Treziti-va! Asta nu e Romania NOASTRA!

Postat de Gheorghe Piperea in "The Way I Are"

Am primit prin e-mail astazi un material care mi-a redat increderea ca in Romania exista inca romani adevarati, oameni care pot sa fie obiectivi, care se pot detasa de falsa realitate cotidiana, si care pot judeca rezervat ceea ce se intampla in jurul lor.

Agreez aproape in totalitate cu textul de mai jos pe care mi-am permis sa il citez asa cum apare in pagina de Facebook dedicata special lui:

“DOUA ROMANII!

Suntem blocati, inerti, paralizati privind la doua Romanii: Romania LOR – hotii, coruptii, agramatii, tupeistii si Romania NOASTRA- a oamenilor cinstiti, muncitori, pregatiti, integri, capabili, tineri si destepti. Suntem dezamagiti, obositi, paralizati in plan politic, mentinuti in aceasta stare de inertie, in mod premeditat, de clasa politica, multumita de faptul ca noi am incetat sa mai reactionam si nu facem decat sa ne vedem de treaba noastra si sa ne platim cuminti taxele, multumindu-ne sa ne plangem si sa injuram. Nimeni nu mai vrea sa riste, am devenit spectatori la ceea ce ni se intampla.

NU SE MAI POATE ASA!

Petre Tutea nu a luptat o viata pentru ca d-ra din Bamboo si un cioban sa fie alesi sa ne reprezinte in Parlamentul European. Probabil se rasuceste in mormant cand vede un popor cultivat ascultandu-si conducatorii schimonosind cuvantul Google. Toti cei care au murit la Revolutie nu au facut-o pentru ca noi sa ajungem sa fim batjocoriti si sfidati de doamne cu tupeu ce beneficiaza de bugete de milioane din banii nostri. Avem o responsabilitate fata de cei de dinaintea noastra care au crezut in noi, fata de noi insine si fata de copiii nostri, sa actionam. Ni s-a inculcat ideea ca nu putem face nimic, ca orice tentativa este sortita esecului, ca nu ne putem uni, ca suntem un popor de incapabili! Nu suntem! Trebuie spart acest tipar care le convine de minune analfabetilor si hotilor care ne conduc.

SUNTEM MILIOANE DE ROMANI DESTEPTI!!!

Suntem milioane de romani educati- ne-am tocit coatele pe bancile scolilor, am trecut prin emotiile examenelor, prin stresul sesiunilor, multi am facut Master, Doctorate, in Romania si in strainatate, am visat sa schimbam lumea… ca sa ne conduca niste analfabeti acum?

Suntem milioane de romani muncitori, corecti, integri, cu initiativa- intre 8 si 16 ore pe zi ne straduim sa adaugam valoare, in businessul nostru sau in businessul altcuiva, ne luptam cu taskuri, deadline-uri, traininguri, clienti dificili, bugete de mii de euro sau de milioane, previziuni, team buildinguri, PowerPointuri, sedinte, stress- ca sa ne conduca si sfideze niste hoti si niste parveniti?”

Cititi restul AICI pe Facebook

Smerite sugestii catre maria sa, Guvernul

Postat de Gheorghe Piperea in "Falimentul febletea mea"

In caz de inundatie, barajele de acumulare sunt deversate controlat, localitatile din vecinatatea barajului fiind sacrificate (nu si oamenii), pentru a opri distrugerea intregii regiuni. In caz de incendiu pe suprafete mari, vegetatia de la marginea focarului este incendiata, pentru a tine sub control incendiul si a-l opri sa se extinda intr-o asemenea masura incat sa puna in pericol casele oamenilor sau localitatilor. Daca un intreg sistem economic sau financiar este in pericol de colaps, una sau mai multe companii ori banci sunt lasate sa falimenteze, pentru a putea salva sistemul.

Principiul inundatiei controlate a fost aplicat in Statele Unite (si, intr-o maniera tipic europeana, prin intermediul ajutoarelor de stat de salvgardare, si in marile state ale Uniunii Europene, incepand cu Franta, Germania si Marea Britanie), fiind deja publicate date statistice din care rezulta ca deriva economica si financiara se apropie de sfarsit. Banci ca Washington Mutual, banci de investitii ca Lehman Brothers sau Bear Sterns, mari corporatii care detineau suprematia in domeniul lor de activitate, ca General Motors si Chrysler, au fost fie falimentate, fie puse sub protectia tribunalului ori preluate pentru a fi salvate. Primul si cel mai important efect al aplicarii principiului inundatiei controlate a fost acela al stoparii pierderilor. Daca un robinet e vechi si, desi nu mai functioneaza, totusi ai nevoie de el, atunci il inlocuiesti cu unul nou, care sa nu mai provoace pierderi. Daca robinetul este si vechi, si inutil, atunci il extragi din perete si obturezi teava, ca sa nu mai provoace pierderi. Un al doilea efect esential al acestor falimente este cel vizibil acum in planul competitiei – bancile falite sau unele divizii ale acestora au fost preluate de concurenti, care acum produc profit (si, deci, si venituri la bugetul de stat) si locuri de munca (si, deci, reluarea consumului si usurarea sarcinii statale de suport al somerilor). Bancile care au rezistat crizei sunt acum intarite si activeaza, practic, pe un teren fara concurenti. In locul celor doi mari constructori americani de masini (numarul 1 si numarul 3 mondiali in anul 2007) au aparut alti jucatori, concurenti ai acestora, fie cei japonezi, fie cei europeni, care produceau masini mai eficiente din punct de vedere energetic, mai ecologice si mai economicoase. Un al treilea efect esential al aplicarii acestui principiu este salvarea prin faliment. Desi alaturarea celor doi termeni ar putea parea un oximoron, in fapt salvarea prin faliment este o realitate cat se poate de palpabila. Intr-adevar, chiar daca sunt bankruptcy, GM si Chrysler sunt sub protectia tribunalului, ceea ce inseamna ca nici un creditor nu ii mai poate executa silit, nici o creanta nu mai poate fi majorata cu dobanzi, penalitati si alte costuri. In plus, feriti de presiunile creditorilor, managerii de criza ai celor doi constructori de automobile pot pune la punct si, ulterior, implementa, un plan de reorganizare care sa salveze companiile respective. Impreuna cu aceste, vor fi salvate in mare masura si locurile de munca generate de cele doua companii, fondurile de pensii si de asigurari de sanatate care depind de ele, industria orizontala creata pentru a sustine productia, comercializarea in intretinerea automobilelor produse de cele doua companii, veniturile la bugetele centrale si locale generate de aceste companii si tranzactiile le bursa cu actiunile celor doua companii. Constructorii de automobile care vor rezulta din GM si Chrysler vor putea redeveni jucatori importanti pe piata relevanta, mai ales ca starea de bankruptcy a fortat atat GM cat si Chrysler sa renunte la vechile proiecte fantasmagorice si la masinile ultra-consumatoare de energie, in favoarea unor masini economice si mai putin poluante. Or, aceasta decizie, unita cu cresterea volumului de vanzari de masini ecologice determinata de noii lideri in domeniu, va influenta masiv nu numai consumul, ci si starea mediului, precum si geopolitica, actualii detinatori de resurse energetice urmand a pierde din importanta strategia pe care le-o confera “sansa” de a detine petrol si gaze.

