, job-ul lor temporar : PROTESTATAR. Asadar, sufletistele ONG-uri, plus PRM-ul care a parazitat manifestarea, sub pretextul grijei pentru soarta Bucureştiului, plătesc persoane care, în mare parte, nu au nici cea mai mică preocupare în legătură cu degradarea urbanistică a Bucureştiului, ci doar sa faca ceva banuti de cheltuiala. E ca in asa-zisele spectacole cu public de la tv – spectatorii sunt platiti ca sa particpe si sa rida sau sa aplaude la comanda. Sau ca in Caragiale.

Desigur, ne doare si pe noi degradarea urbanismului Capitalei, dar ce autoritate morală si ce credibilitate au acesti protestatari de capatuiala?  De altfel, s-a vazut ca a ieşit o mare mascaradă, iar participanţii, ca orice actori respectabili, au protestat, s-au batut, au baut si pentru asta si-au capatat remuneraţia, pe măsura evenimentului.

Asa, ca fapt dievers : studentul despre care vorbim era în prima lui săptămână în Bucureşti, acesta neştiind nici măcar unde îşi are sediul – cel puţin momentan – Primăria Capitalei şi, din păcate, nu era singurul în această postură”.