Intr-o economie de piata, cele sumarizate mai sus sunt cele mai eficace masuri anti-criza, atat la nivel macro-economic, cat si la nivelul IMM-urilor. Guvernul Boc nu trebuie sa re-inventeze roata. In loc sa incerce sa salveze Oltchim cu garantii de stat de peste 500 milioane de euro, Guvernul, in calitatea sa de actionar foarte majoritar la aceasta companie ar trebui sa ceara de urgenta insolventa, pentru a determina toate cele trei efecte esentiale ale principiului inundatiei controlate explicate mai sus. Oltchim nu este singura companie cu probleme si cu pierderi din Romania si, daca Guvernul insista in a acorda companiei Oltchim acest ajutor de stat (ilegal sau, in orice caz, greu de admis de catre Comisia Europeana), s-ar putea ca si alte zeci de companii mari sa ceara sa li se aplice acelasi tratament, ceea ce ar ridica nu numai probleme de identificare a surselor de finantare pentru asemenea ajutoare (se vede cat de priceput este guvernul actual in asigurarea surselor de finantare pentru salarii si pensii), ci si grave acuze de concurenta neloiala in cadrul Uniunii Europene. Caci, intr-adevar, probleme au si CFR Infrastructura, si CFR Marfa, si CFR Calatori, si CNH Petrosani si multe altele. Pe de alta parte, Guvernul va trebui sa explice, dupa salvarea Oltchim, de ce salariatii, comunitatea locala din Valcea si industria orizontala din jurul Oltchim merita ajutate sa supravietuiasca crizei in timp ce cateva sute de mii de IMM-uri, cu tot cu cele 2 milioane de angajati ai acestora, nu merita acest ajutor si de ce, spre exemplu, cei 800.000 - 1.200.000 de someri preconizati a exista in Romania pana la finele anului electoral 2009 nu merita acest ajutor. Ca si contribuabil care face o onoare din faptul de a-si plati taxele si impozitele, eu declar ca nu sunt de acord cu aceasta discriminare si, mai mult, declar ca nu vreau ca Statul roman sa foloseasca banii produsi de mine in alte scopuri decat pentru finantarea sistemului de sanatate, aparare, ordine publica si protectie sociala si a sistemului de invatamant. Chiar asa, cum ramane cu celebra majorare cu 50% a salariilor cadrelor didactice, impusa in Parlament chiar de cele doua partide din coalitia aflata acum la guvernare? Cum va stopa Guvernul exodul cadrelor didactice catre Occident, pe motiv de saracie? Ce raspuns ii va da Guvernul acelui parinte de copil de la tara care observa ca scoala la care invata copilul sau mai are 2 profesori, dintre care unul suplinitor si altul pensionar, rechemat la “datorie”? Guvernul ar trebui sa se gandeasca, intr-un final, si la cei care platesc taxe si nu doar la eternele intreprinderi romanesti de stat, bugetofage si falimentare.

Oltchim, alaturi de alte “vedete” din topul datornicilor la stat si la bugetele de asigurari sociale, are pierderi. Acesta este un fapt. Tot un fapt este si dependenta acestor pierderi perpetue de eternul management al Oltchim (si al celorlalti colegi de top ai Oltchim). Pierderile nu pot fi stopate prin alte injectii de bani publici in aceasta caruta costisitoare dar fudula, ci doar prin punerea Oltchim sub protectia tribunalului. Daca Oltchim are sanse sa se salveze si sa produca profit intr-un viitor cat de cat apropiat, atunci singura optiune pentru Oltchim si pentru actionarul sau majoritar este reorganizarea judiciara. La fel si pentru colegii sai de top. Datoriile imense la bugetul de stat pe care le cumuleaza aceste mari intreprinderi aflate perpetuu in dificultate (nu am facut un calcul, dar pariez ca depaseste de cateva ori bugetul necesar platii salariilor cadrelor didactice majorate cu 50%), in loc sa fie sterse sau amputate, ar putea fi, intr-un viitor previzibil, platite, in totalitate sau in parte. Pentru cei ce vor un exemplu, ii invit sa se informeze despre cazul Rafo Onesti. Fortat de constrangerile procedurii insolventei, actionarul majoritar al Rafo a achitat Statului roman, prin ANAF, in cursul anului 2007, suma de 350 milioane de euro. De euro, nu de lei vechi.

Stimate dle prim-ministru, cu smerenie va spun: iata de unde puteti lua bani pentru a finanta cheltuielile bugetare si iata cum puteti salva economia romaneasca.

Programul Piperea: Proprietatea

Postat de Gheorghe Piperea in Politica

V. Proprietatea

1. Proprietatea este un drept exclusiv si peren ce se constituie in temelia drepturilor individuale. Realizarea drepturilor individuale este cauza si efectul democratiei. De aceea, a garanta dreptul de proprietate inseamna a garanta perenitatea sistemului democratiei in Romania.

Unul dintre principiile fundamentale ale Constitutiei este cel al garantarii proprietatii private. Printre altele, acest principiu interzice orice expropriere fara o justa si prealabila despagubire. Mai mult, cel ce urmeaza a fi expropriat trebuie sa fie de acord cu exproprierea.

2. Poate cea mai complicata problema a societatii romanesti post-comuniste, care a divizat societatea si a provocat interminabile dispute politice, sociale si juridice, este cea a imobilelor nationalizate. Chestiunea a fost si este o sursa inepuizabila de ipocrizii si gafe politico-juridice.

Fostii proprietari de imobile nationalizate au fost expropriati samavolnic de statul comunist. Casele acestora, in marea lor majoritate, fie s-au vandut fostilor chiriasi, in baza Legii nr.112/1995, fie au fost oprite de la restituirea in natura pentru ca au avut chiriasi repartizati acolo de stat. Majoritatea imobilelor cu destinatie industriala sau comerciala nationalizate au fost incluse in programele de privatizare si, deci, au fost excluse, practic, de la restituire. In plus, practica judiciara de dupa anul 1995, in contradictie cu jurisprudenta unitara a Curtii Europene a Drepturilor Omului, a impus regula ca, daca au fost dobandite cu buna credinta, aceste doua categorii de imobile nu mai pot fi restituite in natura. Asadar, in marea majoritate a cazurilor, aceste imobile nu s-au restituit in natura.

In cazul fostilor proprietari de imobile nationalizate, garantarea proprietatii se traduce prin doua alternative: restituirea in natura si, in mod exceptional, despagubirile. In cazul despagubirilor, este evident ca nu mai poate fi vorba de o prealabila despagubire, ci numai de un ajusta.

3. In 1994, Ion Iliescu, pe atunci presedinte al republicii, personaj pentru care proprietatea privata a fost si va ramane in veci un moft, declansa marea schisma sociala a imobilelor nationalizate, printr-un virulent discurs
anti-proprietate. Daca, pana la acel moment, judecatorii rezolvau simplu problema, pe baza principiilor vechi ale actiunii in revendicare (proprietarul neposesor sau mostenitorii acestuia isi cerea in justitie inapoi imobilul de la posesorul neproprietar, judecatorul comparand titlurile partilor litigante si dand castig de cauza aceluia care demonstra ca are titlu de proprietate), ulterior aceeasi judecatori au inceput sa vada in fostii proprietari, pe care statul comunist roman ii talharise, furandu-le proprietatea, o casta rapace de speculanti pe seama chiriasilor, asa cum le sugerase Ion Iliescu, si au refuzat sa le mai admita actiunile in revendicare. In plus, cei care apucasera sa-si vada recunoscut in justitie dreptul inalienabil si imprescriptibil de proprietate, s-au vazut pusi in situatia de a face fata unor recursuri in anulare, declansate de Parchetul General.  Din acel moment, lupta proprietarilor cu statul a redevenit inegala. Totul a culminat cu celebra decizie nr.1/1995 a plenului fostei Curti Supreme de Justitie, care a statuat ca imobilele nationalizate nu mai pot fi restituite in justitie, pentru inteleptii natiunii de la acea data problema restituirii tinand de competenta exclusiva a legiuitorului. Si legiuitorul cripto-comunist din 1995 a decis, intr-adevar, in aceasta problema, prin Legea nr.112/1995: fostii proprietari nu mai au dreptul la restituirea in natura decat in situatia cu totul exceptionala in care, printr-o minune, in 1995, inca mai locuiau, cu titlu de chirias la stat, in fosta lor casa. Casele nationalizate urmau a fi vandute chiriasilor, fostii proprietari trebuind sa se multumeasca cu eventualele despagubiri, pe care statul urma sa le acorde printr-o lege speciala. Aceasta lege speciala nu a fost data nici de guvernul Vacaroiu, nici de guvernele CDR, nici de guvernul Nastase, unele din dispret fata de proprietate, celelalte din neputinta. Dar litigiile aferente acestei grave probleme au continuat. Ba mai mult, in perioada 2001-2004, Romania a fost condamnata de cateva ori la CEDO, pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil in litigiile respective. Rezultatul acestei evolutii a fost si a ramas o grava insecuritate a circuitului juridic civil, insotita de o mare tensiune sociala.

Legea nr.10/2001, la randul sau, lasa nerezolvata problema caselor care au fost cumparate de chiriasi cu incalcarea legii. In plus, despagubirile sunt reglementate doar sub aspectul emiterii titlurilor de despagubire, plata si cuantumul acestora fiind lasate, din nou, pe seama unei viitoare legi “speciale”.

In continuare, si in prezent sunt pe rol sute de mii de cazuri relative la proprietate, aceasta in conditiile in care, in 2003, Constitutia a fost modificata, printre noile principiile statuate de aceasta figurand, in sfarsit, si cel al “garantarii” proprietatii.

4. In anul 2005, Legea nr.10/2001 a fost substantial modificata prin Legea nr.247/2005. Sub masca generalitatii principiului restitutio in integrum, modificarea Legii nr.10/2001 a intarit “solutiile” Legii nr.112/1995. In ce priveste despagubirile, noua forma a legii a dispus ca fostii proprietari de imobile nationalizate carora nu li se vor fi restituit in natura aceste imobile, vor fi obligati sa accepte despagubiri prin mecanismul Fondului Proprietatea. De aici a rezultat o serie neintrerupta de condamnari ale Romaniei la CEDO, in cel putin 10 astfel de cazuri CEDO constatand ca mecanismul Fondului Proprietatea, prin care statul ofera fostilor proprietari in loc de despagubiri efective actiuni la o societate comerciala nefunctionala, este departe de ideea de reparatie efectiva la care se refera atat Conventia, cat si Constitutia Romaniei.

Mai mult, anul acesta a fost adusa inca o modificare semnificativa in materie de proprietate, respectiv, Legea nr.1/2009, lege ultrafavorabila fostilor chiriasi cumparatori de la stat ai caselor nationalizate si care poate aduce Romaniei un nou val de condamnari la CEDO. Dincolo de confuziile introduse de noua lege si de abdicarile de la principiile constitutionale ale neretroactivitatii si securitatii raporturilor juridice, cel mai grav este ca Legea nr.1/2009 repune in discutie problema proprietatii, ca drept pe care statul il acorda sau il protejeaza in functie de conjuncturile sociale si politice, in timp ce proprietatea este un drept individualist, exclusivist si peren, ce trebuie sa fie recunoscut si garantat indiferent de conjuncturi.

Or, Statul roman a fost condamnat la CEDO tocmai pentru ca a re-actionat in acest domeniu in functie de conjuncturi si nu pentru ca nu a recunoscut si nu a garantat (formal) dreptul de proprietate. O analiza atenta a cazurilor de condamnare releva faptul ca, intr-adevar, Statul roman a fost condamnat nu pentru nationalizare din anii ’50, ci pentru nationalizarile din anii 1995-2001, cand prin recursurile in anulare ale Procurorului General sau prin denegarile de justitie ale instantelor competente s-au luat inapoi bunurile restituite in justitie (vezi cazul Brumarescu).

Alaturat sanctiunilor pecuniare impuse Statului roman, CEDO a inceput recent sa impuna si solutia restituirii in natura. In plus, CEDO a ordonat Statului roman de mai multe ori modificarea legislatiei in asemenea maniera incat sa garanteze restituirea in natura, ordin pe care Statul roman l-a ignorat. Atitudinea Statului roman insa nu va putea dura la nesfarsit, intrucat CEDO poate determina suspendarea sau chiar excluderea Romaniei din sistemul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar insemna o adevarata catastrofa pentru democratie in Romania. Este, deci, evident, ca inflatia de legi in domeniul proprietatii trebuie sa inceteze.

5. Pentru despagubirile datorate fostilor proprietari de imobile nationalizate care nu se restituie in natura, legiuitorul roman a imaginat Fondul “Proprietatea”, o societate comerciala pe actiuni, la care titularii dreptului la despagubire devin actionari, prin conversia “titlurilor de despagubire” in actiuni emise de Fond. Titularii dreptului la despagubiri sunt obligati, deci, sa devina actionari la Fond. Pe de alta parte, in loc de despagubiri efective, fostilor proprietari de imobile nationalizate li se ofera un risc, caci o societate comerciala poate fi sau nu functionala si poate avea sau nu profit, mai ales ca, in cazul acestui Fond Proprietatea, activele ce constituie capitalul sau social sunt dintre cele mai diverse, inclusiv creante ale Statului roman contra unor state ca Irak sau Congo.

Este evident ca mecanismul despagubirii in Fondul Proprietatea este contrar principiului garantarii proprietatii si principiului libertatii de asociere. Oferindu-le fostilor proprietari, in loc de despagubiri propriu-zise, actiuni la un fond de investitii, adica riscul de a castiga sau pierde, statul arunca in neant drepturile acestor oameni. Obligandu-i pe fostii proprietari sa devina actionari la o societate de actiuni, statul incalca dreptul acestora la libera asociere (e ca si cand ai trece strada pe cineva fara ca acesta sa o vrea).

Din cauze imputabile sau neimputabile administratorilor societatii, aceasta poate intra in faliment, actionarii pierzand, in favoarea creditorilor societatii, orice drept de a-si recupera investitia. Riscul unei investitii in actiuni cotate, asa cum sunt viitoarele actiuni ale Fondului Proprietatea, este si mai pregnant, avand in vedere flotabilitatea si volatilitatea acestor instrumente financiare.

Asadar, fostii proprietari, care au pierdut deja de doua ori imobilul in cauza (prima data, la nationalizare, sub guvernarea sovietica, a doua oara, si de data asta definitiv, la intrarea in vigoare a Legii nr.247/2005 care instituie Fondul Proprietatea) pot pierde, total sau partial, si despagubirile ce li s-ar fi cuvenit pentru nationalizare.

Chestiunea despagubirilor fostilor proprietari de imobile nationalizate nu este insolubila. Exista inca solutia emiterii in favoarea acestora de obligatiuni de stat, scadente in 10 ani si cotate la bursa. Aceasta solutie ar permite Statului roman sa rezolve echitabil si cu un efort bugetar nesemnificativ problema imobilelor nationalizate, problema veche de 20 de ani. Multi dintre fostii proprietari ar putea avea motive serioase sa accepte acest gen de despagubiri, renuntand chiar si la restituirea in natura, intrucat statul este prezumat solvabil, iar obligatiunile respective ar putea fi tranzactionate la bursa (care, de altfel, are in prezent nevoie pentru a se revitaliza de un astfel de produs nou si valoros), volumul crescut al tranzactiilor bursiere si al investitiilor aferente permitand o rapida crestere a incasarilor din impozite si taxe.

Cotarea la Bursa a obligatiunilor de stat emise in favoarea titularilor dreptului la despagubire reprezinta o solutie definitiva pentru: (i) chiriasi, care locuiesc in imobilele nationalizate, si fostii chiriasi, care au cumparat, in baza Legii nr.112/1995, locuintele pe care le ocupau cu chirie; ambele categorii de persoane scapa de stresul unui actual sau potential proces cu fostul proprietar si de riscul de a fi evacuat; (ii) fostii proprietari, care ar primi despagubiri palpabile pentru faptul suferit in trecut; dreptul de proprietate ar putea fi considerat ca recunoscut si, in sfarsit, furtul pedepsit; desigur ca, fostii proprietari sau mostenitorii lor vor putea refuza despagubirile in favoarea restituirii in natura; (iii) justitie, care ar fi degrevata de un mare numar de litigii; (iv) piata de capital, care ar dobandi un produs nou, capabil sa impulsioneze piata si sa capteze masive investitii in astfel de titluri transformabile in actiuni.

6. Fondul Proprietatea este rezultatul unei grave erori de conceptie. O serie de greseli care isi au sorgintea in Legea nr.247/2005 si nenumaratele incercari de listare a sa la bursa pot esua intr-un nou experiment nereusit al pietei romanesti de capital. Amintirea FNI este inca vie, un nou esec pe piata de capital putand neutraliza si bruma de incredere a investitorilor in aceasta piata in Romania. Un fond de investitii estimat la valoarea de 4 mld. EURO (aceasta este, conform legii, nu valoarea estimata a activelor, ci valoare estimata a despagubirilor) poate invluenta masiv piata bursiera. Esecul sau ar fi echivalent cu esecul sistemului bursei in Romania.

Desi initial, drepturile stabilite prin titlurile de despagubire nu se puteau transmite decat prin succesiune, aceasta interdictie nu a oprit crearea unei piete alternative a acestor titluri. Dupa ce aceste titluri au devenit cesibile, aceasta piata a cunoscut o adevarata inflorire. Toti cei implicati castiga din aceste tranzactii. Evident, cu exceptia fostilor proprietari, care vor continua cu certitudine sa isi ceara drepturile in justitie din moment ce, teoretic, ei au dreptul la o despagubire justa pentru faptul ca nu au fost expropriati, iar “pretul” obtinut pe aceasta piata alternativa pentru titlul de despagubire este, in cele mai bune cazuri, de 25% din valoarea nominala.

In conditiile in care in prezent peste 35% din actionarii fondului sunt particulari (fie fosti proprietari de imobile nationalizate, fie cumparatori de titluri de despagubire de la fostii proprietari), legea reduce drepturile de vot aferente actiunilor detinute la Fond, pentru acei actionari care detin intre 1% si 5% din actiuni si interzice dreptul de vot pentru cei care detin peste 5% din actiuni. In mod complet inechitabil, limitarile sau interdictia nu se aplica, insa, Statului roman, cata vreme acesta va detine minim 33% din actiuni. Asadar, Statul roman isi creeaza “legal” un mecanism de control absolut al Fondului, actionarii, minoritari sau semnificativi, neavand, practic, nici o importanta in procesul decizional. Nu mai exista protectie a actionarului minoritar, nici egalitate a drepturilor conferite de actiuni, nici libera asociere si practic nici societate. Este evident ca Fondul Proprietatea nu este altceva decat un nou AVAS, facut sa paraziteze sau sa scurtcircuiteze mediul de afaceri din Romania.

Pe de alta parte, din 2007 Fondul Proprietatea nu mai este o societate comerciala in care actionarul initial, Statul roman, ar fi trebuit sa fie inlocuit treptat, dar integral, de titularii dreptului la despagubire, ci Statul roman are acum libertatea sa vinda actiunile pe care le detine la Fondul Proprietatea. Din sumele respective se vor putea preleva cote importante pentru destinatii cu caracter social (pensii, salarii bugetare, alte cheltuieli etc). Este evident ca Statul va folosi aceasta facultate, mai ales ca pachete importante de actiuni la societati cotate de mare anvergura care sunt in portofoliul fondului Proprietatea sunt scoase in prezent la vanzare.

Torpila in inima democratiei! – 300.000 EUR taxa de candidatura prezidentiala

Postat de Gheorghe Piperea in Politica

300.000 EUR taxa de candidatura prezidentiala – Se intampla intr-o Romanie moderna cu pretentii de stat european: Autoritatea Electorala Permanenta (AEP) si-a anuntat intentia de a introduce o taxa de 2000 de salarii minime pe economie pentru orice candidat la functia suprema in stat la alegerile din acest an. Cu alte cuvinte, nu ai bani, nu participi, indiferent de cat de multe idei ai, sau de lipsa de idei a celor care reusesc sa stranga imensa suma.
Justificare oficiala: (Taxa a fost propusa pentru) „eventualitatea în care cheltuielile cu un candidat sunt nejustificate deoarece a obţinut un număr prea mic de voturi. Reprezentanţii AEP susţin „obligativitatea depunerii unei cauţiuni de către fiecare candidat, cu rol de a acoperi o parte din cheltuielile cu organizarea alegerilor”.

Gasesc aceasta decizie absolut scandaloasa si, cu atat mai mult, complet in contradictie cu Constitutia. Astfel de idei au sanse zero de a fi adoptate chiar si in semidictaturile sud-americane. Imi pun totusi o intrebare: cum va putea face rost de acesti bani independentul presedinte INCA in functie? Oare, nu cumva, am putea asista la un joc politic prin care teribilul nostru independent ar “lupta” impotriva AEP doar pentru a atrage privirile unui public dezamagit si dezinteresat care oricum nu l-ar vota?
Nu sunt convins de raspuns, insa am speranta ca acea mica parte din clasa politica reala din Romania va coaliza pentru a respinge aceasta initiativa aberanta.

Inteleg totusi că alegerile au devenit deja o chestiune privată, de business? Numai dacă ai bani să-ţi plăteşti candidatura şi numai dacă ai bani să-ţi plăteşti alegătorii mai poţi intra în hora alegerilor? Un cetăţean-candidat ar trebui să-şi suporte singur efortul electoral? Un cetăţean care adună 200.000 de semnături nu merită efortul statului?
Se pot duce discuţii serioase asupra tradiţiei democratice a statului român şi asupra înţelegerii de masă a democraţiei, dar caracterul social al statului este adânc înfipt în conştiinţa societăţii româneşti. Acum, acest Guvern de falsi socialişti trebuie să hotărască dacă mai bifează şi acest caracter esenţial al statului român pe lista celor călcate în picioare.

Totuşi, trebuie să remarc: această propunere este posibilă pentru că la alegerile precedente nimeni nu a cârcotit când s-a instituit o cauţiune de 3000 lei pentru fiecare candidat, toţi evaluând numai suma, considerată modică pentru un politician cu pretenţii de europarlamentar. Erodarea valorilor democratice se face treptat. Încetul cu încetul, pas cu pas.

In urma cu o saptamana, am pus la punct PLANUL PIPEREA – Eu vreau sa fiu presedinte, un cod de conduita pentru orice candidat la presedentia Romaniei, dar si un set de reguli elementare adecvate crizei reale pe care o traversam. Le puteti citi pe acest blog.

Later update: interviu telefonic live la Realitatea FM.

Programul Piperea: Pentru un exercitiu eficient al functiei de Presedinte al Romaniei

Postat de Gheorghe Piperea in Politica

IV.  Pentru un exercitiu eficient al functiei de Presedinte al Romaniei

1. Atributiile Presedintelui Romaniei, conform Constitutiei revizuite pot fi clasificate in doua categorii:

a) atributii specifice functiei de Presedinte al Romaniei:
- Presedintele este reprezentantul Romaniei in lume, garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii;
- Presedintele are atributii specifice de politica externa (semneaza tratate internationale negociate de Guvern; numeste, la propunerea Guvernului, reprezentantii diplomatici ai Romaniei; reprezentantii diplomatici straini sunt acreditati pe langa Presedinte) si unele atributii in domeniul apararii (prezideaza CSAT; dispune mobilizarea partiala sau totala; declara starea de asediu sau de urgenta);
- Presedintele mediaza intre puterile statului si intre stat si societate;
- Presedintele numeste Primul-ministru si, dupa obtinerea votului de incredere al Parlamentului, numeste Guvernul; poate numi si revoca unii membri ai Guvernului, cu exceptia Primului-ministru (pe care nu il poate revoca, dar caruia ii poate cere public sa demisioneze in cazuri exceptionale); Predeintele numeste sefii unor autoritati administrative autonome, aflate in subordinea directa a Parlamentului, cum ar fi Consiliul Concurentei, CNVM, BNR etc;
- Presedintele poate dizolva Parlamentul, pentru cazul in care nu s-a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului (dupa respingerea a cel putin 2 solicitari de investitura);

b) atributii ce imprumuta din atributiile si competentele celor trei puteri in stat (executiva, judecatoreasca, legislativa):
- Presedintele poate consulta Guvernul sau participa la sedintele Guvernului in probleme de importanta deosebita pentru tara; daca participa la o sedinta a Guvernului, Presedintele prezideaza aceasta sedinta;
- Presedintele numeste judecatorii definitivi, care devin, prin actul de numire de catre Presedinte, inamovibili; Presedintele poate participa la una sau mai multe sedinte ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe care le prezideaza; Presedintele poate gratia individual condamnatii penal; Presedintele numeste 3 judecatori la Curtea Constitutionala;
- Presedintele promulga legea, care devine efectiva doar dupa promulgare ; Presedintele poate cere re-examinarea unei legi sau verificarea constitutionalitatii ei; de asemenea, el poate initia revizuirea Constitutiei si poate convoca un Referendum, inclusiv pentru edictarea unei legi sau pentru revizuirea Constitutiei.

2. Ce ar putea face Presedintele Romaniei, respectand Constitutia, in situatii exceptionale ce reclama interventia unei persoane votate de minim 6 milioane de cetateni?

Presedintele vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele mediaza intre puterile statului si intre stat si societate. Presedintele garanteaza respectarea obligatiilor asumate de Romania prin aderarea la UE.

In situatii exceptionale, cum este cea pe care o traverseaza acum Romania, interventia unui Presedinte independent de clasa politica acutala este nu numai posibila, ci si necesara. Este o obligatie constitutionala a unui asemenea Presedinte.

Presedintele se poate adresa printr-un “mesaj” Parlamentului, pentru aceasta, Parlamentul urmand a se intruni in sedinta comuna a celor doua Camere. Este ceea ce face si presedintele SUA, cel putin o data pe an, in cazul “Discursului asupra natiunii”. Un astfel de mesaj ar fi necesar in situatii de criza care nu sunt bine gestionate de guvern si ar fi o adevarata motiune de cenzura la adresa Guvernului, mai ales cind presedintele ar reclama demisia primului-ministru. Presedintele are, conform Constitutiei, atributia de a numi Primul-ministru si, dupa votul de incredere al Parlamentului, de a numi Guvernul, dar Presedintele poate revoca sau numi ministri, in mod individual, la propunerea Primului-ministru (in cazul in care nu este vorba de o simpla remaniere, este necesar si acordul Parlamentului in acest scop). In situatii de criza ca cea pe care o strabatem in prezent, presedintele ar putea sa-i ceara Primului-ministru sa faca propuneri de revocare a unor ministri. Mai mult, desi Presedintele nu-l poate revoca pe Primul-ministru, el ii poate, totusi, cere sa demisioneze.

Cum Presedintele poate consulta Guvernul in probleme urgente si de importanta deosebita si, pentru chestiuni importante, poate participa la sedinte ale Guvernului, pe care le prezideaza, aceasta ar putea prezida o sedinta de Guvern in care sa se analizeze situatia de criza. Spre exemplu, Presedintele ar putea cere Guvernului sa emita un proiect de lege care sa fie de urgenta spus aprobarii Parlamentului pentru salvgardarea intreprinderilor romanesti si, deci, a locurilor de munca furnizate de aceste intreprinderi. De asemenea, in conditiile unei cresteri exponentiale a somajului, presedintele ar putea cere Guvernului un proiect de lege care sa fie adoptat si supus Parlamentului de urgenta pentru salvarea locuintelor celor ramasi fara loc de munc a sau afectati decriza, prin punere acestora sub protectia tribunalului, prin mecanismul insolventei. In caz de refuz sau tergiversare din partea Guvernului, Presedintele ar putea uza de prerogativele constitutionale ale sale si sa convoace un referendum pe acesta tema, un vot afirmativ al cetatenilor insemnind, practic demisia Guvernului.

Principalul domeniu criticat in prezent justitia, reprezentata prin Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) este, de asemenea, o tinta a acestor acuzatii. Pentru a transmite un semnal puternic si pozitiv catre puterea judecatoreasca, ar fi necesara interventia Presedintelui, prin convocarea unei sedinte a CSM, pe care sa o prezideze. In probleme disciplinare, Presedintele nu are drept de vot, dar simpla sa prezenta in CSM este de natura a atrage atentia asupra gravitatii problemei. Nu este vorba de a da indicatii cum sa se rezolve anumite litigii sau cine sa fie sanctionat, ci de a face ca CSM sa capete putere necesara pentru a face din justitie o putere reala in stat.

Alte situatii de criza profunda a societatii romanesti ar putea reclama si legitima interventia Presedintelui. As exemplifica doar cu esecurile in domeniul privatizarii, falimentele marilor intreprinderi, somajul, posibilul colaps al sistemului de pensii si de asigurari sociale de sanatate.

Constitutia – la respectarea careia trebuie sa vegheze Presedintele – prevede accesul gratuit la sistemul de sanatate publica si dreptul la un nivel de trai decent. Criza economica si deficitul bugetar masiv afecteaza deja intr-o maniera dramatica aceste drepturi, ba chiar, in conditiile agravarii crizei si a lipsei de reactie eficienta a Guvernului, criza poate anihila aceste drepturi pentru un numar urias de persoane. Presedintele ar trebui sa atraga atentia Guvernului ca, in conditiile in care un patron dispare ca urmare a unui faliment, fostii sai salariati nu vor putea beneficia nici de ajutor de somaj, nici de asigurari sociale de sanatate, intrucit legea noastra, o lege profund nedreapta din acest punct de vedere, prevede ca sistemele pubice de protectie sociala sunt inaplicabile somerilor unui fost patron care nu si-a platit contributia la aceste sisteme. Numarul masiv de falimente care se anunta pentru a doua jumatate a anului 2009 si pentru 2010 ar trebui sa fie un prilej pentru Presedinte de a se implica si de a cere Guvernului sa cirecteze aceasta inechitate sociala.

Cu toate acestea, Presedintele este limitat in ceea ce priveste mijloacele de actiune (desi, in anumite domenii, Presedintele are puteri exorbitante, care nu sunt compatibile cu calitatea Romaniei de membru al UE; ca exemplu, sefia CSAT, posibilitatea numirii sefilor serviciilor secrete si controlul direct asupra acestora si posibilitatea numirii unui numar de 3 judecatori la Curtea Constitutionala fac din Presedinte un actor prea puternici in cadrul sistemului democratic romanesc).

Pentru eficienta si pentru evitarea derapajelor de la democratie, eu propun regandirea rolului presedintelui in cadrul Republicii. Spre exemplu, Presedintelui tarii, ales prin vot universal, deci cu o legitimitate mai presus de orice indoiala, ar trebui sa aiba pozitia de sef al guvernului. Modelul acesta functioneaza in SUA de mai mult de 200 de ani si, intr-o masura mai redusa, este functional si in Franta. Sau, dimpotriva, urmand modelul Italiei sau al Germaniei, Presedintele ar urma sa nu mai fie ales de populatie, ci de Parlament, caz in care Presedintele ar avea atributii executive reduse, in timp ce seful guvernului ar fi cel mai puternic om in stat. Oricum, ambele modele sunt preferabile sistemului romanesc, in care presedintele are atributii executive, si atributii legislative, si atributii judecatoresti.

Programul Piperea: Despre lupta impotriva coruptiei si drepturi individuale

Postat de Gheorghe Piperea in Politica

III. Despre lupta impotriva coruptiei si drepturi individuale

1.  Separatia de celelalte puteri si independenta justitiei

Constitutia Romaniei nu consacra o reala separare si independenta a justitiei fata de celelalte puteri in stat. Titlul din Constitutie referitor la justitie este intitulat in continuare “Autoritatea Judecatoreasca” in loc de “Puterea Judecatoreasca”.

Sub titlul “Autoritatea Judecatoreasca” sunt amintiti si procurorii si Ministerul Public, ca si cand acestia ar face parte din autoritatea judecatoreasca. Consiliul Superior al Magistraturii este format si din procurori. Totusi, procurorii nu fac parte din puterea judecatoreasca, ci din puterea executiva, intrucat activitatea lor se desfasoara “sub autoritatea Ministerului Justitiei”. A se observa ca, din CSM, in calitate de membri de drept, fac parte si Procurorul General si Ministerul Justitiei. Mai mult, sedintele CSM pot fi prezidate de Presedintele Romaniei. Presedintele CSM nu poate fi desemnat dintre membrii de drept ai CSM, dar ce autoritate va avea presedintele CSM fata de Procurorul General, Presedintele Curtii de Casatie, Ministerul Justitiei, Presedintele Romaniei?

Consiliul Superior al Magistraturii nu ar trebui sa cuprinda in sanul sau procurori, deoarece acestia fac parte din puterea executiva; ei nu sunt magistrati propriu-zisi, aflandu-se sub autoritatea Ministerului Justitiei. De asemenea, Ministerul Justitiei nu ar trebui sa faca parte din Consiliul Superior al Magistraturii, includerea sa in componenta CSM insemnand clar o ingerinta a executivului in exercitiul puterii judecatoresti. CSM ar trebui compus exclusiv din judecatori si din personalitati ale vietii publice, membri ai societatii civile. Daca CSM ar avea si competenta de ordonator principal de credite pentru finantarea intregului act de justitie, urmand a asigura resursele financiare, de logistica si de personal necesare pentru justitie, atunci am putea vorbi de un inceput de separare a puterii judecatoresti de celelalte puteri in stat. Acestea sunt, insa, chestiuni ce tin de modificarea Constitutiei

2. Cu privire la statutul legal al procurorului roman

In perioada comunista, procurorul roman avea o putere exorbitanta ca organ de acuzare si de represiune, fiind folosit adeseori de puterea politica pentru eliminarea opozantilor sai. Autoritatea procurorului era atat de inalta, incat depasea insasi autoritatea judecatorilor. In subconstientul colectiv, procurorul este inca un fel de “tatuc” al justitiei penale, fiind plasat deasupra oricarei alte autoritati.

Sub presiunea normelor constitutionale si a reglementarilor internationale acceptate de Romania, majoritatea actelor procurorului, in special cele prin care se iau masuri referitoare la libertatea persoanelor aflate in cercetari penale, au fost aduse sub controlul tribunalelor. S-a pastrat insa mentalitatea si practica de sorginte sovietica dupa care persoana suspecta trebuie arestata si mai apoi trebuie cautate probe si indicii ca acea persoana este vinovata de a fi savarsit infractiuni, procurorul fiind dotat cu atributii exorbitante pentru a pune in practica o astfel de mentalitate. Opinia publica a ajuns sa se intrebe de ce este eliberat un suspect, in loc sa se intrebe de ce este arestat acest suspect. Este o mentalitate care a permis arestari si eliberari multiple ale unor suspecti, cu show-ul mediatic aferent, pus in scena pentru convingerea judecatorilor si a opiniei publice de vinovatia suspectilor, nu prin probe, ci prin spectacol. Va mai putea fi achitat un om care a stat in arest preventiv doi ani sau care a fost arestat si eliberat de 7-8 ori, desi Constitutia si Conventia Europeana a Drepturilor Omului il considera nevinovat pana in momentul in care un tribunal independent il condamna definitiv? Iar daca, totusi, omul in cauza va fi achitat, cine va plati daunele? Procurorul, judecatorul sau contribuabilul roman?

Cesare Beccaria, la 1780 (“Dei deliti e dele pene” – Despre delicte si pedepse) punea la baza intregii filosofii si politici penale principiul conform caruia <<e mai bine sa scape de pedeapsa societatii 10 vinovati decat sa fie pedepsit un singur om nevinovat>>.

Din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, procurorul roman nu prezinta garantiile necesare de independenta si de impartialitate, pentru ca el este, in acelasi timp, organ de acuzare (deci parte in procesul penal, adversar al inculpatului, cu interese contrare acestuia) si organ de ancheta criminala. Datorita subordonarii ierarhice nu se poate considera ca procurorul roman este independent. Constitutia nu-l denumeste magistrat pe procuror, fapt pentru care el nu poate fi asimilat cu judecatorul, chiar daca legislatia procesuala penala romana (inclusiv proiectul noului Cod de procedura penala), anacronica din acest punct de vedere, il pune pe picior de egalitate procesuala pe procuror cu judecatorul, dar nu si cu acuzatul sau cu aparatorii acestuia. Este evident ca, avand o pozitie egala cu judecatorul si avand la indemana si mijloacele de represiune procesual -  penala, procurorul nu poate, obiectiv, sa fie impartial deoarece, a da solutia eliberarii sau achitarii inculpatului arestat ar insemna ca procurorul sa contribuie la propriul insucces profesional.

Indiscutabil deci, art.5 par.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si, implicit, art.11 si art.20 din Consitutie, sunt incalcate de Legea de organizare judiciara referitoare la statutul procurorului, datorita imposibilitatii acestuia de a fi independent si impartial.

Jurisprudenta Curtii de la Strasbourg se impune si in legislatia romana, incepand cu anul 1994, cand Romania a ratificat Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Aceasta rezulta din dispozitiile art.11 alin.2 si art.20 din Constitutie. Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg fac parte din asa numitul “bloc de constitutionalitate” si se impun ca si normele constitutionale.

Statutul legal al procurorilor in Romania este, deci, anacronic, fiind sanctionat de catre CEDO (a se vedea cazul Pantea contra Romaniei). Intr-adevar, procurorul roman nu este un magistrat independent, intrucat el este subordonat ierarhic Procurorului General si, conform Constitutiei, isi desfasoara activitatea sub controlul Ministerului Justitiei. Procurorul roman nu este nici magistrat impartial, intrucat este parte in procesul penal, fiind adversarul inculpatului. Cu toate acestea, procurorul roman se considera egalul judecatorului, si nu egalul avocatului. Pentru a da procurorului independenta profesionala pe care, in prezent nu o are, pentru a pune de acord pozitia sa procesuala cu imperativele procesului penal si pentru a asigura aplicarea principiului egalitatii armelor in proces, procurorul roman trebuie repozitionat in sistemul judiciar roman drept avocat al acuzarii (avocat al statului sau avocat al interesului general in procesele civile).

3. Cu privire la arestarea preventiva, ca masura de limitare a libertatii persoanei

Arestarea preventiva este o exceptie de restransa aplicare de la principiul judecarii in stare de libertate a inculpatului. Ea trebuie dispusa sau prelungita de un magistrat independent si impartial, in conditiile dovedirii pericolului social al inculpatului. Arestarea nu poate fi folosita ca o masura de asigurare prin constrangere a probelor contra inculpatului, intrucat principiul constitutional al prezumtiei de nevinovatie ar fi rasturnat.

Arestarea preventiva, durata rezonabila a procesului, dreptul la  aparare, si, in fine, ca un corolar, principiul constitutional al prezumtiei de nevinovatie au fost rastalmacite prin modificarea Codului de procedura penala, consecutiva modificarii Constitutiei. Din pacate, nici actualul proiect al codului de procedura penala nu ofera o solutie mai buna.

Masura arestului preventiv dispusa de instanta poate fi prelungita, in cursul urmaririi penale, daca dupa expirarea duratei anterioare apar elemente noi care sa justifice prelungirea, ceea ce reprezinta o legiferare a practicii frecvente a procurorului de a retine persoana in cauza, urmand a descoperi ulterior motive care <<sa justifice>> arestul. Aceeasi masura, a arestului preventiv, poate fi luata, ca si pana acum, in caz de infractiuni flagrante, ceea ce mentine posibilitatea organizarii de flagrante, la care sa participe, eventual, reprezentanti mass-media, adica spectacolul sa fie garantat. Printre dispozitiile de sorginte sovietica ale vechiului cod a ramas (intentionat) nemodificata formularea art.148 lit.e) Cod procedura penala, din care rezulta ca poate fi arestat preventiv inculpatul fata de care exista temerea ca, lasat in libertate, va mai savarsi o noua infractiune. Deci, implicit, inculpatul este deja considerat infractor si, deci, vinovat pentru fapta de care este acuzat si care a “justificat” arestarea sa. Or, este un dat al procesului penal ca inculpatul nu este (inca) infractor, ci doar acuzat de a fi savarsit o infractiune! Dar chiar Constitutia modificata in 2003 este in “spiritul” vechiului concept de arestare. Astfel, conform Constitutiei, arestarea in cursul urmaririi penale dureaza maxim 30 de zile, putand fi prelungita maxim 180 de zile. Daca a fost sesizata instanta cu inculpatul in stare de arest preventiv, masura se prelungeste de drept, la infinit, pe toata durata judecatii. Instanta verifica, la fiecare 60 de zile, daca se mai mentin legalitatea si temeiurile arestarii sau daca au aparut temeiuri noi, care sa justifice mentinerea in arest. Arestarea preventiva (care este, in sine, este o masura provizorie, caci ea se termina cu liberarea arestului sau incarcerarea sa, dupa ce i se va fi stabilit vinovatia) devine o masura definitiva prin prelungirea sa la infinit.

Este de principiu si in concordanta cu statuarile Curtii Europene a Drepturilor Omului ca arestarea preventiva sa se dispuna de judecator. La fel, fiecare persoana are dreptul la un proces echitabil si solutionat intr-un termen rezonabil. Cu toate acestea, termenele procedurale, care ar trebui sa garanteze atat celeritatea solutionarii cat si respectarea drepturilor procesuale, sunt prevazute doar formal, intrucat, neexistand sanctiuni pentru nerespectarea lor, ele nu pot fi eficiente, ci pot chiar conduce in unele situatii la pierderea unor drepturi procesuale. Cercetarile penale si judecatile intinse pe ani de zile, eventual cu inculpatul in stare de arest, in conditiile in care, pana la condamnarea definitiva si irevocabila a inculpatului, acesta este prezumat nevinovat, reprezinta in sine incalcari ale drepturilor omului. De aceea, lupta contra coruptiei in asemenea conditii poate fi aruncata in derizoriu, daca dupa acesti ani de zile inculpatii, diabolizati la momentul arestarii lor, vor obtine achitarea sau incetarea procesului penal pentru varii motive (inclusiv prescriptie).

Pentru eliminarea unor asemenea inconveniente, magistratii implicati trebuie sa stapaneasca aceste proceduri, sa cunoasca si sa aplice reglementarile referitoare la drepturi, pe scurt, sa detina experienta realizarii dreptului din postura de avocat. Competenta profesionala ridicata a judecatorilor nu poate fi atinsa fara o sustinuta experienta in practicarea legii din pozitia de avocat. Ca arbitru al intereselor aflate in conflict, judecatorul, la inceputurile carierei sale de jurist,trebuie sa fi putut privi litigiul din perspectiva unui avocat. De aceea, judecatorii trebuie selectati exclusiv dintre avocati cu experienta in avocatura pledanta. Experienta practica, responsabilitatea civila pentru culpa profesionala grava, solemnitatea actului de justitie, toate acestea pot duce la o perceptie mai buna a publicului fata de justitie, la cresterea gradului de incredere in justitie.

4. Despre avocat ca parte a sistemului judiciar si partener esential al justitiei

Institutiile romanesti cu atributii in realizarea reformei justitiei si a actului de justitie, precum si unii judecatori si procurori, au o atitudine ostila sau dispretuitoare la adresa avocatilor, vazuti fie ca simpli auxiliari ai justitiei, fie ca frane ale functionarii “normale” a justitiei. Tentatiile autoritariste ale administratiei Romaniei au dus la absolutizarea meritelor organelor de represiune penala (politie judiciara, parchet si, mai nou, servicii de informatii) in dauna magistratilor de scaun si a avocatilor.

Orice reforma a justitiei care ignora profesia de avocat este o eroare fundamentala. O masura esentiala a reformei justitiei este unificarea profesiei legale intr-un corp profesional unic si independent si sub o autoritate profesionala unica.

Ca parte a sistemului judiciar, avocatii, sunt gardieni ai legii si ai justitiei, fiind esentiali pentru conservarea societatii. Ca parte componenta si reprezentanti ai societatii civile, avocatii sunt o contra-pondere necesara sistemului organelor statale si principalul instrument al realizarii drepturilor persoanelor, adica al transformarii legii in fapt, si, mai presus de toate, un instrument predilect al apararii drepturilor omului. Avocatul pretinde si valorifica, in numele clientului, drepturile acestuia. Scopul profesiei de avocat este de a pune la dispozitia publicului servicii profesionale educate de reprezentare si asistenta juridica. Profesia de avocat, ca infrastructura si concept, este menita a sprijini publicul in ansamblu si fiecare individ in parte sa-si cunoasca si sa-si realizeze drepturile de persoana si de cetatean.

Fara a fi, de principiu, obligata sa apeleze la un avocat pentru a-si realiza drepturile, putand face acest lucru in mod direct, cetateanul trebuie sa cunoasca dezavantajele incercarii de realizare directa a drepturilor sale. Un public educat si avizat asupra conceptelor legii si justitiei poate constientiza faptul ca nu este indicat sa actioneze pentru realizarea si protejarea drepturilor pe cont propriu, fara reprezentarea unui avocat, intrucat risca sa esueze in acest demers. Dintotdeauna, totalitatea dreptului a dus la cea mai mare insustitie (sumum jus, suma injusta).

5. Este lupta contra coruptiei eficienta?

Parchetul National Anticoruptie (PNA) a fost constituit pe temeiul unui concept imaginat si ulterior impus de fostul Guvern PSD in cursul anului 2003. PNA a inceput sa functioneze ca o fantosa a luptei contra coruptiei, menita a arata opiniei publice interne si europene ca Guvernul PSD se preocupa de fenomen si ca are idei pentru a-l tine sub control. Asa-zisa lupta a PNA contra coruptiei s-a soldat, in perioada 2003-2005 cu un singur caz de corupt condamnat. PNA a “excelat”, in schimb, cu cel mai mediatizat caz de coruptie contemporan, dosarul Zambaccian, care a fost imediat inchis cu NUP de acelasi PNA din perioada 2003-2005. In plus, in foarte scurt timp de la constituirea sa, PNA s-a transformat intr-un instrument de presiune la adresa adversarilor politici si un instrument de timorare a judecatorilor (la acest scenariu, fostul SIPA contribuia din plin prin ascultarea telefoanelor judecatorilor). Multe voci din mass-media anilor 2003-2004 au calificat PNA-ul drept “parchet de opereta”, observand ca se ocupa cu cazuri “importante” de genul micilor spagi date controlorilor RATB sau CFR. Cazurile de mare coruptie, cum erau cele ce implicau parlamentari, nu puteau fi cercetate de PNA, intrucat nu permitea Constitutia (Curtea Constitutionala a statuat asupra acestei lipse de competenta in mai 2005). In orice caz, PNA era constituit ca un organism paralel Parchetului General, in afara Ministerului Public, ceea ce ridica serioase probleme de neconstitutionalitate si, in plus, punea magistratua “obisnuita” in postura de institutie incapabila sa solutioneze cazurile de coruptie.

Actualul DNA, integrat Parchetului General si avand competente strict orientate catre marea coruptie, a devenit principalul mijloc de lupata contra coruptiei. In continuare insa, DNA nu poate ancheta pentru corputie parlamentari si ministri. O serie de cazuri grele au fost aduse in atentia publicului, creindu-se aparenta ca noul PNA (DNA) a devenit eficient. Cazurile respective au fost si sunt foarte mediatizate, pentru a intari aceasta perceptie (falsa). De altfel, opinia publica este favorabila noului PNA (DNA), mai ales datorita evenimentului din Parlament, mediat de presedinte, cand a aparut ideea re-transformarii DNA in PNA. Totusi, in dosarele instrumentate de DNA nu a fost nimeni condamnat inca. Daca, dupa 1-2 ani, cei cercetati acum vor fi achitati, vom ramane cu show-ul. Achitarea va fi un bun mijloc de spalare a pacatelor celor in cauza, dar si o sursa infinita de actiuni in daune, pe care va trebui sa le achite Statul roman si, in final, contribuabilul roman. Observ ca, deocamdata, nimeni nu isi pune problema eficientei cercetarilor penale din punctul de vedere al costurilor. Un caz de mare coruptie costa cu atat mai mult, cu cat se intinde pe o perioada mai indelungata. Managerii parchetelor si ai instantelor ar trebui sa fie responsabili pentru modul in care se cheltuiesc banii alocati pentru aceste costuri, iar societatea civila ar trebui sa se intereseze in legatura cu modul de cheltuire.

Instructia penala ar trebui sa dureze maxim 6 luni, la fel si procesul; astfel, costurile procesului devin greu suportabile si, aspect mult mai important, apar dubii relative la vinovatie, pentru care cel in cauza ar putea fi achitat (in Statele Unite, dubiile rezonabile sunt cauze de achitare).

Procurorii trebuie sa se obisnuiasca cu procedurile, cu drepturile, cu avocatii, pentru ca altfel va apare sentimentul statului ostil, care nu face justitie si dreptate, ci fabrica vinovati.

6. Este lupta contra coruptiei un motiv suficient pentru restrangerea drepturilor persoanei?

Constitutia, in art.53, limiteaza restrictiile drepturilor omului la cazurile necesare intr-o societate democratica si, in orice caz, interzice acele restrictii care anihileaza insasi dreptul in cauza.

Instructia penala in Romania pastreaza institutia “flagrantului” organizat, ca tactica criminalistica principala pentru lupta contra coruptiei, desi un “flagrant” organizat este nu numai o proba ilegala, dar chiar un oximoron. Interceptarile convorbirilor sau ale corespondentei, neautorizate, sunt ilegale si, ca atare, nu pot fi folosite ca proba. Cu toate acestea, nenumarate anchete penale pornesc de la inregistrari pe care le fac persoanele denuntatoare sau de la inregistrarile si interceptarile ilegale ale serviciilor secrete, obisnuite sau clandestine. Un astfel de dosar penal este lovit in mod fundamental de nulitate, pentru ca “proba” respectiva este ilegala. Totusi, PNA (DNA) obisnuieste sa utilizeze aceste probe ca “mijloace extrajudiciare” de proba.

O serie de “dezvaluiri” recente pot ridica serioase ingrijorari referitoare la protectia drepturilor omului. Spre exemplu, propunerea de prelungire a reginerii la 72 de ore si propunerea ca serviciile secrete sa se implice in cercetarea penala precum si obligarea operatorilor de telecomunicatii la stocarea acestora pe termen de 6 luni, stirnesc ingrijorarea societatii civile. Dar, pentru ca toate aceste exemple de renuntare la drepturi fundamentale sunt “jutificate” din ratiuni de lupta contra coruptiei (si contra terorismului), este politically incorect sa le dezavuezi public. Eu personal consider ca ne-am inscris pe un drum gresit, care ar putea conduce catre finalul democratiei in Romania. Democratia lupta contra incalcarii legii cu arma exercitiului dreptului, si nu cu arma terorii si a restrictiilor. Cu toate inconvenientele ei, democratia este infinit preferabila unei societati lipsita de drepturi si libertati.